Geometrie sacra

Toate dimensiunile piramidelor se bazeaza pe o uluitoare acrobatie a celor mai controversate numere ale matematicii si ale naturii: pi (3,14) si 1,618 (numarul de aur), din a caror combinare geometrica ar fi rezultat tot ceea ce poate cladi armonios omul, inspirat de dinastia sapientiala a zeului Thot. Mai mult, diametrelor planetelor Sistemului Solar au loc si ele in geometria riguroasa a piramidelor. Poate o mâna si o minte de geniu au existat pe aceste meleaguri cu milenii in urma deaoarece:

1. Axa care uneste marea sala subterana a platoului Giseh cu centrul micii piramide asociata Sfinxului trece prin Ierusalim. Or acest oras nici nu exista pe vreo harta la vremea construirii Sfinxului (de fapt nici nu se punea problema cunostintelor geografice in cadrul civilizatiei egiptene din mileniul III i.Ch.).

2. O linie dreapta, care uneste vârfurile piramidelor lui Keops si Mikerinos si trece pe la jumatatea muchiei piramidei lui Kefren, ajunge pâna la misterioasele ruine ale unor edificii descoperite in plin desert. S-a gândit oare arhitectul sa atraga atentia asupra vreunei legaturi oculte intre monumentele platoului Giseh si acele neelucidate morminte izolate si ingropate in nisipul mileniilor?

3. Cum a fost posibila asezarea centrelor de simetrie ale celor trei piramide si a Sfinxului dupa criteriile extrem de riguroase ale unor triunghiuri cu totul speciale, necunoscute in acea epoca? Este vorba de triunghiul sacru al lui Pitagora (dreptunghic, cu laturile 3, 4 si 5) si triunghiul sublim (isoscel, cu doua laturi egale cu numarul de aur si o latura egala cu unitatea).

Este evident ca nu ne putem imagina cum niste blocuri de piatra de peste doua tone au fost parca asezate cu o mâna fermecata si nu cu o populatie de muncitori având dispozitive rudimentare. Dar mai presus de orice, nimeni nu poate decât specula pe marginea motivatiei unei astfel de gândiri arhitectonice incompatibile cu epoca edificarii respectivelor monumente. Egiptologii sunt unanimi intr-o singura privinta: faraonii nu au fost niste excentrici doritori sa-si puna supusii la treaba in urma unor capricii. Religiozitatea lor este mai presus de orice indoiala, dar de la credinta la arhitectura (privita nu numai ca arta, ci si ca geometrie si trigonometrie in vremea când aceste stiinte nu existau nici macar in faza de embrion) este o distanta inexplicabila.

Mai adaugam un aspect cel putin la fel de straniu: raza cercului care se inscrie in triunghiul piramidei lui Keops este proportionala cu distanta medie dintre Mercur si Soare.

Spatiu si timp

Ce este loja ? Loja se formează într-un spaţiu foarte deosebit. Odată reuniţi în templu, după formarea lojei, fraţii se află încă în lume, fără a-i aparţine însă cu adevărat acesteia. Loja reprezintă un fel de paranteză în interiorul lumii. Un spaţiu consacrat prin voinţa celor adunaţi aici pentru a putea fi, în fine, pentru un timp, ei-înşişi, sau a încerca să se apropie de adevărata lor fiinţă.

Loja se formează şi într-un timp aparte, un timp diferit, pe care îl numim sacru, un fel de interval în interiorul lumii profane, o breşă în temporalitatea condiţionată.

