Nu trebuie sa traim in trecut

”Francmasoneria nu trăieşte în trecut, trebuie să avem scopul ca noi să răspundem nevoilor actuale ale oamenilor. Realizăm schimbările societăţii moderne. Ne-am coborât standardele pentru a răspunde societăţii în care ne aflăm, dar asta nu înseamnă că am schimbat etica. Mă uit la cum se adaptează masoneria din Estul Europei. Nu ar fi în beneficiul niciunei societăţi civile dacă masonarie nu s-ar adapta societăţii în care trăieşti”, a afirmat PRF Thomas W. Jackson.

http://adevarul.ro/

O perspectiva...

”Am auzit pe cineva afirmând într-o zi la radio: Fiecare are adevărul său. Nu vreau să fiu judecător. În epoca noastră nu mai poți judeca pe nimeni”. Omul trebuie să-și întemeieze un destin chiar din momentul când se descoperă ca propriul stăpân. Tocmai în clipa când vechile ”absoluturi”, demascate drept convenții,  ne apar ca atare, trebuie, ca întotdeauna, să creăm norme noi cu atâta forță, pentru ca, la rândul lor, să apară generațiilor care vin la fel de ”naturale” precum cele cunoscute de predecesorii noștri.  Doar cu prețul unei asemenea îndrăzneli – aceea de a instiuti o nouă obiectivitate plecând de la o subiectivitate care se recunoaște ca atare – vom putea continua să progresăm. Altmiteri vom vedea gândirea regresând spre indeterminatul unde, după cum spunea Hegel, ”toate vacile sunt gri”. Formula ”dacă Dumnezeu nu există (sau nu mai există), totul este permis” – nu e decât o expresie literară: nimeni nu se comportă ca și cum totul ar fi permis. A (re)întemeia o ordine, a (re)crea norme înseamnă așadar a ne întreba ce vom (re)institui ca ultimă instanță sau ca terț suprem. Această sfidare se află în miezul crizei lumii contemporane. Cine ar îndrăzni să spună ca Pericle: ”Îndrăzneala noastră ne-a croit prin forță un drum pe pământ și pe mare, ridicându-și pretutindeni ei înseși monumente nepieritoare, atât pentru rău, cât și pentru bine?”. Cred că adevărata forță consta nu în a deține Adevărul, ci în a nu se teme de întruchipările lui. Excesele se manifestă pereche. Însa putem respinge extremismele și unilateralismele. O linie justă este întotdeauna nuanțată și  înțeleg prin aceasta că ia în calcul ceea ce ar putea fi just în viața noastra și în fiecare punct de vedere. Doar un asemenea demers poate duce la o sinteză. Dar nu înțeleg că această cale să fie una ”medie”, un fel de compromis - și nici o etapă tranzitorie. Orice adevărată sinteză este o depășire. Ea nu prezintă puțin de aici și puțin de dincolo, succesiv, ci de aici și de acolo, cu aceași intenisitate și în același moment. Aceasta impune să nu te lași niciodată  închis într-o alternativă, ci să adopți logica mentală a terțului inclus. Cred că viitorul aparține celor care sunt capabili să gândească simultan ceea ce până acum a fost gândit decât contradictoriu. Heraclit spunea: ”Zeul este ziua și este noaptea, vara și iarna, războiul și pacea, pâinea și foame”. Paracelsus declara: ”Totul se află în tine însuți și nimic nu poate veni nici din afară, nici de sus”. Cred că omul este chintesența a tot, că poate realiza unitatea și depășirea contradicțiilor. Coincidentia oppositorium. Care este astăzi amenințarea principală? Dispariția progresivă a diversității lumii. Nivelarea persoanelor, uniformizarea construită pe tot ce poate fi comun. Deja, de la un capăt la altul al planetei, se văd ridicându-se același tip de construcții, instaurându-se aceleași habitudini mentale... Trăim astăzi întro societate profană blocată și abia începem să distingem mijloacele de a ieși dintr-un trecut complicat, iar masonic vorbind, rupturile între Obediente sunt deja adânci. Pe plan filosofic și ideologic, excelăm neîncetat între excese inverse, fără să găsim un echilibru. Cauza, ca și remediul acestei situații se găsește în om. A spune că societatea este în criză este un loc comun. Omul este o criză. El este tragedia însăși. În legătură cu el, niciodată și nimic nu s-a spus definitiv. Omul va ști să găsească mereu în el însuși urzeala unui nou discurs, corespunzător unui nou fel de așezare în lume, unei noi forme a umanității sale. Omul este în criză de când există. Nu în aceasta constă originalitatea timpului nostru. Originalitate – trista originalitate – a timpului nostru rezidă tocmai în faptul că, pentru prima dată, omul reculează în fața