Cele sapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei. Ce simplu este să nu mai păcătuiesc...poate vom striga de bucurie! Dacă toate păcatele se pot reduce la unul singur, înseamnă că nu mă voi mai chinui să aflu cu care păcat să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc, îşi spune fiecare satisfăcut, încântat de perspectiva uşurării luptei sale împotriva tenebrelor ce ne înspăimântă.
Să ne gândim de exemplu, la motivele mâniei, caci acest oribil păcat nu este altceva decât o formă de exprimare a orgoliului. Orgoliosul nu suferă să fie contrazis, el se simte ofensat de cea mai măruntă opoziţie a cuiva, de cel mai justificat reproş, orgoliosul vrea mereu să aibă ultimul cuvânt în faţa celor pe care-i consideră ca inferiorii săi; din acest motiv el se lasă pradă furiei…Intr-adevăr poate ştiu mai bine decât celălalt, mă pricep mai bine, înţeleg mai profund, sunt mai talentat, mai bogat, ori pe dos, mai sărac - din asta extrăgându-mi superioritatea - , iubesc mai adânc, sufăr mai tare, sunt mai îndreptăţit, mai inteligent, am mai multă dreptate, aud mai bine, văd mai bine, trăiesc mai deplin ş.a.m.d. Aş vrea să văd un om mâniindu-se pe altul că se ştie mai prost şi că le pricepe toate pe dos, pentru că ştie că n-are dreptate, că nu este priceput la nimic, că n-are pic de talent, că nu-i dă mâna să întreprindă nimic, din lipsă de resurse şi de toate celelalte necesare unei porniri la drum şi aşa mai departe. Se mânie şi el, dar se mânie împotriva semenului său. Gândiţi-vă la un păcat la fel de odios şi de blestemat: invidia. Orgoliosul nu poate concepe ca altul să aibă calităţi şi şanse mai mari decât ale sale; trăind cu iluzia superiorităţii sale faţă de ceilalţi, orgoliosul nu poate suporta să vadă pe alţii ajunşi mai sus decât el, mai onoraţi şi mai lăudaţi, mai puternici şi mai bogaţi. Invidia nu este decât o consecinţă şi o manifestare a orgoliului.
Orgoliosului, tocmai din această pricină, a invidiei, îi piere orice fericire de pe urma realizărilor sale personale, fiindcă permanent i se pare că ceilalţi profită mai mult de stima publică, de avantajele aduse de rezultatele muncii lor, de lauda măgulitoare, de încurajări şi atâtea reacţii ale socialului la faptele noastre. Şi fericirea pe care ar produce-o pe merit efortul său ce a dus la împlinire o sarcină propusă este înlocuită de amărăciunea produsa de invidia cu care îşi suspectează semenii.
Să ne gândim de exemplu, la motivele mâniei, caci acest oribil păcat nu este altceva decât o formă de exprimare a orgoliului. Orgoliosul nu suferă să fie contrazis, el se simte ofensat de cea mai măruntă opoziţie a cuiva, de cel mai justificat reproş, orgoliosul vrea mereu să aibă ultimul cuvânt în faţa celor pe care-i consideră ca inferiorii săi; din acest motiv el se lasă pradă furiei…Intr-adevăr poate ştiu mai bine decât celălalt, mă pricep mai bine, înţeleg mai profund, sunt mai talentat, mai bogat, ori pe dos, mai sărac - din asta extrăgându-mi superioritatea - , iubesc mai adânc, sufăr mai tare, sunt mai îndreptăţit, mai inteligent, am mai multă dreptate, aud mai bine, văd mai bine, trăiesc mai deplin ş.a.m.d. Aş vrea să văd un om mâniindu-se pe altul că se ştie mai prost şi că le pricepe toate pe dos, pentru că ştie că n-are dreptate, că nu este priceput la nimic, că n-are pic de talent, că nu-i dă mâna să întreprindă nimic, din lipsă de resurse şi de toate celelalte necesare unei porniri la drum şi aşa mai departe. Se mânie şi el, dar se mânie împotriva semenului său. Gândiţi-vă la un păcat la fel de odios şi de blestemat: invidia. Orgoliosul nu poate concepe ca altul să aibă calităţi şi şanse mai mari decât ale sale; trăind cu iluzia superiorităţii sale faţă de ceilalţi, orgoliosul nu poate suporta să vadă pe alţii ajunşi mai sus decât el, mai onoraţi şi mai lăudaţi, mai puternici şi mai bogaţi. Invidia nu este decât o consecinţă şi o manifestare a orgoliului.
