Calendis Octobris, o zi tristă pentru noi!

E vremea să rememorăm cu amărăciune confiscarea posesiunilor noastre de către infamul Raymond-Bertrand de Got, în vremea pontificatului său ca papa Clement al V-lea. Promulgând bula «Ad providam» în Conciliul ecumenic de la Viena din 1312, bunurile noastre au fost transferate fără nici un drept Ordinului Spitalului - Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan de Ierusalim. Ioaniții, astăzi cu sediul declarat la Roma şi cunoscuţi ca «Ordinul suveran de Malta» (O.S.M.M.), era o frăţie rivală, foarte apropiată de Biserica apuseană.

«Avec l’approbation du Sacré Concile,

Nous donnons, concédons, unissons, incorporons, appliquons et annexons pour toujours à l’ordre des Hospitaliers de Saint-Jean de Jérusalem, en vertu de la plénitude de l’autorité apostolique, la maison-mère de la Milice du Temple et ses autres Commanderies, églises, chapelles, oratoires, cités, châteaux, villes, terres, granges, possessions et juridictions, rentes et droits, biens meubles et immeubles, sis outremer autant que par-deçà dans toutes les parties du monde : tels que l’ordre du Temple, le Maître et les frères de cette Milice les possédaient au temps de leur arrestation dans le royaume de France, soit au mois d’octobre mil trois cent sept ; ensemble avec les noms, actions, droits, … privilèges, indulgences, immunités et libertés à eux concédés par le Siège Apostolique, les empereurs, rois, princes, et fidèles de toute la Chrétienté, dont ils pouvaient se prévaloir.»

Puţine ordine militare au supravieţuit istoriei. Însă cel Maltez nu numai că a dăinut de secole, dar a şi crescut în influenţă pe plan mondial, sub protecţia Sancta Sedes… Non nobis domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

Povestea Myosotis

După ce naziștii au ajuns la putere în Germania, francmasonii au devenit „inamici ai poporului”, fiind din ce în ce mai persecutați, ca mulți alți „indezirabili”. Wilhelm Frick, Ministrul de Interne al Reichului, a declarat oficial în 1934: „Nu este potrivit să lăsăm o societate secretă cu obiective întunecate să continue să existe în cel de-al Treilea Reich. Așa că este timpul ca lojile masonice din Germania să dispară la fel ca în Italia. Dacă cercurile masonice nu înțeleg acest lucru, curând le voi ajuta în această direcție”. Până în Septembrie 1936, toate cele 11 Mari Loji și 33 de asociații similare au fost dizolvate, urmând aşa-numitul „Dunkle Zeit / 1933–1945“. Înainte ca atelierele masonice să fie interzise de guvernanții național-socialiști şi să intre temporar “în adormire”, venerabila «Grossloge Zur Sonne» din Bavaria a emis un pin discret cu floarea de «Nu-mă-uita / Vergissmeinnicht» ca insignă oficială a Conventului aniversar din 1926 la Bremen. Pin-ul respectiv a fost realizat într-o celebră fabrică de porțelan din oraşul Selb (Oberfranken), iar unii participanți au continuat să-l poarte la rever, chiar şi după eveniment. A fost adoptat ca simbol în special pentru că avea o culoare apropiată de albastrul regaliei masonice. De orientare umanistă şi fondată în 1829, „Grossloge Zur Sonne” a fost una dintre cele opt Mari Loji germane recunoscute de United Grand Lodge of England (U.G.L.E.)  înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Total întâmplător, același manufacturier din Selb a realizat mai târziu nişte ace de rever similare pentru donatorii voluntari în campania de caritate lansată de «Winterhilfswerk des Deutschen Volkes – W.H.W.», o organizație a N.S.D.A.P.. Se zvonea că ar fi fost floarea preferată a lui Adolf Hitler, ceea ce a furnizat dintr-o fericită coincidenţă o acoperire de moment pentru Francmasonii care purtau acest model de pin. Dar pe măsură ce naziștii au mărit controlul asupra populației civile, lojile din Germania „şi-au stins luminile”, iar astfel Francmasoneria a dispărut în cel de-al Treilea Reich și teritoriile cucerite. Se estimează că cel puțin 80.000 de Francmasoni au murit în lagărele de concentrare și cca 120.000  în țările ocupate. Führer-ul spunea într-un celebru discurs: „Partidul nostru trebuie să fie un Ordin, ordinea ierarhică a unei preoții seculare! Ori noi, ori Francmasoneria sau Biserica - există loc doar pentru una dintre cele trei oranizații și nimic mai mult. Dar noi suntem cei mai puternici și vom scăpa de Francmasonerie și de Biserică.”Dar cei din Rusia s-au confruntat cu o soartă şi mai crudă: în urma dizolvării lojilor din perioada bolșevică, “tătucul popoarelor”, Iosif Vissarionovici Stalin, i-a vânat fără milă pe Francmasoni, care au fost în mare parte arestați și ulterior executați. Din păcate, nu se cunoaşte astăzi numărul exact de Frați care și-au pierdut viața în acea perioadă de tristă amintire. Motivele pentru care atât liderii fascişti, cât și cei comuniști, s-au simțit amenințați profund de Ordinul nostru sunt cel mai bine explicate chiar cu propriile lor cuvinte... În 1938, Reinhard Heydrich, șeful Securității Reichului (R.S.H.A.) și adjunctul lui Heinrich Himmler, a scris în prefața cărții sale de propagandă „Francmasoneria, viziunea sa asupra lumii, organizarea și politicile sale”: «Lojile masonice sunt asociații de bărbați care, strâns legați într-o uniune ce folosește simboluri, reprezintă o mișcare spirituală supra-națională, manifestând ideea de Umanitate ... o asociație universală a Omenirii, fără diferenţă de rase, popoare, religii, convingeri sociale sau politice». Iată un excelent rezumat al Francmasoneriei, scris de unul dintre cele mai mari dușmani ai săi! În cele din urmă, Ordinul a supraviețuit forțelor întunericului, iar «Grossloge Zur Sonne für Bayern» şi-a reaprins luminile în 1947 la Bayreuth. În anul următor, «Vereinigten Grosslogen von Deutschland» a ţinut primul Convent anual și a adoptat „Nu-mă-uita” că insignă oficială a Francmasoneriei germane. Primul Mare Maestru al Marii Loji Unite, PRF Theodor Vogel (1901-1977) a continuat legenda despre myosotis şi anul următor a oferit astfel de pinuri celor prezenţi la Conferința Marilor Maeștri din S.U.A., simbolul fiind astfel recunoscut la nivel mondial. Astăzi, reprezintă supraviețuirea Francmasoneriei în momente grele și dorința generală de a nu-i uita niciodată pe Frații care s-au jerfit pentru crezul lor. Fără nicio simbolistică masonică clară, acest însemn discret oferă şi acum posibilitatea purtătorului de a-şi voala apartenența la Ordin față de profani și de a pretinde că o poartă din motive pur estetice.

