Învierea tânărului văduvei din Nain

Numele Nain este un nume de copil biblic. În sensul C.˙.L.˙.S.˙. numele Nain înseamnă: frumos sau plăcut. Încep planșa mea cu această observație, deoarece ceea ce doresc să evidențiez este mesajul ascuns, simbolic al minunii descrise în Evanghelia lui Luca, unde ne este povestită învierea fiului unei femei văduve de către Isus.

Amintim că este descris un moment în care divinitatea care se plimba oarecând pe pământ, ca într-o idilică vreme, în cazul de față fiind numită Isus, întâlnește neputința omenească dusă la paroxism. O femeie, o mamă văduvă, își conducea la mormânt unicul fiu. La durerea și suferința fără de margini ale acestei mame, cum sunt descrise de Luca, părea că participă întreaga cetate. Numele cetății, potrivit etimologilor și cum am mai spus era Nain, adică o localitate frumoasă în care era plăcut să viețuiești. O localitate în care un eveniment ca moartea acestui tânăr, al cărui nume nu ni se spune, tulbură întreaga comunitate. Probabil Isus a fost marcat nu numai de durerea mamei, ci și de cortegiul funerar numeros, de prezența atâtor lacrimi și de felul în care acesta trecea spre cimitir, încât da tuturor impresia că nu ar mai fi dorit să ajungă la destinație. 

Putem specula și spune că tânărul anonim, plâns și jelit, fusese foarte cunoscut în cetate, plăcut și apreciat pentru calități care pentru evanghelist nu contează, deoarece nu le amintește, dar care ies în evidență din felul în care acesta descrie, paradoxal, situația în care un trup mort, nemișcat se întâlnește cu izvorul vieții. 

Primul se prezintă cititorul așa cum știm cu toții și azi, după două mii de ani, un trup rece, inexpresiv și înțepenit. Numai tinerețea ce rămăsese pe acest chip se mai putea vedea, dar și aceasta palidă, ca o mască.

Isus, ca un prinț care cerceta lumea pentru a afla ceea ce parcă nu mai văzuse – cum oarecând Siddhartha Gautama sau viitorul Buddha – se oprește, privește tristețea cortegiului funerar, sufletul sfâșiat al mamei și perfecțiunea peisajului și, cu o simplă atingere, ca o zbatere de fluture și ca din întâmplare, face ca din coșciug, ca din adâncul pământului, să se ridice împotrividu-se hotărârii Îngerului Nesfârșirii, tânărul fără nume, tânărul cunoscut de întreaga cetate, tânarul mamei văduvei, tânărul tânar așa cum toți îl știau.

Așa cum toți îl știau, aș evidenția, dar nimeni nu l-ar fi apreciat dacă Isus nu l-ar fi înviat. Și, chiar dacă a rămas un anonim, Isus l-a renăscut pentru ca toți cei care îl vor întâlni de acum înainte, în el să cunoască și să vadă lucrarea ce o are de îndeplint cu sine fiecare pentru a își afla locul potrivit în momentul întâlnirii cu Marele Arhitect.

Așadar, din punctul meu de vedere, textul C.˙.L.˙.S.˙. are suficente indicii pentru a se justifica sine die ca text masonic. 

Masonii sunt copii Văduvei. Mereu întristată ea plânge pentru copiii pe care trebuie să îi crească fără soț. Hiram, soțul văduvei, a murit construind în șantierul Templului Marelui Arhitect. Mitica sa soție, parcă o Vitoria Lipan din romanul “Baltagul” - al cărui autor este masonul roman, P.˙.R.˙.F.˙. Mihail Sadoveanu - a plecat în căutarea soțului ucis: Nechifor - un Hiram autohton - care înțelege simbolurile și tainele universului și acceptă moartea ca inițiere, ca trecere, ca împlinire, ca o direcție spre desăvârșire, renaște prin ea spre veșnicie, deși în inimile cunoscuților, apropiaților și intimilor aduce tulburare și o mare și dureroasă sfâșiere. 

Am convingerea că aceste sentimente le trăiește fiecare candidat la inițiere înainte, dar mai ales în timpul oficierii ritualui de ucenic. Toți cei apropiați, chiar și el, vor crede că l-au pierdut, se va îndepărta de ei pentru totdeauna și numai dorul și amintirile de cel care a fost le vor mai fi mărturii pentru timpul în care erau împreună. Văduva plânge neștiind că prin moarte fiul ei va căpăta cunoașterea eternității. Deși un anonim, despre el se va vorbi mereu, pretutindeni. Numai amintirea soțului ar mai fi alinat-o, dar acum totul s-a năruit. În întuneric, fiul ei, alături de țeste de morți, oase albe și pâlpâiri vagi de lumânări... Văduva abia dacă mai poate să calce pământul. Să pășească unde?... Spre ce?... Totul este nimic! Fiul ei parcă doarme și în somnul adânc meditează... Pare că numai el știe la ce se gândește. 