Orgoliosului, tocmai din această pricină, a invidiei, îi piere orice fericire de pe urma realizărilor sale personale, fiindcă permanent i se pare că ceilalţi profită mai mult de stima publică, de avantajele aduse de rezultatele muncii lor, de lauda măgulitoare, de încurajări şi atâtea reacţii ale socialului la faptele noastre. Şi fericirea pe care ar produce-o pe merit efortul său ce a dus la împlinire o sarcină propusă este înlocuită de amărăciunea produsa de invidia cu care îşi suspectează semenii.
Mandria este prima sursa a tuturor pacatelor, fie a lumii profane in care traim noi, fie a lumii spirituale in care incercam sa traim. Toata aceasta lume este pusa sub blestemul mandriei. Din mandrie se nasc toate pacatele, revoltele, neintelegerile, toata ura si razboaiele intre noi... Toate se nasc din sentimentul mandriei. In fiecare zi noi toti, prin mandria noastra, pacatuim impotriva Marelui Arhitect, pentru ca nu avem niciodata o viziune exacta a raportului dintre noi si Dumnezeu.
„Smerenia este temelia vieţii noastre – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunaşterea lui“ – zice Sf Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“
Smerenia este începutul mântuirii. „Smerenia – zice Fericitul Augustin – este scara ce ne înal¬ţă la cele cereşti.“ „Smerenia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este căruţa ce ne ridică la cer“. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har (Pilde 3, 34).
Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:
– Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare?
– Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.
– Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?
– Smerenia! a răspuns iarăşi Fericitul Augustin.
– Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.
– Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.
Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ (Matei 11, 29).
Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta, e poate lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-aminte prin Cartea Legii Sacre şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei.
Iisus Mântuitorul, Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie. Dragostea şi smerenia sunt „semnul“ că cineva trăieşte cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.
Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Mândria este ispita cea grozavă cu care raul a câştigat cea dintâi biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mândria – zice înţeleptul Sirah. Şi este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei.
Toti oamenii de azi sunt sfătoşi si învăţaţi, unora nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie caci le ştiu de toate... Vai, ce seceriş grozav are raul în lume cu ispita trufiei. Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat lumea de azi de duhul Credintei.
„Tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa se-va“, zice Evanghelia. Vedeţi, aici sunt două scări deosebite.
„Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va“ – asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor. De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul Domnului!
„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va“ – asta-i scara raului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbeşti?“ Şi, pe urmă, s a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş l-au ros viermii etc.
Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Raul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (I Petru 5, 6).
Iubiti Frati, si noi traim in lumea profana si vedem oameni care prin purtarea lor, prin felul lor de a fi sfideaza si dispretuiesc pe semenii lor. Dar toti orgoliosii, trufasii isi vor primi rasplata la vremea lor. Pentru ca inceputul caderii, inceputul pacatului, este trufia. Sa avem grija ca prin tinuta noastra, prin purtarea noastra sa nu dispretuim pe semenii nostrii, sa avem grija sa nu ne asemanam fariseului din Evanghelie, ci mai degraba sa ne asemanam in purtarea noastra vamesului care a cerut iertare de la Dumnezeu. Vedem ca toate spicele cu boabe pline stau plecate cu varful in jos si toate spicele cu boabe seci stau cu varful in sus. Pomii incarcati de roade isi apleaca crengile lor spre pamant si pomii cu crengi fara de roade stau cu ele in sus. Sa avem grija sa apreciem purtarea noastra pentru ca intotdeuna oamenii modesti sunt placuti inaintea lui Dumnezeu si in fata oamenilor, pe cand oamenii trufasi, dispretuitori si mandrii, sunt neplacuti atat in fata lui Dumnezeu, cat si a semenilor nostrii.