implicațiilor pe care le-ar avea asupra dorinței și voinței lui rezolvarea crizei. Pentru prima oară, omul crede că problemele îl depășesc. Și ele îl depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin din el însuși, ele sunt pe măsura lui și pe măsura posibilităților pe care le poartă în el. Nu mai suntem în vremurile în care oamenii se ucideau între ei pentru că nu erau născuți de aceași parte a frontierei. Conflictele de azi nu mai pun față în față națiuni (sau, mai exact, le opun doar secundar), ci perspective diferite asupra lumii, ideologii, modalități de a se situa în opoziție. Lumea este de aici înainte teatrul unei lupte în care un singur protagonist pare să fie acum pe deplin conștient - și la această luptă participă, pentru prima dată în mod egal, întreaga planetă; ea opune modalități diferite de a percepe lumea, de a o concepe și de a căuta să o reproducă. O modalitate diferențială și una universală. Una antiegalitară – cealaltă egalitară. O modalitate care aspiră la o societate organică, fondată și guvernată de o diversitate mereu crescândă, și una care aspiră la o societate mecanică, în care ar domni o omogenitate din ce în ce mai compactă. […]”

In barca pescarilor

Atotputernicul se afla în barca pescarilor. Poate era chiar cel dintâi dintre ei. Altfel nu se explică de ce el este cel care pleacă pe ape la chemarea inimii. Trebuia să creadă în el cei ce îl urmau indiferent de vreme, de voință și de situație. Inima, fie că era nălucă, fie că era adevărată, se arăta, se descoperea la fel tuturor celor din barcă. Nimeni nu contesta prezența și realitatea Ei. Motiv pentru care Atotputernicul trebuia, era dator să întarească ceea ce credeau ceilalți, chiar dacă, cumva, puțin, foarte puțin, în sinea sa avea o reținere... ”Dacă ești Tu, Inimă, poruncește să merg pe mare!” a spus Atotputernicul. Pe ”mare”, nu pe apă! Trebuie evidențiată această diferență, deoarece cei care prezintă acest tablou minunat fac referire cu precădere la ”mersul pe apă”, adică un fel de pășit pe pământ. Atotputernicul însă nu a cerut în nici un fel a călca pe ape ca pe pământ, ci ”a merge pe mare”, adică, potrivit marinarilor, a naviga spre întinse și necunoscute depărtări pentru a descoperi lumi noi, spre a  urma idealuri și spre a împlini visele celor care nu își pot îngădui atât de multe pentru atât de departe. Totul apare în mintea noastră viu. Piciorul Atotputernicului tremura înainte de a păși și, atunci când atingea apa, deși își dorea să simtă pământul care îi dăruia siguranța pasului, trăia deziluzia momentului căutând parcă un fel de capete de pod între care să întindă corzi pentru a clădi treceri. De aceea Atotputernicul părea că se rătăcea tot mai mult în propriile sale speranțe și se adâncea nefiresc în întunericul viitorului ce îl pierdea din priviri. Pe mare, în drumul său spre inimă, Atotputernicul se afunda în propriile sale ape și nu în marea peste care i se poruncise a păși. Inima era oriunde: sub ape, în ape și peste ape. Ceea ce nu înțelegea Atotputernicul era că inima este pretutindeni și, atunci când disperat simțea că s-ar afunda sub ceea ce este inimă, de fapt se pierdea pe sine în sine, fără a-l pierde pe cel în care credea. Tot astfel se întâmplă și cu cel care crede că inima este în ei. Acela se depărtează de inimă urmând altă direcție. În inimă nu poți fi niciodată și nicicum. Ești numai întro continuă relație cu inima. Relația, ca mod de manifestare, poate comporta diferite dimensiuni, cum ar fi: părți egale implicate în relații egale sau părți diferite comportând relații în diverse direcții. Astfel sinele poate deveni raze de soare sau poate exprima lumina umbrelor descriind astfel diversitatea ideilor, ființelor și manifestărilor potrivit mișcarii universale a întregului. Pentru toate acestea și nu doar atât, nu cred că Atotputernicul s-ar fi gândit la un anume tip de relații în timp ce se arunca în apele mării spre a înota până în inimă. Dar sunt convins că, potrivit acestei atitudinii, faptul de a te arunca spre adânc în speranța că vei putea păși pe deasupra, prin sau pe sub prezența lui, este un gest care definește capacitatea umană în încercările, căutările și neastâmpărul ei de a-și explica felul în care divinul se manifestă condiționat de dorința de implicare în tot ceea ce reprezintă creatul ca finit.