Louveteau

Sunt "tuilat" ocazional despre admiterea în Francmasonerie, dar nu vreau să insist aici asupra condiţiilor care sunt deja publice pe paginile Marilor Loji din ţară. Însă vă prezint un pasaj din Constituţia Arbure / Pangal (1923) care expune tradiţia despre un “louveteau” sau “lewis”, tradiţie uneori ignorată la noi. Am întâlnit "maeştri" care aveau o vârstă cronologică sub 21 de ani… ceea ce denotă că acordarea sporurilor de salariu a reprezentat un act de iregularitate. În consecinţă, accederea la Înaltele Grade ale RSAA are o condiţie de vârstă: 25 de ani împliniţi, pentru a beneficia astfel de un stagiu complet în Gradele de Instrucţie ale Ritului nostru. Iar pe acest subiect nu se poate acorda dispensă de vechime.

Marea Loja Nationala Franceza si regularitatea de origine

 «Grande Loge Naţionale Française» (GLNF) de astăzi este o Obedienţă apărută la 05.11.1913 sub numele anterior de «Grande Loge Nationale indépendante et régulière pour la France et ses Colonies», recunoscută imediat de către «United Grand Lodge of England» (UGLE), din motive expansioniste. A fost fondată de medicul Édouard de Ribaucourt din două loji dizidente ale «Grand Orient de France» (GODF), «le Centre des Amis» din Paris şi ulterior, «l’Anglaise» din Bordeaux, care şi-au declarat oficial dorinţa unei practici teiste pe viitor, pentru a exersa RER și pentru a dezvolta Emulation… Dar oare această organizaţie s-ar mai fi încadrat acum în celebrele «Basic Principles for Grand Lodge Recognition» stabilite de englezi abia în 1929? Cert este că în 1923, loja «l’Anglaise» (care a avut lungi perioade de independenţă încă de la prima constituire din 1732 (!) de către nişte marinari englezi, lucrând mai mult “sălbatic”) s-a afiliat la «Grande Loge de France» (GLDF), fiind înmatriculată definitiv sub numărul 513… Deşi a trecut de-a lungul timpului prin crize severe, totuşi GLNF a rămas şi astăzi singura Obedienţă recunoscută de UGLE pe  teritoriul francez. Pe baza originii comune la care am făcut referire mai sus, GLNF şi GODF organizează anual conferinţele tematice «les Rencontres maçonniques La Fayette», chiar dacă diferenţele dintre «regular» şi «liberal adogmatic» le separă clar. So mote it be... 

