Rugă de ucenic

Cine bate la poarta ca un păgân?

Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?

Să spuie ceva, de voiește,

Sau să tacă acum!

De va intra, s-o facă umil,

Purtând chipul slugii!

Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.

Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...

Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală

Și că alții postesc...

Pe toți îi ascult.

Dar sunt sătul de cei îmbrăcați

În filigrane, dantele şi podoabe

Ce strălucesc!

Oare, uită cu toții că așternut

Picioarelor norii îmi sunt?

Că cerul mi-e scaun,

Și Templu tot nesfârșitul?!...

Iar că cei ce vor a Mă cunoaște

Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,

Apoi să frământe,

Spre al lor înălţare,

Cu Mine tot infinitul?!...

Ei!... Și cine ce ar putea porunci,

Iar eu să îl ascult?!...

De voiesc Eu, atunci totul

Asemeni Mie voiește!”...

Astfel un ucenic credea,

Frământând întunericul orb,

Că ar gândi Arhitectul’...

Și în sine abia murmura:

”Zideste-ma rogu-Te din nou!”

F.·. Mircea N.