F.ˑ. Mircea N.

Distanta de punct

Rodim era ultimul fiu al Atotputernicului Mare Țar Pământovici. Potrivit tradiției, cutumelor și istoriei, el urma să devină următorul țar. Însă, Rodim era mic. Mic. De mărimea unei pene, doar că era mult mai alb, mult mai delicat și mult, mult mai ușor. Sămânță de puf lăsată în voia vântului în speranța că își va găsi țarina în care să rodească spre a se înălța până la stelele cerului și spre a se coborî în nesfârșitul inimii pământului. Chiar și când devenise bărbat, Rodim era tot de mărimea unei pene, dar a unei pene mature. Atotputernicul Mare Țar Pământovici, tatăl său, se rugase multe nopți în paraclisul palatin, aflat chiar lângă camera împărătească, la toate statuiele heruvimilior cu șase aripi, pentru a-i descoperi viitorul celui mai mic fiul al său, prințul Rodim. Divinitatea refuzase să răspundă pătimașelor, insistentelor și puternicelor sale rugi. Atotputernicul Mare Țar Pământovici nu putea înțelege cum va stăpâni sângele său peste toate neamurile împărăției ce o crease prin trupul firav, delicat și suav al lui Rodim. Mai alb decât puful, mai delicat decât mătasea, mai ușor aproape decât aerul, Rodim nu era, nu avea nimic care să îl poată recomanda ca viitor Atotputernic Mare Țar. Astfel Rodim plutea ușor peste zile, peste ani, dus de mișcarea firelor de vânt ce adiau dintr-o cameră în alta, ditr-o sală în alta, dintr-un palat în altul și aștepta, firesc, vremea în care va fi încoronat, vremea în care va deveni Marele Țar. Cu toate că fizic nu avea nici o calitate potrivit părerilor acelor vremuri - fiindcă era prea delicat, prea fin, prea gingaș - faptul că îi curgea sânge regal în trup făcea ca viitorul întregului imperiu, cu toată măreția lui, cu toată istoria, bogățiile, armatele și sfinții să depindă de numirea prințului Rodim ca Atotputernic Mare Țar. Imensitatea imperială pe care o crease tatăl său nu și-ar  avea sens, valoare și direcție, dacă Rodim nu ar deveni moștenitorul întregii împărății. Vremea fuge ca și gândul și timpul poate face orice. Rodim a plâns la înmormântarea tatălui său, apoi a plâns la înmormântarea mamei sale și a vărsat lacrimi pentru câțiva nepoți, pentru eroii neamului precum și chiar pentru câteva surori după tată... A plâns atât de mult încât întreaga împărăție se minuna cum poate un om atât de delicat, de educat, de fin și nemaiîntâlnit - fiindcă împărăția nu a avut până acum decât regi violenți, puternici și agresivi - să verse lacrimi care ar fi putut să facă râurile să dea peste margini și norii să nu se mai înalțe de la pământ, târându-se sub greutatea apelor ce le adunaseră din lacrimile lui Rodim. Dar lumea uită. Istoria este scrisă de cei care biruie. Astfel Rodim, deși știa că este cât o pană, conducea cu atenție, dăruire și delicatețe imperiul tatălui său așa cum nimeni din înaintașii săi nu o făcuse. Era o conducere atât de bună încât nimeni nu era deranjat de faptul că era condus. Echilibrul legilor și mișcărilor sociale păreau a se construi din voința poporului și nu a Atotputernicului Mare Țar Rodim. Toate decurgeau firesc și fiecare avea încredere în celălalt ca în sine. Tot imperiul știa că sunt conduși de un țar delicat precum o pană și, poate tocmai faptul că îl credeau ușor de purtat, unicat în ființă și mult, mult mai alb, adică mai curat decât oricare individ al Imperiului, crea tuturor starea de liniște, de pace, începând cu membrii Consiliului de Corană și încheind cu cea mai simplă și needucată persoană aflată sub imperiala sa cârmuire. Totul părea că este binecuvântat precum viața în Rai a cărui intrare este păzită de săbiile de foc ale arhanghelilor și umbrit de aripile heruvimilor. Mai mult, potrivit vrerii zeilor, Imperiul a fost așezat pe vârful