Deși confuze, temătoare, atente, prin întuneric alunecă umbre care îl conduc undeva, spre ceva, spre sine parcă sau mai zis în sine.

Acum paralela dintre textul C.˙.L.˙.S.˙. și ritualul de inițiere masonic devine tot mai clară. Tânărul din Biblie condus la mormânt este imaginea în oglindă a candidatul care  moare pentru lume și renaște pentru confrerie. Sicriul este Cabinetul de Reflecție. Drumul către cimitir face referire la călătoriile inițiatice, iar cortegiul funerar reprezintă pe frații care se îndoiesc și încă cercetează calitățile și sinceritatea tânărului neofit.

Dar vine și momentul în care bandoul este dat jos. Lumina inundă ochiul interior al minții și chiar dacă i se pare că vede sau dacă i se pare că poate cunoaște, de fapt, se trezești privindu-se în oglindă și abia atunci înțelege că principalul său dușman este sinele, și de aceea trebuie să moară pentru lume și să renască pentru eternitate. 

Ceea ce vede acum ca lumină nu e lumină, ci doar o reflecție, ca în oglidă a unei raze pe care a primit-o reflectată dintr-o întreagă organizare a oglinzilor ce împart ascunzând și descoperind totodată adevărata lumină. 

Ceea ce cunoaște nu este cunoaștere, ci începutul unei simțiri care confundă simțurile între ele tocmai pentru că abia acum începe să înțeleagă că ceea ce simte este unul, care este alcătuit din multiplu și că în unul poți vedea totul, iar în tot nu poți vedea nimic.

Dacă a ajuns aici e un tânăr anonim, renăscut prin inițiere, care a avut ocazia să fie atins de lumină și i s-a dat posibilitatea de a se și a lucra în așa fel încât să devină o piatră perfectă în alcătuirea Templului M.˙.A.˙.A.˙.U.˙..

În Nain, în acest loc plăcut și frumos care este Templul Masonic, se petrece și azi aceași întâmplare: Isus inițiază un tânăr în tainele vieții. Asemeni lui, în fiecare R.˙.L.˙., MM.˙. prin ritualul inițierii dau viață ”sufletelor moarte”. 

Interpretând astfel fragmentul din C.˙.L.˙.S.˙. intitulat ”Învierea tânărului văduvei din Nain”, cred că avem concret o dovadă a lucrătorilor masoni antici care astfel au încercat să transmită prin secole o mărturie a existenței și lucrărilor lor pe Santier.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

De vorbă cu mine însumi

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate

Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, 

Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -

Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, 

Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. 

Armurile alt'dată pătate de rugină

Azi par mai sclipitoare decât oricând, 

Iar spada, 

Încrucişată-n luptă de-atătea ori, 

E plină

De sângele netrebnic al celor ce cad prada

Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. 

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:

- De ce mă minţi

De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare

Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, 

Că-n gestul tău palpită străvechile altare, 

Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, 

Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, 

O poţi schimba-ntr-o clipă, 

De nu ţi-ar fi ruşine

De bărbile lor albe, 

De mine

Şi de tine? 

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:

- De-atâţia ani, 

De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, 

De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut

Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut

Surâs -

Citit pe buze de josnici curtezani? 

De ce din armonia supremelor cântări

Azi nu se mai aude decât grozavul urlet

Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet

Departe, -n cine ştie ce profunzimi de mări!...

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică

Să mai vorbesc cu mine, 

Şi-mi zic:

- Ascultă, frate, 

Ascunde-ţi rana, 

Uită c-ai fost rănit şi tu -

Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -

Te scutură de greul armurii-nsângerate;

Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate

Răspunde-ï: "Nu".

de Ion Minulescu

Bucuresti, 1913

Nu trebuie sa traim in trecut

”Francmasoneria nu trăieşte în trecut, trebuie să avem scopul ca noi să răspundem nevoilor actuale ale oamenilor. Realizăm schimbările societăţii moderne. Ne-am coborât standardele pentru a răspunde societăţii în care ne aflăm, dar asta nu înseamnă că am schimbat etica. Mă uit la cum se adaptează masoneria din Estul Europei. Nu ar fi în beneficiul niciunei societăţi civile dacă masonarie nu s-ar adapta societăţii în care trăieşti”, a afirmat PRF Thomas W. Jackson.

http://adevarul.ro/

O perspectiva...

