In cautarea Luminii

”Se povestește despre Sf. Pahomie că, odată, a văzut în vis pe locuitorii unei mânăstiri ținându-se de mână într-o peșteră și alcătuind, astfel, un șir care, în frunte cu starețul lor, mergea înainte spre o deschizătură prin care se zărea lumina de afară. Alți oameni alergau necontenit încolo și încoace prin întunecimea peșterii, ascultând de către un glas răzleț care striga: Veniți pe aici, se vede Lumina! Alte șiruri mai mici de oameni se învârteau în jurul unui stâlp sau altul, fără să vină înainte spre lumina din afară.” Frumusețea acestui vis constă în evidențierea legăturii universale care există și unește necondiționat pe cei care se află în căutarea Luminii. Alcătuind șiruri diferite, călăuziți de MM.·. mai mult sau mai puțin văzători ai adevăratei Lumini, cei care doresc să afle calea spre lumină se organizează în așa fel încât să își poată urma fiecare propriu lider și prin universalitatea peșteri – mama întunericului și a tuturor lucrurilor – își caută calea spre înainte și spre lumina de afară. Trebuie să ne oprim din construirea ideii noastre pentru a nu trece prea ușor peste cele două ideii care definesc fundamental lumina:

1. Lumina aleargă întotdeauna spre direcția înainte;

2. Lumina este întotdeauna în afara a orice.

Fiind astfel definită înțelegem că ea comportă asemănări și simboluri cu toate noțiunile de bine și absolut din oricare domenii pe care mintea umană și le poate imagina și gândi. De aceea, raza, scânteia, lumința și chiar marginea umbrei pot fi interpretate ca mărturii și dovezi clare a ceea ce ieri a fost, dar încă mai este fiindcă a ars o urmă, a tras o brazdă în memoria universală și, deși lumina ei încă strălucește priviirii noastre, poate într-o altă dimensiune să nu mai fie de foarte multă vreme, precum frumos filosofează poetul Mihai eminescu in celebra “La Steaua”: ”Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Dar raza ei abia acum /Luci vederii noastre!”.

Visătorul și magicianul cuvintelor, se vede alergând înaintea razei, acolo unde numai cu gândul poate ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare, și datorită acestei profunzimi a gândirii de care este capabil, poetul reprezentând ideea de Maestru, stareț sau înțelept ne călăuzește și pe noi spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii de foc care ard în întunicime sau spre glasurile celor care rătăcesc strigând: ”Veniți, se vede Lumină!”. Este clar! Sunt puțini cei care te conduc spre adevărata Lumină, dar nu sunt de condamnat nici ceilalți. Dorința de lumină a tuturor este la fel de sinceră și firească. Este bine chiar și faptul că nu toți pot să ne călăuzescă către adevărata lumină și numai înainte. Diversitatea și diferențele fac universalitatea să fie deplină și fac, totodată, ca în cadrul acestui mozaic de manifestări adevărata lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. Starea aceasta universală de combinații inimaginabile în descrire, face ca totul să fiu viu, mereu în construcție și întotdeauna în căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, o infinită inițiere în desăvârșire.

Pe de altă parte, existența acelora care caută să ne călăuzească spre lumină dezvăluie și calități indispensabile ființei umane. Ei devin modelele noastre deoarece se constituie în ”piatra din capul unghiului”, prima cărămidă de la care se pornește construcția oricărui edificiu. Cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe sine. Datorită acestei atitudini de implicare și efort continuu, cel care se dăruie întreg, primește cu aceași măsură. Cel care își dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se lasă legat într-o lucrare mai mare decât propria sa lucrare, cel care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se poate desăvârși și fiindcă nu dorește pe ceilalți, nedăruind lumină, se consumă singur până la ultima sclipire și apoi rămâne întâi în propriul întuneric și apoi în adâncul întunericului, în beznă. În schimb, cel care dăruie din lumina sa, din ființa sa, nu face altceva decât să aprindă și alte focuri, iar lumina care se dăruie - indiferent cum - nu se împuținează niciodată, ci dimpotrivă se înmulțește, își înmulțește ființa fără a se împuțina niciodată. Cel care nu dorește să răspândescă lumina este asemeni celui care nici nu voiește a o primi. Netransmițând altora cele care îl luminează pe el, nu poate primi flacăra nici pentru sine și comportându-se astfel, cel care nu se află în căutarea luminii împiedică răspândirea și chiar aprinderea acesteia. Cel ce stăruie în Lumină, stăruie și în sinele propriu.