Am zis!

“AM ZIS!”, iată două cuvinte pe care fiecare dintre noi le-am rostit în Templu, la încheierea unei planșe sau a unei alocuţiuni. Sunt prezente mereu ca parte a unui «ritual ascuns», a unei conduite fraterne şi chiar ca formulă de politețe. Dar ce vor să (ne) zică? Ce presupun? De ce le pronunțăm?

Această sintagmă poate însemna “acțiune” și “realizare” precum Alfa și Omega, adică sintetizează meditația și căutarea, formularea reflecției prin prezentarea unei Lucr.˙. personale, urmată de o deschidere către schimbul de opinii pe tema aleasă. Îmi amintește de introspecție, o căutare în adâncuri continuată printr-o exteriorizare spre lume, atât materială, cât și spirituală.

Pe măsura dezvoltării, am căutat să-mi desfăşor voluntar munca masonică în jurul a trei axe principale:

- angajamentul și responsabilitatea vorbelor mele;

- folosirea cuvintelor alese sau arta retoricii;

- împărtășire și transmitere.

Dar să le luăm pe rând…

Angajamentul și responsabilitatea vorbelor mele

A mă exprima la persoana I singular înseamnă de fapt a mă implica direct, a afirma că sunt responsabil pentru cuvintele rostite. Perfectul Compus atribuie expresiei invocate un caracter solemn și final. Prin urmare, ceea ce a fost spus și implicit auzit de toți FF.˙. este ireversibil, iar această formă de Trecut la Indicativ exprimă voința mea de a progresa. “AM ZIS!” şi nu-mi mai pot întoarce vorbele, am spus-o și s-a auzit deja în toate colțurile T.˙.. Prin urmare, responsabilitatea mea a fost deja angajată si nu mă pot ascunde în spatele anonimatului.

Când am intrat în Ordin, am descoperit printre rânduielile noastre simboluri, gesturi, atitudini și ... CUVINTE. Iar munca masonică începe prin cuvinte. Dar suntem oare conștienți de greutatea vorbelor, avem oare respect pentru Adevăr? La inițiere, angajamentul nostru este întărit verbal de cuvintele prin care ne obligăm cu onoare: „Eu, N..., jur”. Un răspuns scurt, dar ferm la textul legământului, cu care mi-am asumat în mod liber responsabilitatea de a da vieții mele un nou început, lucrând neîncetat pentru desăvârșirea Sinelui, “astfel încât să pot continua în afara lucrările începute în Templu”. Ulterior, angajamentul meu se reflectă prin asiduitatea la Lucr.˙., prin Bucăţile de Arhitectură prezentate, prin întrebările ridicate sau intervenţiile mele fraterne asupra temelor de discuţie Între Col.˙. etc.

“AM ZIS!” întoarce o filă pentru a deschide o alta, proclamând că nimic nu este definitiv şi totul rămâne într-o perpetuă evoluție, conform spiritualităţii care ne animă în demersul nostru iniţiatic. La invitația Ven.˙. M.˙., FF.˙. iau cuvântul pentru a-și exprima punctul de vedere rezultat din experiența dobândită ... pe scurt, îşi aşează Piatra în zidul Edificiului nostru spiritual, aflat într-o continuă ascensiune.

Folosirea cuvintelor alese sau Arta retoricii

“AM ZIS!” rezumă o acțiune trecută şi terminată în momentul vorbirii, asupra căreia este imposibil să mai revenim, dar care poate avea urmări imediate sau viitoare. De aici nevoia de a ne controla patimile şi de a ne măsura vorbele cu atenție, deoarece orice cuvânt rostit poate fi primit diferit de auditoriu. “AM ZIS!” este “Pavajul Mozaicat” al discursului meu, care poate menține dualitatea.

