Pelicanul, o pasare rara

Pelicanul este o pasare. Iar sarpele dusmaneste mult puii lui. Deci el ce face? isi aseaza la inaltime cuibul lui, ingradindu-l din toate partile din pricina sarpelui. Ce face atunci vicleanul sarpe? Cerceteaza de unde sufla vantul si din partea aceea isi trimite veninul sau de-i ucide. Deci vine pelicanul si vede ca au murit puii lui. Atunci priveste la nor si zboara la inaltime, intinzandu-si aripile. Acolo isi gaureste cu ciocul coastele si prin nor picura in ei din sangele sau si se trezesc. Prin pelican se intelege Domnul, iar puii lui sunt Adam si Eva, firea noastra. Cuibul lui este paradisul. Iar sarpele diavolul cel razvratit. Deci sarpele, incepatorul raului le-a insuflat prin neascultare protoparintilor veninul sau si acestia s-au facut morti prin pacat. Dar Domnul nostru s-a inaltat, pentru iubirea Sa de oameni, pe cinstita cruce si din coasta sa strapunsa ne-a daruit viata prin norul Duhului Sfant.
Simbol major al Cavalerului crucii şi al trandafirului este acest pelican, unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanităţii. Una dintre cele mai răspîndite credinţe despre pelican este aceea că îşi ucide puii şi îi învie , stropindu-i cu propriul sînge. Pelicanul este, în mod explicit, simbol al patimilor, de aceea îl găsim în numeroase invocări în litaniile medievale: “Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului în imnul Adorati pentru oficierea sfîntului sacrament:

Evlaviosule Pelican, Doamne Isuse,
Curăţă-mi necurăţenia cu sîngele tău,
Din care o picătură ar mîntui
Lumea întreagă de toate păcatele

Acelaşi simbolism şi la poetul german Angelus Silesius: “Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sîngele său şi cu apa din inima sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.
Dramaturgul suedez August Strindberg recurge la simbolismul pelicanului pentru a sublinia sacrificiul paternal şi dragostea faţă de copii. Iconografia creştină a făcut din pelican un simbol al lui Hristos, iar Strindberg face această analogie, arătând că datorită sacrificiului tatălui, copiii au înţeles adevărul eliberator. Simbolul pelicanului este dual: pe de o parte el înseamnă moarte, sacrificiu, iar pe de alta, iluminare, trezire la viaţă în manieră cristică. adevărul eliberator. Simbolul pelicanului este dual: pe de o parte el înseamnă moarte, sacrificiu, iar pe de alta, iluminare, trezire la viaţă în manieră cristică.
Simbolul pelicanului nu e doar o imagine a paternităţii ce-şi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni progenitura; pe lângă conotaţia cristică, se poate vedea aici şi sfâşierea fără durere a magistrului care transmite elevilor destoinici cunoştinţe atât de aprofundate încât fac parte din fiinţa sa.
Legenda vorbeste despre devotamentul cu care pelicanii isi cresc puii, dar si despre trasaturile intrucatva mistice ale acestor pasari. De aceea, pelicanul apare ca element principal in unele lucrari artistice ornamentale ce impodobesc unele biserici gotice. Astfel de lucrari pot fi vazute pe amvonul bisericii reformate din Cluj-Napoca, sau pe portalul sacristiei bisericii Sfantul Mihai, din acelasi oras. Intr-o celebra xilogravura din secolul XVI se poate vedea un pelican cu ciocul infipt in piept si trei pui care ii sug sangele, , imortalizand astfel jertfa pelicanului care-si salveaza puii de la foame.
In Delta Dunarii se găseste cea mai mare colonie de pelicani din Europa, specie protejată care reprezintă simbolul Deltei. Este un oaspete de vară, iar la începutul toamnei migrează, în jurul echinocţiului de toamna, spre locuri mai calde.
Pelicanul este simbolul lui Iisus, care se sacrifică pentru a da viaţă morţilor, sugerează Euharistia.
Leonardo da Vinci descrie astfel această pasăre de baltă: „Îşi iubeşte nespus puii şi, găsindu-i ucişi de şarpe în cuib, îşi sfâşie pieptul cu ghearele şi-i scaldă în propriul sânge, redându-le viaţa.”
Dar de multe ori, când lacurile sau apele lângă care locuieşte nu mai au peşti şi se întoarce la cuib cu punga de sub cioc goală, pelicanul - aşa spune legenda - îşi sfâşie pieptul şi-şi hrăneşte puii cu propria carne şi cu propriul sânge.
Adeseori mă gândesc că omul, la capitolul jertfă, mai ales în acest context al înstrăinării omului de sine însuşi, dar şi de preceptele moralei dintâi, ar avea ce învăţa chiar şi de la necuvântătoarele care, iată, dau dovezi că ar pune de multe ori dragostea de aproapele mai presus decât viaţa însăşi.

Pentru zăpezi şi crini şi pelicani
Şi busuioc şi fluturi şi uitare
Şi pentru amintiri îţi mulţumesc
Şi pentru ziua mea de-nmormântare...

(Poezia "Multumire" de Ioan Alexandru, poet contemporan al logosului vietii)