 Prin ”a stărui” urmăresc să aflu pe acela care a primit lumina și acum cheamă, strigă despre lumină. Cel care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii și dincolo de ceea ce am primit cu toții în dar, fără efort și neselectat cumva prin cutumă, tradiții și cultură. Dar ”a stărui” este și o stare care te menține într-un infinit interschimbabil numai cu viitorul. Este un fel de memorie eternă. Aici lumina nu se mai află în întuneric, deoarece întunericul nu poate exista fără lumină. Totul este dintotdeauna. Numai amintirile mai pot fi enunțate ca stări, dar și acestea nu pot fi decât atemporale existând la rândul lor pentru totdeauna și dintotdeauna fiecare în propriul său sine. Neantul este singura stare care poate descrie o astfel de imagine, dar și acesta este o amintire a cuiva care l-a definit și, ca atare, nici în neant nu putem uita, ascunde, pierde, risipi definitiv ceea ce odată a fost gândit. Memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în gânduri sau descrisă în culori, depărtări sau oarecare sofisme. Am putea spune numai cumva peiorativ că este o stare de eternitate, o manifestarea a infinitului, o fațetă a nemuririi. Potrivit acestei definiții înțelegem că a uita este o condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora care sunt uitați. Într-o astfel de speculație putem justifica, îmi pare, manifestarea religioasă a cultului strămoșilor.

Dar, urmărind firul temei noastre, susțin pe mai departe că memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să caute lumina. Este un sentiment latent care devine activ în momentul inițierii și care capătă dimensiunii tot mai profunde de-a lugul unei continue căutări a luminii. Odată pornit în căutarea luminii, cel care se dăruie acestui ideal este condamnat la inițiere permanentă. Deși mereu va cunoaște, va descoperi și va înțelege ceea ce mulți din jurul său văd dar nu privesc, aud și nu înțeleg, aflat pe drumul luminii, căutătorul este mereu în prima clipă a creației sale. Deși va arde continuu, el este un foc bengal pentru cei care-l privesc și o biată scânteie pentru sine. În sinele său se crează un dialog între flacăra imensității pentru care arde și scăpărarea de lumină care a dat naștere primei scântei care    l-a pus pe direcția luminii.

În acest dialog sinele nu mai contează, deoarece își este sieși propria materie pentru combustie, ci contează acei fluturi care caută lumina. Unii o fac necontrolat și se aruncă în flăcări arzându-și astfel aripile. Zborul lor frânt de propriul ideal va fi și utimul, iar ei condamnați pe veci în întuneric, stăpâniți de nostalgia luminii lângă care au fost atât de aproape dar și lângă care au stat numai atât de puțin... Aceia care simt căldura focului la timp și se aproprie treptat de el și, chiar mai mult, învață să devină foc, ei sunt cei care au învățat să dialogheze. Întâi cu sinele și apoi cu cei care au urechi de auzit și ochi ca să vadă. Aceștia sunt maeștrii care conduc șiruri infinite după ei. Dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu toți cei care au lumina o pun sus spre a fi văzută de departe sau spre a lumina multora. Unii o țin sub obroc gândind că se pot bucura numai ei de ea și că bucuria lor este deplină numai când o țin pentru ei. Mare amăgire! Aceștia sunt precum profesorii care învață cerând plată în schimb. Cei care conduc cu adevărat spre în afară, acolo unde este adevărul luminii, sunt maeștrii. Ei te învață să devii asemenea lor. Nimic altceva.

Trebuie să remarcăm că fie ucenici, fie profesori sau maeștri, cu toții suntem pietre reci și oarbe care dorim să ne încălzim în și la razele luminii. De aceea căutăm să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne zidi exact acolo unde rosturile ni se potrivesc în edificiul luminii. Marea problemă este lupta cu timpul și plăcerile. Datorită acestor doi vectori consider că strădania pentru a urca pe o rază de lumină și a pleca cu ea spre tot mai departe devine o povară care ne apasă și ne trage în adâncul unui univers care se frământă încă să iese din propria peșteră. Căutând lumina trecem prin chinurile facerii. Travaliul inițierii noastre devine interminabil și teama că pruncul nu se va naște viu este un coșmar ce bântuie întunericul peșterii acestei lumi.

Tot ceea ce avem de făcut, așadar, este să înțelegem că suntem cu toții responsabili de această naștere. Dacă ea este reușită, adică dacă vom face inițieri pentru oameni dintre candidați bine aleși, responsabili și convinși de această trecere, atunci vom deveni constructorii de care lumina nemuririi are cu adevărat nevoie. Odată plecați din această lume fără a ne afla rostul, sensul și calea, prin sine însuși nimeni nu mai poate fi slujitorul luminii. De aceea trebuie să lucrăm cât este zi. Noi suntem fiii luminii și ca atare atunci când nu vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți prin zidarii ce i-am format, educat, instruit și care se vor afla în locul nostru construind pe mai departe marele edificul al luminii. Ei sunt dovada că aici este un șantier în care s-a lucrat cândva, se muncește încă și mereu se va construi. Când acest șantier își va încheia lucrările, numai atunci nu vor mai fi neegalități de netezit, nedreptăți de îndreptat, frățietate de împlinit. Atunci vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită. De toate acestea, însă, se vor bucura deplin numai aceia care s-au implicat direct sau indirect la marea lucrare de zidire.

Am zis!

F.·. Mircea N.