Smerenia este temelia vieţii, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunaşterea lui“ – zice Sf Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“
Smerenia este începutul mântuirii. „Smerenia – zice Fericitul Augustin – este scara ce ne înal¬ţă la cele cereşti.“ „Smerenia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este căruţa ce ne ridică la cer“. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har (Pilde 3, 34).
Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:
– Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare?
– Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.
– Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?
– Smerenia! a răspuns iarăşi Fericitul Augustin.
– Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.
– Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.
Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ (Matei 11, 29).
Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta, e poate lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-aminte prin Cartea Legii Sacre şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei.
Iisus Mântuitorul, Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie. Dragostea şi smerenia sunt „semnul“ că cineva trăieşte cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.
Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Mândria este ispita cea grozavă cu care raul a câştigat cea dintâi biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mândria – zice înţeleptul Sirah. Şi este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei.
Toti oamenii de azi sunt sfătoşi si învăţaţi, unora nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie caci le ştiu de toate... Vai, ce seceriş grozav are raul în lume cu ispita trufiei. Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat lumea de azi de duhul Credintei.
„Tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa se-va“, zice Evanghelia. Vedeţi, aici sunt două scări deosebite.
„Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va“ – asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor. De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul Domnului!
„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va“ – asta-i scara raului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbeşti?“ Şi, pe urmă, s a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş l-au ros viermii etc.
Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Raul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (I Petru 5, 6).
Iubiti Frati, si noi traim in lumea profana si vedem oameni care prin purtarea lor, prin felul lor de a fi sfideaza si dispretuiesc pe semenii lor. Dar toti orgoliosii, trufasii isi vor primi rasplata la vremea lor. Pentru ca inceputul caderii, inceputul pacatului, este trufia. Sa avem grija ca prin tinuta noastra, prin purtarea noastra sa nu dispretuim pe semenii nostrii, sa avem grija sa nu ne asemanam fariseului din Evanghelie, ci mai degraba sa ne asemanam in purtarea noastra vamesului care a cerut iertare de la Dumnezeu. Vedem ca toate spicele cu boabe pline stau plecate cu varful in jos si toate spicele cu boabe seci stau cu varful in sus. Pomii incarcati de roade isi apleaca crengile lor spre pamant si pomii cu crengi fara de roade stau cu ele in sus. Sa avem grija sa apreciem purtarea noastra pentru ca intotdeuna oamenii modesti sunt placuti inaintea lui Dumnezeu si in fata oamenilor, pe cand oamenii trufasi, dispretuitori si mandrii, sunt neplacuti atat in fata lui Dumnezeu, cat si a semenilor nostrii.
Poate ca orgoliul presupune putere si verticalitate si o persoana orgolioasa este o persoana increzatoare si puternica, dar cel mai bine ar fi sa iti tii sub control orgoliile. Orice om le are, dar important este cantitatea care salasluieste in el. Ideal este sa fii temperat. Un om perfectibil cred este un om echilibrat si intelept. Sa ne folosim astfel orgoliile in avantajul nostru, pentru a gasi solutii pozitive si sa nu le lasam sa iti scape, pentru ca o sa ajunga sa te manance pe interior pana cand nu o sa mai ramana nimic din tine decat ura si invidie.
Sa avem grija, ca prin purtarea noastra sa ne curatim sufletele de acest pacat urat – pacatul trufiei, si sa-l impodobim cu virtutea smereniei spre mantuirea sufletelor noastre.
Sa avem grija, ca prin purtarea noastra sa ne curatim sufletele de acest pacat urat – pacatul trufiei, si sa-l impodobim cu virtutea smereniei spre mantuirea sufletelor noastre.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu