Ucenicul

Tu, marele bijutier
Al diademelor cereşti
Tu, care veşnic şlefuieşti
În cosmicul atelier,

Primeşte-mă ca ucenic,
În nopţi de taină să mă-nveţi
Canonul sfintei frumuseţi
Să scot podoabe din nimic.

Şi-aşa trudind la cizelat,
Slăvitul meu stăpân şi domn,
În zori să picotez de somn
Cu praf de stele pe halat.

Tu, care dăscăleşti artişti
Şi-ţi iei la glorie părtaşi
Vizionarii uriaşi
În geniul cărora te mişti,

Cuvinte dă-mi să le-mpreun
Fierbinţi de-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu se spun.

Din matca lumii să le chem
Şi-n duhul ei să le trimit
În constelaţii de sonet
Şi-n căi lactee de poem.

Poem de Nichifor Crainic

Crainic a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, editor, filosof (creator al curentului gândirist, adept legionar și teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

Încotro?

Pe cărarea spre Lumină,

Trece anevoios, un frate.

Şi se-ntreabă, şi se zbate

Se agaţă peste tot,

Cade în genunchi şi-n coate,

Se îndeamnă şi se lasă

Aruncând priviri în gol,

Caută şi se ascunde,

Se iveşte şi pătrunde,

Işi răspunde şi se-ascultă,

Pedepsindu-se pe sine

Pentru viaţa care-o duce,

Viaţa lui şi-ntreaga lume,

Care caută Lumină.

În răscrucea ce-o ajunge,

Un moşneag trage din pipă,

Are timpul la picioare,

Are Lumea la opincă,

Şade dus în gând cu totul.

“Unde-i moşule cărarea?

Care drum îi ăla bun?”

Mângâindu-şi moşul barba,

Şi-n pipă turnând tutun:

“Incotro te-ndrepţi voinice,

Un’ te duce al tău drum?”

“Nu ştiu bade, dar te rog,

Spune-mi doar care-i cel bun!“

Trece-atunci moşul privirea,

Căutând privirea lui,

“Dacă nu cunoşti popasul,

tot ce-i drum, îi ăla bun!

Dacă Domnul te veghează,

Dacă spre Lumină mergi,

Drumul care-i, nu contează,

Ai s-ajungi pe orice drum.”

Cel ce caută Lumină,

Viaţa lui şi-ntreaga lume,

Pentru viaţa care-o duce,

Pedepsindu-se pe sine,

Îşi răspunde şi se-ascultă,

Se iveşte şi se pierde,

Caută şi se ascunde,

Aruncând privirea, unde?

Cade în genunchi şi-n coate,

Pe cărarea spre Lumină,

Caută şi nu se-ntreabă,

Cum de vede piatra-n cale,

Cum de vede la răscruce,

Moşul cel cu pipa lui,

Cum de ştie ce-i în juru-i,

Căutând fără odihnă,

Cum nu ştie când găseşte,

Şi de ce nu se opreşte,

De ce caută Lumina,

Cand el, prin Lumini păşeşte ?

poem de F.'. Dionis

Incercarea sufletului

"Voi, care-nsoţitori mi-aţi devenit
În căutarea ţelurilor viitoare ale omenirii,
Pe care trebuie să le aducem din sfera spiritului
În împărăţia acţiunilor pământeşti,
Potrivit regulii Confreriei noastre,
Voi trebuie fideli să-mi staţi alături
Şi-n ceasul ăsta de grele nelinişti.
De când Maestrul nostru scump
A căzut jertfă acelor puteri întunecate
Ce-şi trag puterea lor din rău,
Spre a sluji apoi, în felul lor,
Prin forţa lor de rezistentă, planul înţelepciunii
Care şi din rău face să acţioneze binele, de-atunci
Strădaniile noastre pământeşti sunt fără de speranţă.
Duşmanii noştri-au biruit deja
Multe din cetăţile Fraţilor noştri...
Şi mulţi din fraţii noştri scumpi,
Luptând, l-au urmat pe Marele Maestru
În luminoasa-mpărăţie-a veştnciei.
Şi pentru noi va suna ceasul
Când vor cădea aceste ziduri care,
Împrejmuindu-ne, ne ocrotesc.
Duşmanii noştri peste tot pândesc
Cum pot să ne răpească bunurile
Pe care nu le-am obţinut pentru folosul nostru,
Ci le-am folosit doar ca mijloc
De-a strânge-n jur astfel de oameni,
În sufletele cărora să putem planta
Seminţe pentru viitor.
Ele se vor coace-atunci când aceşti oameni
Se vor întoarce din lumea spiritului
În altă viaţă pământească..."

