O perspectiva...

”Am auzit pe cineva afirmând într-o zi la radio: Fiecare are adevărul său. Nu vreau să fiu judecător. În epoca noastră nu mai poți judeca pe nimeni”. Omul trebuie să-și întemeieze un destin chiar din momentul când se descoperă ca propriul stăpân. Tocmai în clipa când vechile ”absoluturi”, demascate drept convenții,  ne apar ca atare, trebuie, ca întotdeauna, să creăm norme noi cu atâta forță, pentru ca, la rândul lor, să apară generațiilor care vin la fel de ”naturale” precum cele cunoscute de predecesorii noștri.  Doar cu prețul unei asemenea îndrăzneli – aceea de a instiuti o nouă obiectivitate plecând de la o subiectivitate care se recunoaște ca atare – vom putea continua să progresăm. Altmiteri vom vedea gândirea regresând spre indeterminatul unde, după cum spunea Hegel, ”toate vacile sunt gri”. Formula ”dacă Dumnezeu nu există (sau nu mai există), totul este permis” – nu e decât o expresie literară: nimeni nu se comportă ca și cum totul ar fi permis. A (re)întemeia o ordine, a (re)crea norme înseamnă așadar a ne întreba ce vom (re)institui ca ultimă instanță sau ca terț suprem. Această sfidare se află în miezul crizei lumii contemporane. Cine ar îndrăzni să spună ca Pericle: ”Îndrăzneala noastră ne-a croit prin forță un drum pe pământ și pe mare, ridicându-și pretutindeni ei înseși monumente nepieritoare, atât pentru rău, cât și pentru bine?”. Cred că adevărata forță consta nu în a deține Adevărul, ci în a nu se teme de întruchipările lui. Excesele se manifestă pereche. Însa putem respinge extremismele și unilateralismele. O linie justă este întotdeauna nuanțată și  înțeleg prin aceasta că ia în calcul ceea ce ar putea fi just în viața noastra și în fiecare punct de vedere. Doar un asemenea demers poate duce la o sinteză. Dar nu înțeleg că această cale să fie una ”medie”, un fel de compromis - și nici o etapă tranzitorie. Orice adevărată sinteză este o depășire. Ea nu prezintă puțin de aici și puțin de dincolo, succesiv, ci de aici și de acolo, cu aceași intenisitate și în același moment. Aceasta impune să nu te lași niciodată  închis într-o alternativă, ci să adopți logica mentală a terțului inclus. Cred că viitorul aparține celor care sunt capabili să gândească simultan ceea ce până acum a fost gândit decât contradictoriu. Heraclit spunea: ”Zeul este ziua și este noaptea, vara și iarna, războiul și pacea, pâinea și foame”. Paracelsus declara: ”Totul se află în tine însuți și nimic nu poate veni nici din afară, nici de sus”. Cred că omul este chintesența a tot, că poate realiza unitatea și depășirea contradicțiilor. Coincidentia oppositorium. Care este astăzi amenințarea principală? Dispariția progresivă a diversității lumii. Nivelarea persoanelor, uniformizarea construită pe tot ce poate fi comun. Deja, de la un capăt la altul al planetei, se văd ridicându-se același tip de construcții, instaurându-se aceleași habitudini mentale... Trăim astăzi întro societate profană blocată și abia începem să distingem mijloacele de a ieși dintr-un trecut complicat, iar masonic vorbind, rupturile între Obediente sunt deja adânci. Pe plan filosofic și ideologic, excelăm neîncetat între excese inverse, fără să găsim un echilibru. Cauza, ca și remediul acestei situații se găsește în om. A spune că societatea este în criză este un loc comun. Omul este o criză. El este tragedia însăși. În legătură cu el, niciodată și nimic nu s-a spus definitiv. Omul va ști să găsească mereu în el însuși urzeala unui nou discurs, corespunzător unui nou fel de așezare în lume, unei noi forme a umanității sale. Omul este în criză de când există. Nu în aceasta constă originalitatea timpului nostru. Originalitate – trista originalitate – a timpului nostru rezidă tocmai în faptul că, pentru prima dată, omul reculează în fața implicațiilor pe care le-ar avea asupra dorinței și voinței lui rezolvarea crizei. Pentru prima oară, omul crede că problemele îl depășesc. Și ele îl depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin din el însuși, ele sunt pe măsura lui și pe măsura posibilităților pe care le poartă în el. Nu mai suntem în vremurile în care oamenii se ucideau între ei pentru că nu erau născuți de aceași parte a frontierei. Conflictele de azi nu mai pun față în față națiuni (sau, mai exact, le opun doar secundar), ci perspective diferite asupra lumii, ideologii, modalități de a se situa în opoziție. Lumea este de aici înainte teatrul unei lupte în care un singur protagonist pare să fie acum pe deplin conștient - și la această luptă participă, pentru prima dată în mod egal, întreaga planetă; ea opune modalități diferite de a percepe lumea, de a o concepe și de a căuta să o reproducă. O modalitate diferențială și una universală. Una antiegalitară – cealaltă egalitară. O modalitate care aspiră la o societate organică, fondată și guvernată de o diversitate mereu crescândă, și una care aspiră la o societate mecanică, în care ar domni o omogenitate din ce în ce mai compactă. […]”