celui mai mare munte și acolo, ca într-un dans celest, toți locuitorii se simțeau iubiți, fericiți, protejați. Erau în Rai și Raiul era pe pământ. Numai că, mai mare decât cel mai Atotputenic Mare Țar, fie chiar și Rodim, este timpul ca manifestare a voinței divinului. Astfel că, cu o singură suflare, ca și cu o singură adiere de vânt, Atotputernicul Mare Țar Rodim, a pășit în cealaltă lume. Acolo unde se spune că ești ceea ce ai făcut din numele pe care l-ai primit atunci când ai fost inițiat din neființă în eternitate. Cu toate acestea, Atotputernicul Mare Țar Rodim fiind de când se știe cât o pană, a rămas în conștința contemporanilor și urmașilor săi pana care echilibra întreaga făptură a Imperiului. Cei care și-l aminteau pe Rodim erau fascinați de răbdarea, înțelpciunea și voința sa de a pune în balans cu sine toate tarele istoriei doar cu delicata sa prezență. Măreția și incomprehensibilitatea muncilor imperiale ce le-a purtat sunt dovada capacității sale de a măsura, cu o intuiție perfectă, distanțele prin care punea în balans totul și toate. Imperiul trebuia să fie mereu într-un dans în care să își găsească echilibrul, pacea, liniștea și, totodată, corecta starea a tensiunile noilor dimensiuni fără a tulbura ceva sau pe cineva. Înțelepciunea Atotputernicului Mare Țar Pană era asemănată cu delicatețea, înțelepciunea și finețea, binențeles, a unei pene - a celei mai mici pene pe care o poate avea cea mai mică pasăre - pană care, pusă în vârful edificiului imperial poate contrapune cu mica, neînsemnata sa greutate întregul complex imperial și îi poate da desăvârșit echilibrul interior. Cu toții: supușii, aristocrații, oamenii liberi sau castele știau că dacă această ”pană” ar fi doborâtă sau ar cădea din varii cauze din înaltul în care plutea privirii tuturor și unde era divinizată de toți ochii Imperiului - din cauze pe care nu le-am putem defini în amănunt - întreaga creație a imperiului s-ar nărui în uitare instantaneu. Povestea lui Rodim - căci totul rămâne o poveste, chiar și în vremurile bune - dă ritmul melodiei care a construit zborul acestui stol de idei. Urmând pe cerul minții acest stol care pare a pleca spre alte orizonturi, trăiesc continuu impresia că urmăresc o partitură ce reproduce continuu motivul posterității în toate imensitățile și infiniturile sale. Și, pe cât de impetuoase sunt roadele imaginației, înțeleg că totul depinde de ceva infim, cum ar fi o pană. O pană care se odihnește impecabil de întâmplător, nemișcată parcă dintotdeauna la o distanță bine măsurată de întreg și de tot, cu scopul voit, dar neînțeles de a-l pune mereu în echilibru. Astfel, tonul nesfârșitelor manifestări este asonant atât în sine cât și în infinitul prin care se manifestă cu tonul inițial al poveștii Atotputernicului Mare Țar Rodim. Mereu îmi amintesc că oricât de mari sunt lucrurile pe care le privesc, la care mă raportez, pe care le trăiesc și simt, ele se pot exprima ca atare deoarece în neasfîrșirea lor există un punct care le ține în balans și o contra-greutate, de o micime inimaginabilă, care le dă echilibrul mișcării și ritmul existențial. De aceea, ca și în Povestea lui Rodim, există un celălalt capăt, care prin infinitatea lui, necunoscut menține în echilibru întregul cunoscut. Este pana, ideea, artificiul fără de care întreaga construcție, aflată chiar și în apogeul frumuseții sale, s-ar nărui într-o clipă. Piatra din capul unghiului nu este o stâncă enormă ce poate fi văzută de la celălat capăt al universului, ci un fir de praf care stă atât de departe de imensitatea stâncii încât, prin infima și neînsemnata sa greutate, pune în balans tot universul. Stânca, datorită distanțelor, impresiilor și înțelesurilor care o separă de celălalt infim