***

"Cel ce se dedică unei opere înalte,
Cântăreşte numai binele din suflet,
Şi lasă ca partea rea să-şi găsească ispăşire
În mersul justiţiei universale.
V-am chemat, Fraţii mei,
Să vă-aduc aminte, în aceste zile triste,
Cuvântul grav:Cu bucurie se cuvine să murim
Pentru ţelurile noastre, cărora, în viaţă,
Am făgăduit să ne consacrăm credincioşi.
Îmi sunteţi Fraţi în sensul drept
Dacă-n sufletul vostru, plin de curaj,
Răsună preceptul sacru-al Confreriei noastre:
„Trebuie să-şi jertfească viaţa şi existenţa personală,
Cel ce prin revelaţiile simţurilor
Vrea să vadă ţelurile spiritului,
Cel care vrea să se încumete
Să toarne-n voinţa proprie
Voinţa spiritului...“

***

"Ce noi am răsădit în suflete,
Poate-n aceste timpuri să moară.
Dar se vor întoarce aceşti oameni
Ce-au respirat lumina spiritului nostru,
Şi ei vor da lumii operele noastre.
Aşa vorbeşte spiritului meu, adesea,
Din împărăţia morţilor,
Marele-ndrumător,
Atunci când, în ceasurile mele liniştite,'n-adâncul sufletului mă cufund,
Şi când se trezesc în mine forţe
De-a zăbovi în ţara spiritelor.
Eu simt atunci prezenţa Maestrului
Şi-aud cuvintele lui,
Aşa cum de-atâtea ori le-am putut auzi
În lumea simturilor.
El nu vorbeşte de sfârşitul operei noastre;
Ci doar de împlinirea ţelurilor noastre
În epoci pământeşti viitoare..."

de Rudolf Steiner

http://www.rudolfsteinerweb.com/

Rudolf Steiner (1861-1925) a fost un filosof, esoterist, artist, pedagog şi gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice şi medicinei antroposofice. A iniţiat concepţia despre tripartiţia socială, economia asociativă şi a proiectat mai multe clădiri după principiile arhitecturii organice, între care cea mai cunoscută este Goetheanum-ul, sediu al Universităţii Libere pentru Ştiinţă Spirituală şi Societăţii Antroposofice Generale. Steiner a avut o amplă activitate ca filosof, conferenţiar şi om de cultură, susţinând numeroase prelegeri în diferite localităţi din Europa, inclusiv una în anul 1889 la Sibiu, aflat pe atunci în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În 1891 îşi obţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Rostock, Germania, iar mai târziu devine secretarul general al secţiunii germane a Societăţii Teosofice, cu toate că avea rezerve asupra misticismului oriental promovat de aceasta. Începând cu această perioadă începe să vorbească despre posibilitatea cercetării nemijlocite a lumii spirituale suprasensibile prin intermediul metodelor ştiinţei spirituale, descrise de el într-o serie de cărţi şi conferinţe. Deşi susţinea concepţia despre reîncarnare şi karma, importanţa pe care Rudolf Steiner o acorda creştinismului şi esoterismului vestic duc în 1913 la separarea de Societatea Teosofică şi înfiinţarea Societăţii Antroposofice, în cadrul căreia va introduce cele mai multe iniţiative cultural-spirituale şi sociale ale sale, îndeosebi după primul război mondial. Steiner a insistat adesea asupra necesităţii de a folosi cunoştinţele obţinute prin observaţie suprasensibilă în viaţa practică, considerând lipsa legăturii între idealurile spirituale ale oamenilor şi necesităţile materiale ale vieţii cotidiene a fi cauza declinului socio-cultural. Antroposofia pe care a fondat-o este o concepţie despre om şi lume care susţine existenţa unor elemente suprasensibile constitutive ale fiinţei umane, dincolo de corpul fizic.