Nu este oare retorica arta alegerii cuvintelor pentru a transmite cât mai bine un mesaj? Cu toate acestea, doar Francmas.˙. ne învață tehnicile de dezvoltare şi exprimare a gândirii. Cum? Păi în primul rând, prin tăcerea Discipolului, simbol al germinării sau al introspecției, o tăcere constructivă care ne obligă să observăm, să (ne) punem primele întrebări dar mai ales să reflectăm. Apoi, pentru Companion și ulterior, pentru un Maestru, exprimarea gândirii se desfășoară doar printr-o solicitare a Cuvântului și eventual, acordarea permisiunii, ceea ce ne provoacă să dezvoltăm ideile cu claritate, pentru a convinge prin iscusința argumentației și frumusețea stilului. Deoarece cuvântul este ambivalent, contrastant: poate vătăma sau poate încuraja, poate construi sau poate distruge. Asta îmi rememorează faptul că Dalta și Ciocanul pot deteriora lucrările sau chiar pot pune în pericol însăși structura construcţiei, dacă sunt utilizate necorespunzător de un F.˙. care a avansat prea repede, fără a deprinde tainele meseriei.         

Un bun Mason se va distanța de dualitate, dar o va analiza mereu cu atenție. Chiar şi în această planşă trebuie să mă asigur de exprimarea aleasă, imaginând gândul prin Verb şi revelând astfel imaterialul corporalizat.

Împărtășire și transmitere

Munca masonică este reprezentată prin căutarea de Sine. După părerea mea, marele secret al Francmas.˙. stă în autocunoaştere şi dezvoltare proprie, iar DATORIA inițiatului este să transmită ceea ce a primit, cu ajutorul Uneltelor simbolice şi a Ritualului practicat.

Lanțul de Unire trebuie refăcut mereu, dar, în contextul transmiterii cunoștințelor noastre individuale și comune, dobândite într-un spațiu sacralizat, trebuie să fim atenţi la ceea ce oferim prin comunicare, căci ne putem abate ușor de la scopul nostru. Să fim vigilenți cu noi înșine și să nu ne lăsăm ghidaţi de strălucirea metalelor, să ne controlăm pasiunile care ne pot atrage iar către profan.

Așa cum am mai spus la începutul acestei planşe, “AM ZIS!” poate simboliza începutul şi sfârşitul cugetărilor mele, urmate de un schimb de idei cu FF.˙. mei. “AM ZIS!” este «cuţitul» imaginat cu care execut Semnul Penal, atunci când mâna cade de-a lungul corpului după ce am tăiat gâtul și implicit glasul, sub privirile FF.˙.. Acest semn capital amintește că trebuie să ne stăpânim pasiunile pentru a putea transpune cu luciditate ideile în cuvintele care au sens și că este important să le respectăm, astfel încât toţi FF.˙. să înțeleagă ceea ce spunem. Dupa o divizare temporară prin gestica teatrală, ne vom reuni din nou trupul (cu inima) și mintea… le separăm doar în timp ce citim, dar vine momentul să le adunăm, pentru a pune în practică cuvintele și acțiunile noastre.

Fiecare F.˙. este invitat să-și aducă contribuția la Edificiul aflat în construcție. Astfel, din suma tuturor de “AM ZIS!” va apărea la final un “AM ZIS!” consensual, care face posibilă dezvoltarea armonioasă a întregului colectiv. Adică o operă comună în care toți de “AM ZIS!” își vor găsi punctul de convergență în linii directoare coerente, rezumate prin concluziile F.˙. Orator. Fiecare își expune punctul de vedere, care va îmbogăți Lucr.˙. noastră, pentru a dezvolta apoi cunoștințele individuale și a-l lumina pe fiecare dintre membrii L.˙..

“AM ZIS!” este oglinda personalității, a așteptărilor și a aspirațiilor noastre. Reprezintă o emanație a Ființei şi fără ele, planșele ar fi ca niște cochilii goale, impersonale și reci. “AM ZIS!” este viața, este scânteia care “luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”…

Fie că suntem vechi MM.˙. cu experiența, ceea ce ne-ar putea da o anumită legitimitate sau, din contră, nişte tineri Masoni, entuziaşti şi avizi de Cunoaştere, aceaste cuvinte aparent banale ne asigură Egalitatea.

Valoarea temporală exprimată de Verb îmi lasă posibilitatea de a îmbunătăți lucrurile și mă ajută să fac un pas înapoi ca să analizez evenimentele petrecute. Înseamnă că voi continua să meditez pentru a-mi urmări scopul!

Francmasonul a fost întotdeauna un om al vorbelor rostuite (!), iar L.˙., locul său de exprimare unde cuvintele devin instrumente practice pe care învățăm să le stăpânim, așa cum spune prologul Evangheliei după Ioan.

Dar oare de ce “AM ZIS!” ceea ce am zis? Pentru a place tuturor? Pentru a atrage atenția FF.˙. asupra personalităţii mele deosebite? Pentru a-mi arăta erudiția și cunoștințele? Categoric NU. Am spus-o pur și simplu pentru a participa la viaţa L.˙., pentru a-mi aduce contribuția la dezbaterile care au loc Între Col.˙. şi a da mai departe Lumina primită.