capăt al lumii, atârnă exact atât cât pană de la capul opus al lumii pe care și-o imaginează. Echilibrul acestui joc se rezumă în punctul care împarte întrega greutate între o stâncă și o pană. Celui care ține cont de imporanța acestui calcul, acela este cel care va reuși să păstreze infinuturile și nesfârșiturile în echlibru și, totodată, într-o mereu cumva imperfectă dar totodată mereu perfectă egalitate. Așadar, distanțele și justa lor apreciere dau siguranță și imensitate construcțiilor și astfel fac posibil ca imaginarul să devină real. Măsurând corect greutățile, intenistățile și valorile tensiunilor prin care urmărim să înțelegem Universul, acceptăm că este nevoie doar de un punct și de o pană pusă perfect la o distanță anume pentru a pune în echilibru întreaga existență. De aceea, pentru ca să rodim, este nevoie de delicatețe, finețe și mult, mult alb... un alb de primăvară... Totul îmbumbind la o anume și perfectă întotdeauna distanță de punct.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

Coborând la amănunt

M-a smintit coarda de vioară ce vibrează atunci când este mângâiată de arcuș și, de aceea, când am voit să pricep de ce Dumnezeu și-a dorit să construiască mai mult decât era Sinele Său, adică să creeze pentru Sine, din Sine, am retrăit tulburător acea vibrare a corzii de vioară. Mi-am amintit cum plutește aerul dimprejurul viorii cântate și am înțeles faptul că zgomotele pe care le emite nu sunt simple unde sau valuri prin aer, ci altceva. Sunt mult, nu simple sunete. Artiștii ce le interpretează după partituri, obțin din ele melodii și armonia lor încântă atunci când își păstreză nota inițială, dar mai ales când, indiferent de linia interpretată, își modifica ritmul pentru a sublinia și evidenția mesajul... Abia atunci am înțeles că, dintr-o coardă de vioară, Dumnezeu poate interpreta lumea, dar și că Dumnezeu este un melod, iar noi melodiile pe care le interpretează. Aceeași trăire am simțit-o privind flacăra focului. Arzându-și sinele, focul vibrează în jur risipind unde de căldură. Sacrificiul lui face ca cei care îi văd razele să se poată bucura de lumină și căldură. Dumnezeu este focul, iar creația lui sunt razele. Căldura este ceea ce transmite prin noi mai departe. Sunetul corzii și pâlpâitul flăcării conțin și sunt dovada că omul își caută în instrumentele prin care se exprimă un simbol care, într-o oarecare măsură, mărturisește aceași dorință ancestrală, aceea de a construi din sine așa cum și divinitatea o face. Pe de o parte, dacă ar fi să explic de ce se compune și de ce este necesar sunetul armonios, aș spune că ascultătorul are nevoie de el. Deci, precum ascultătorul are nevoie de emiterea unui sunet de un alt organ pentru a-l recepționa, așa și fiecare organ emițător are obligatoriu nevoie de un organ receptor. Adică, fiecare compozitor are nevoie de muzicieni și fiecare muzician are nevoie de ascultători. În acest context trebuie evidențiat că mesajul muzicianului nu este al lui și nici mesajul compozitorului nu este interpretarea muzicianului. Dacă este să piardă cineva ceva, acela este ascultătorul, deoarece fie primește, simte și trăiește mesajul compozitorului, fie interpretarea și simțirea muzicianului. Undeva, în lanțul acestui expozeu, ceva se reinterpretează, deci cineva intervine in sens negativ. În întreg totul devine un lanț al necesităților. Nimic nu se poate manifesta ca existență fără a fi necesar, necesitatea este un dar în cauza existenței. Interpretând astfel am putea spune că divinitatea ne-a creat din necesitate, fiindcă fără noi nu și-ar putea manifesta ca dat și firesc ceea ce este. Divinitatea crează din necesitatea de a fi diviniate și acceptă intervenții, interpretări și trăiri interimare în acest continuum ființial. Prin ele se definește în amănunt. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmi explic de ce este focul cauza propriei arderi și razele pe care le emite esența flăcărilor sale, ar trebui să susțin că divinitatea crează consumându-se singură și consumându-se devine proprie materie în sine pentru a avea ce să ardă. Divinitatea se reconsumă, se reinventează, se reconstruiește din propria ființă, din propria cenușă, din propria materie. Atributul eternității se definește ca o interminabilă spirală. O revărsare a sinelui în propriul interior din care interiorul se revarsă spre a urca coborând în propriul exterior. O lume nelimitată în propriile sale limite și delimitată de propriile sale nelimite. Fascinația acestui continuu revărsat din sine în sine definește noțiunea de infinit a divinului. Cumva, focul în jocul său de-a arderea și rearderea în cenușa care nu se stinge, definește amploarea incomensurabilă a divinului. Coborând la amănunt, trebuie să evidențiem că această gigantică idee a divinului etern nu se construiește pe o structură în care divinitatea este atotputernică și singura care are puterea pretutindeni precum și în propria creație, ci și numai în și din sine. Aici comportă toate aspectele, proporțiile și dimensiunile divinității definite ca organizații bine definite, rânduite după legi verificate în veacuri și stabilite definitiv potrivit unei experiențe profunde. Ceea ce nouă ni se pare a fi întreg, în sine este alcătuit din unități, subunități și materiale diverse potrivit mediului, zonei și timpurilor pentru care sunt folosite. Într-un întreg nu totul este la fel. Întregul este bine definit numai atunci când este conceput din proporții exacte, adecvate spațiilor și ideilor care alcătuiesc cupaje ce corespund necesităților și solicitărilor. Universul este infinit prin irepetabilitate și este definit prin repetatibilitate. Împreună, finitul și infinitul, construiesc asemnei cărămizilor sau pietrelor, ziduri care închid căi pentru a ascunde sau exprima intenții și dirijează spre direcții spre care nesfârșitul tinde să devină incomprehensibil. Un labirint fără ieșiri și intrări este infinitul ca dimensiune a divinității, dar divinitatea nu poate fi o capcană. Ea trebuie să aivă și să ofere soluții. Altfel dimensiunea nesfârșitului nu s-ar defini ca divinitate ci s-ar contrazice în propria ei construcție și manifestare. Potrivit acestor interpretări putem afirma că:          -creația, ca manifestare a divinității, este o stare a infinitului în care conștientizăm propria existență. În această dimensiune este posibilă existența în toate aspectele ei. Nimeni și nimic nu se raportează la sine și totul poate fi orice. Totul e tot și nimic diferit. Aici forma definește întregul și ceea ce pare a fi parte pare a fi și întreg. Nu poți descrie punctul decât raportându-l la întreg, iar întregul nu poate fi definit decât analizânt punctul. Desăvârșirea stă în punctul care cuprinde în sine întregul. Este vorba despre o parte întreagă de aceași dimensiune cu sine, care se regăsește întreagă în propria ei parte.          -creația, ca realitate post manifestare a absolutului, lasă loc imaginației și creației. Aici trebuie să ne raportăm la timp și spațiu. Orice se raportează la altceva, atunci și acel altceva poate fi definit în funcție de orice. Divinitatea, în infinitatea ei, devine când ciclică, când liniară. Alternanța crează hiatusuri între care se ridică și coboară valuri, unde vibrează spații și oscilează sensuri. Nimicul nu este vid, ci parte întreagă unei alte părți întregi. Partea este tot și totul se mișcă prin părțile care îl definesc. Perfecțiunea este posibilă numai prin divizare și divizarea constă în interpretarea