”Am auzit pe cineva afirmând într-o zi la radio: Fiecare are adevărul său. Nu vreau să fiu judecător. În epoca noastră nu mai poți judeca pe nimeni”. Omul trebuie să-și întemeieze un destin chiar din momentul când se descoperă ca propriul stăpân. Tocmai în clipa când vechile ”absoluturi”, demascate drept convenții,  ne apar ca atare, trebuie, ca întotdeauna, să creăm norme noi cu atâta forță, pentru ca, la rândul lor, să apară generațiilor care vin la fel de ”naturale” precum cele cunoscute de predecesorii noștri.  Doar cu prețul unei asemenea îndrăzneli – aceea de a instiuti o nouă obiectivitate plecând de la o subiectivitate care se recunoaște ca atare – vom putea continua să progresăm. Altmiteri vom vedea gândirea regresând spre indeterminatul unde, după cum spunea Hegel, ”toate vacile sunt gri”. Formula ”dacă Dumnezeu nu există (sau nu mai există), totul este permis” – nu e decât o expresie literară: nimeni nu se comportă ca și cum totul ar fi permis. A (re)întemeia o ordine, a (re)crea norme înseamnă așadar a ne întreba ce vom (re)institui ca ultimă instanță sau ca terț suprem. Această sfidare se află în miezul crizei lumii contemporane. Cine ar îndrăzni să spună ca Pericle: ”Îndrăzneala noastră ne-a croit prin forță un drum pe pământ și pe mare, ridicându-și pretutindeni ei înseși monumente nepieritoare, atât pentru rău, cât și pentru bine?”. Cred că adevărata forță consta nu în a deține Adevărul, ci în a nu se teme de întruchipările lui. Excesele se manifestă pereche. Însa putem respinge extremismele și unilateralismele. O linie justă este întotdeauna nuanțată și  înțeleg prin aceasta că ia în calcul ceea ce ar putea fi just în viața noastra și în fiecare punct de vedere. Doar un asemenea demers poate duce la o sinteză. Dar nu înțeleg că această cale să fie una ”medie”, un fel de compromis - și nici o etapă tranzitorie. Orice adevărată sinteză este o depășire. Ea nu prezintă puțin de aici și puțin de dincolo, succesiv, ci de aici și de acolo, cu aceași intenisitate și în același moment. Aceasta impune să nu te lași niciodată  închis într-o alternativă, ci să adopți logica mentală a terțului inclus. Cred că viitorul aparține celor care sunt capabili să gândească simultan ceea ce până acum a fost gândit decât contradictoriu. Heraclit spunea: ”Zeul este ziua și este noaptea, vara și iarna, războiul și pacea, pâinea și foame”. Paracelsus declara: ”Totul se află în tine însuți și nimic nu poate veni nici din afară, nici de sus”. Cred că omul este chintesența a tot, că poate realiza unitatea și depășirea contradicțiilor. Coincidentia oppositorium. Care este astăzi amenințarea principală? Dispariția progresivă a diversității lumii. Nivelarea persoanelor, uniformizarea construită pe tot ce poate fi comun. Deja, de la un capăt la altul al planetei, se văd ridicându-se același tip de construcții, instaurându-se aceleași habitudini mentale... Trăim astăzi întro societate profană blocată și abia începem să distingem mijloacele de a ieși dintr-un trecut complicat, iar masonic vorbind, rupturile între Obediente sunt deja adânci. Pe plan filosofic și ideologic, excelăm neîncetat între excese inverse, fără să găsim un echilibru. Cauza, ca și remediul acestei situații se găsește în om. A spune că societatea este în criză este un loc comun. Omul este o criză. El este tragedia însăși. În legătură cu el, niciodată și nimic nu s-a spus definitiv. Omul va ști să găsească mereu în el însuși urzeala unui nou discurs, corespunzător unui nou fel de așezare în lume, unei noi forme a umanității sale. Omul este în criză de când există. Nu în aceasta constă originalitatea timpului nostru. Originalitate – trista originalitate – a timpului nostru rezidă tocmai în faptul că, pentru prima dată, omul reculează în fața implicațiilor pe care le-ar avea asupra dorinței și voinței lui rezolvarea crizei. Pentru prima oară, omul crede că problemele îl depășesc. Și ele îl depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin din el însuși, ele sunt pe măsura lui și pe măsura posibilităților pe care le poartă în el. Nu mai suntem în vremurile în care oamenii se ucideau între ei pentru că nu erau născuți de aceași parte a frontierei. Conflictele de azi nu mai pun față în față națiuni (sau, mai exact, le opun doar secundar), ci perspective diferite asupra lumii, ideologii, modalități de a se situa în opoziție. Lumea este de aici înainte teatrul unei lupte în care un singur protagonist pare să fie acum pe deplin conștient - și la această luptă participă, pentru prima dată în mod egal, întreaga planetă; ea opune modalități diferite de a percepe lumea, de a o concepe și de a căuta să o reproducă. O modalitate diferențială și una universală. Una antiegalitară – cealaltă egalitară. O modalitate care aspiră la o societate organică, fondată și guvernată de o diversitate mereu crescândă, și una care aspiră la o societate mecanică, în care ar domni o omogenitate din ce în ce mai compactă. […]”