În liniștea T.˙. şi printre FF.˙. mei deschiși și toleranți, dezbaterea sau schimbul de idei, argumentele și opiniile la subiect se îmbină armonios, ca într-un ansamblu arhitectural. Fiecare îşi cară pe Şantier propria Piatră, pe care o şlefuieşte cu dăruire spre a-şi găsi locul destinat în Zidul măreț ce se ridică, ca o continuă partajare emițător-receptor, simbolizată fizic prin Lanțul de Unire: cu o mâna dai iar cu alta primeşti.

Acest “AM ZIS!” pe care îl folosim cutumiar este o afirmare a Sinelui, o realitate care ne face să existăm cu adevărat. Numai în LL.˙. noastre avem cu adevărat privilegiul de a ne exprima ideile LIBER şi netulburat, feriți de privirile profane. Aici devenim extrovertiți,  beneficiind de ascultarea activă și încrederea reciprocă a FF.˙., căci Francmas.˙. are darul de a permite cuiva să se exprime răspicat… În afara porților batante, “AM ZIS!” se transformă pentru majoritatea oamenilor într-un rezervat “aşa m-am gândit” sau “aşa cred”, care ne «ascunde» public și defensiv… Deşi teoretic suntem nişte fiinţe sociale, în exteriorul T.˙. nu mai avem răbdare să ne ascultăm conștient și profund unii pe alții, să ne înţelegem sau să ne încurajăm, fiind introvertiți si resemnați. Unii sunt obişnuiţi chiar să vorbească mult şi să nu spună nimic.

Dar aici, sub Bolta înstelată, reuşim mereu să ne depășim limitele și prejudecățile, să ne exteriorizăm trăirile iar acest sentiment minunat de “a fi” nu are preț. Un sentiment aparte, care ne dă valoare intrinsecă prin faptul că fiecare reprezentăm acum o parte dintr-un întreg și nu mai rătăcim printr-o mulţime nepăsătoare.

Prafrazând îndoiala carteziană, eu “AM ZIS!” deci EXIST… şi nu sunt de unul singur, deoarece ceea ce “AM ZIS!” este adresat celorlalți, care «mă recunosc ca atare» şi mă urmăresc cu nesaț. Aceste două cuvinte mă determină să nu mă simt niciodată singur. Printr-o muncă asiduă, “AM ZIS!” se va transforma poate într-un „ZIC” sau chiar în “VOI ZICE”…

Lumina s-ar putea descompune în cuvinte alese care să strălucească pentru a îndruma… cuvintele nu dispar, FF.˙. mei, ci continuă să existe din momentul în care le-am ZIS, prezente în mintea și în gândurile persoanei receptoare. Voi avea grijă ca niciun cuvânt de-al meu să nu aducă întuneric, ci, dimpotrivă, să-i lumineze pe oameni.

Așadar, v-am expus în câteva rânduri reflecția mea despre “AM ZIS!”. Nu dețin adevărul absolut, aceasta este doar reprezentarea ADEVĂRULUI MEU. “AM ZIS!” a devenit pur și simplu expresia experienței acumulate, a observațiilor sau a acțiunilor personale, atât în ​​lumea profana, cât și printre voi, FF.˙. mei.

În Francmasonerie, din acest “AM ZIS!” ar trebui să se nască un schimb de experiențe și trăiri, simțit ca o preocupare constantă pentru împărtăşire şi transmitere, nu ca pe un îndemn la critica, specific lumii profane. Există deosebiri între noi, dar, într-o zi, am decis să înțelegem și să acceptăm aceste diferenţe, bătând cu putere la ușa T.˙.. Francmas.˙. poate contribui la aşezarea valorilor unei societăţi într-o paradigmă a Libertăţii deplin asumate.

Raportat la propria persoană, am cântărit și am măsurat aici fiecare cuvânt pentru a-i da astfel forță și vigoare, iar la final le întăresc prin  această afirmație, care semnează și parafează Bucata mea de Arhitectură: AM ZIS!

N.A.

În tradiția ramurii anglo-saxone, de orientare teistă, se utilizează ca formulă de încheiere expresia "So mote it be!" care s-ar traduce în română prin "Amin!", deși în practica Francmasoneriei "regulare" se folosește "Așa să fie!", pentru a nu crea profanilor confuzii între Ordin și religie. "Am zis!", la care am făcut referință mai sus, ar fi traducerea lui "I spoke!" și este mai mult o emanație a Francmasoneriei franceze cu viziune deistă, având trimiteri la limba Latină (vezi "dictus").