totului ca parte al unui alt întreg  și mai mare, negândit de mare, imposibil de mare, alcătuit din mulți mari întregi care dau posibilitatea creerii unor alți mari întregi și mai mari. Urmărind firul acestui mare întreg care nu poate fi întreg decât adâugându-i-se mereu ceva, constat că nici punctul în unitatea sa nu poate fi punct decât dacă este alcătuit din alte puncte. Cu atât mai mult orice altceva. În creație Dumnezeu cel incomensurabil este un punct. Un punct în care se cuprind, există și se manifestă toate și tot. Un punct alcătuit din o universalitate de infinite puncte, care conțin în sine o altă nesfârșire de puncte, ce sunt construite dintr-o nemăsurabilă și inexprimabilă realitate de puncte a căror origine se află dincolo de puterea de exprimare a realității punctelor care le alcătuiesc și le putem gândi. Este un organism viu. O celulă se divide, se rupe, se împarte pentru a da viață unui cuplu de celule. Împreună, celulele se divid și construiesc un organ. Mai multe organe alcătuiesc un organism. Nici-o celulă nu își dorește să se rupă din acest trup. Toate se divid pentru a îi da mai multă viață și putere. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe oportunități de a construi. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe  posibilități de a realiza organe noi. Cu cât mai multe celule cu atât mai multe oportunități de manifestare a unor organisme vii, credibile, viabile și reale. Numai cei care se luptă pentru a se înmulți și organiza, prin divizarea lor, ajută să supraviețuiască în eternitatea sa întregului divinității. Cei care se complac în unitate și montonie, sfârșesc îmbătrânind în obscur, marcați de lipsa viziunii. Ceea ce trebuie să înțelegem, ca masoni, este că o Obediența nu trebuie să fie precum armata unui stat care are numai un singur lider, lipsit de comandanți. Condusă numai de un singur lider, o Obediența este condamnată la imobilitate și lipsă de inovație precum uriașul biblic cu picioare de lut. Soluția este divizarea, împărțirea RR.ˑ.LL.ˑ. în altele cu acceptul și ajutorul FF.ˑ., după mărimile și nevoile Orientelor  în care actualele Att.ˑ. activează. De exemplu, orientativ, aș propune ca obiectiv, o R.ˑ.L.ˑ. la 10.000. de locuitori. FF.ˑ. ar trebui să gireze și să susțină înfințarea acestora. Ar trebui să muncească pentre a crea LL.ˑ. noi din esențe tinere pe care să le motiveze și să le intereseze în vederea schimbărilor ce le impune societatea actuală. Turnurile sunt zidite pentru fi văzute de departe. Armatele pentru a le apăra. Cine vrea să urce la cer trebuie să zidească pe pământ. Pentru a fi ascultat, trebuie să vorbești clar purtând pietre în gură și strigând mai tare decât valurile mării. Trebuie să cunoști opiniile dușmanilor pentru a-ți motiva prietenii. Pentru a conduce este nevoie de cât mai mulți dușmani. Nimeni nu este mai presus de sine. Nici Dumnezeu. De aceea, consider că este necesar ca în activitățile și principiile masonice, cauza primordială în numele căreia trebuie să luptăm este aceea a divizării LL.ˑ., a înmulțurii lor în numele: Libertății, Fraternității și Egalității. Numărul cât mai mare al ținutelor, a planșelor, a ideilor și a viziunilor FF.ˑ. noștri trebuie să devină și să definească puterea noastră! Cei care voiesc să ne conducă să se comporte ca masoni și să nu ne folosească ca fiind surse materiale și masă ideologică. Cei care voiesc să ne fie modele trebuie să accepte că principiile spirituale ale Masoneriei nu sunt cele ale propriilor interese sau orgolii. Pentru un astfel de viitor muncesc. De aceea susțin și îndemn la înființarea cât mai multor LL.ˑ. și la înrolarea a cât mai multor postulanți sub idealul masonic.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.