Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors
rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi
parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că
El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi
rană-i doare pe ambii scutieri.
Armurile alt'dată pătate
de rugină
Azi
par mai sclipitoare decât oricând,
Iar
spada,
Încrucişată-n
luptă de-atătea ori,
E
plină
De
sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi
proteic şi veşnic Torquemada.
Vorbesc cu mine însumi
şi-mi zic:
-
De ce mă minţi
De-atâţia
ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din
toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n
gestul tău palpită străvechile altare,
Iar
vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i
melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O
poţi schimba-ntr-o clipă,
De
nu ţi-ar fi ruşine
De
bărbile lor albe,
De
mine
Şi
de tine?
Vorbesc
cu mine însumi şi-mi zic:
-
De-atâţia ani,
De
când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De
ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi
profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs
-
Citit
pe buze de josnici curtezani?
De
ce din armonia supremelor cântări
Azi
nu se mai aude decât grozavul urlet
Al
celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe,
-n cine ştie ce profunzimi de mări!...
Mă simt aşa de singur,
c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu
mine,
Şi-mi
zic:
-
Ascultă, frate,
Ascunde-ţi
rana,
Uită
c-ai fost rănit şi tu -
Tu,
ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te
scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar
celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-ï:
"Nu".
de Ion Minulescu
Bucuresti, 1913
Superb ! TAF:.
RăspundețiȘtergere