Este important să le oferim celor ce fac primii paşi pe o cale iniţiatică, un spaţiu consacrat, mereu acelaşi, şi un timp al misterului, întotdeauna acelaşi. În fiecare lună, sau în fiecare săptămână, un număr de oameni se întâlnesc în acelaşi loc, la aceeaşi oră, în interiorul lumii, dar feriţi de ea. Respectarea orelor de începere a ţinutelor în Franc-masonerie, în martinism, în pitagorism, în rozicrucianism... este esenţială. Participanţii ştiu că la un anumit moment, în cutare loc, le este dedicat un cadru anume, pentru ca ei să-l folosească pentru ceea ce stă la baza a însăşi existenţa lor. Nu vom putea cunoaşte niciodată pe deplin consecinţele dezastruoase a calendarelor nerespectate, a modificărilor, amânărilor, întârzierilor, care contribuie la irosirea energiilor ce-ar trebui să se însumeze în lojă. În ordinele interioare, orice individ convocat care soseşte cu un singur minut de întârziere este definitiv exclus. Practicile concură la o aşezare în mod natural armonioasă şi eficientă a timpului şi a spaţiului. Cu cât practica este mai avansată, cu atât timpul se organizează cu o mai mare fluiditate în jurul praticianului. Sincronicitatea devine o permanenţă.

Ştim prea bine că atât acest spaţiu, cât şi acest timp, sunt simbolice, sau de natură energetică, însă este bine să le reprezentăm material, pentru a ajuta căutătorul să îşi găsească cu uşurinţă reperele spaţiale şi temporale. Mai târziu, mult mai târziu, orice timp va fi sacru, şi orice loc va fi un spaţiu al misterelor, întrucât subiectul va fi verificat prin propria-i experienţă că acesta este deopotrivă Templul şi Calea.

Până ce procesul de simbolizare se va fi terminat cu adevărat, până ce subiectul va purta templul în el, iar templul se va manifesta prin acesta, în fiecare clipă, zidurile şi ceasurile mai sunt necesare. Acest proces de simbolizare începe încă din primii ani ai copilăriei, dar nu se termină atunci când atingem vârsta adultă. Ci va continua tocmai în lojă, până la trecerea individului din zona fenomenelor în cea numenală, din zgomotul lumii la tăcerea fiinţei. Atunci, intersectarea privirilor va fi de ajuns pentru a consacra spaţiul, un singur sunet, un unic gest sau mai bine, sincronizarea respiraţiilor, vor goli timpul profan, condiţionat, pentru a face loc liber accederii la adevăr, la real.

Atâta vreme cât loja primeşte în rândurile ei indivizi a căror necesităţi solicită funcţia exoterică, adică având nevoie de a se reconcilia cu ei înşişi, cu mediul înconjurător, cu lumea, de a primi o terapie în sensul grecesc al termenului, acest spaţiu le va fi aproape indispensabil, pentru a putea rezolva, în cadrul său, elementele problemelor proprii. Odată rezolvate aceste probleme, când încep să părăsească orizontalitatea experienţei omeneşti pentru a aborda verticalitatea fiinţei, momentul formal, spaţiul formal şi timpul formal au mai puţină importanţă. Putem deschide un timp sacru pocnind din degete şi să-l închidem printr-un gest similar. Însă abordarea prematură a acestui gen de muncă iniţiatică poate avea efecte distructive pentru respectiva persoană, pentru că ea ar putea reproduce elemente ale problematicii proprii, într-un timp şi un spaţiu care nu o mai înconjoară protector. Personalitatea ei se poate prăbuşi. Iată de ce prezenţa lojei şi a ritualului sunt necesare multă vreme, în afara unor cazuri cu adevărat excepţionale.

Circumstanţele ne obligă, uneori, să accelerăm ştergerea identităţii. Pe timp de război, unele loji se adunau în jurul unei mese. Spaţiul sacru era circumscris acesteia. Timpul sacru, era momentul oportun. În perioade conflictuale, contextul cultural şi cel istoric fac să existe o anumită tensiune, astfel încât spaţiul şi timpul sacre nu se creează decât cu şi prin dimensiunile riscului asumat.

În afara acestor perioade extreme, regularitatea timpului iniţiatic, constanţa spaţiului sacru, îl vor ajuta pe individ să se înscrie, să se structureze, în propria sa interioritate. Mai târziu, acesta va trebui să facă munca opusă : o destructurare, sau, mai bine, o de-creare. Decrearea persoanei, dezintegrarea acesteia, nu poate fi făcută decât atunci când alianţa cu sinele este impodibil de distrus. Trebuie aşadar ca, mai întâi, raportul cu sinele să fie bine înrădăcinat.