In barca pescarilor

Atotputernicul se afla în barca pescarilor. Poate era chiar cel dintâi dintre ei. Altfel nu se explică de ce el este cel care pleacă pe ape la chemarea inimii. Trebuia să creadă în el cei ce îl urmau indiferent de vreme, de voință și de situație. Inima, fie că era nălucă, fie că era adevărată, se arăta, se descoperea la fel tuturor celor din barcă. Nimeni nu contesta prezența și realitatea Ei. Motiv pentru care Atotputernicul trebuia, era dator să întarească ceea ce credeau ceilalți, chiar dacă, cumva, puțin, foarte puțin, în sinea sa avea o reținere... ”Dacă ești Tu, Inimă, poruncește să merg pe mare!” a spus Atotputernicul. Pe ”mare”, nu pe apă! Trebuie evidențiată această diferență, deoarece cei care prezintă acest tablou minunat fac referire cu precădere la ”mersul pe apă”, adică un fel de pășit pe pământ. Atotputernicul însă nu a cerut în nici un fel a călca pe ape ca pe pământ, ci ”a merge pe mare”, adică, potrivit marinarilor, a naviga spre întinse și necunoscute depărtări pentru a descoperi lumi noi, spre a  urma idealuri și spre a împlini visele celor care nu își pot îngădui atât de multe pentru atât de departe. Totul apare în mintea noastră viu. Piciorul Atotputernicului tremura înainte de a păși și, atunci când atingea apa, deși își dorea să simtă pământul care îi dăruia siguranța pasului, trăia deziluzia momentului căutând parcă un fel de capete de pod între care să întindă corzi pentru a clădi treceri. De aceea Atotputernicul părea că se rătăcea tot mai mult în propriile sale speranțe și se adâncea nefiresc în întunericul viitorului ce îl pierdea din priviri. Pe mare, în drumul său spre inimă, Atotputernicul se afunda în propriile sale ape și nu în marea peste care i se poruncise a păși. Inima era oriunde: sub ape, în ape și peste ape. Ceea ce nu înțelegea Atotputernicul era că inima este pretutindeni și, atunci când disperat simțea că s-ar afunda sub ceea ce este inimă, de fapt se pierdea pe sine în sine, fără a-l pierde pe cel în care credea. Tot astfel se întâmplă și cu cel care crede că inima este în ei. Acela se depărtează de inimă urmând altă direcție. În inimă nu poți fi niciodată și nicicum. Ești numai întro continuă relație cu inima. Relația, ca mod de manifestare, poate comporta diferite dimensiuni, cum ar fi: părți egale implicate în relații egale sau părți diferite comportând relații în diverse direcții. Astfel sinele poate deveni raze de soare sau poate exprima lumina umbrelor descriind astfel diversitatea ideilor, ființelor și manifestărilor potrivit mișcarii universale a întregului. Pentru toate acestea și nu doar atât, nu cred că Atotputernicul s-ar fi gândit la un anume tip de relații în timp ce se arunca în apele mării spre a înota până în inimă. Dar sunt convins că, potrivit acestei atitudinii, faptul de a te arunca spre adânc în speranța că vei putea păși pe deasupra, prin sau pe sub prezența lui, este un gest care definește capacitatea umană în încercările, căutările și neastâmpărul ei de a-și explica felul în care divinul se manifestă condiționat de dorința de implicare în tot ceea ce reprezintă creatul ca finit.

F.ˑ. Mircea N.