Amintim că este descris un moment în care divinitatea care se plimba oarecând pe pământ, ca într-o idilică vreme, în cazul de față fiind numită Isus, întâlnește neputința omenească dusă la paroxism. O femeie, o mamă văduvă, își conducea la mormânt unicul fiu. La durerea și suferința fără de margini ale acestei mame, cum sunt descrise de Luca, părea că participă întreaga cetate. Numele cetății, potrivit etimologilor și cum am mai spus era Nain, adică o localitate frumoasă în care era plăcut să viețuiești. O localitate în care un eveniment ca moartea acestui tânăr, al cărui nume nu ni se spune, tulbură întreaga comunitate. Probabil Isus a fost marcat nu numai de durerea mamei, ci și de cortegiul funerar numeros, de prezența atâtor lacrimi și de felul în care acesta trecea spre cimitir, încât da tuturor impresia că nu ar mai fi dorit să ajungă la destinație.
Putem specula și spune că tânărul anonim, plâns și jelit, fusese foarte cunoscut în cetate, plăcut și apreciat pentru calități care pentru evanghelist nu contează, deoarece nu le amintește, dar care ies în evidență din felul în care acesta descrie, paradoxal, situația în care un trup mort, nemișcat se întâlnește cu izvorul vieții.
Primul se prezintă cititorul așa cum știm cu toții și azi, după două mii de ani, un trup rece, inexpresiv și înțepenit. Numai tinerețea ce rămăsese pe acest chip se mai putea vedea, dar și aceasta palidă, ca o mască.
Isus, ca un prinț care cerceta lumea pentru a afla ceea ce parcă nu mai văzuse – cum oarecând Siddhartha Gautama sau viitorul Buddha – se oprește, privește tristețea cortegiului funerar, sufletul sfâșiat al mamei și perfecțiunea peisajului și, cu o simplă atingere, ca o zbatere de fluture și ca din întâmplare, face ca din coșciug, ca din adâncul pământului, să se ridice împotrividu-se hotărârii Îngerului Nesfârșirii, tânărul fără nume, tânărul cunoscut de întreaga cetate, tânarul mamei văduvei, tânărul tânar așa cum toți îl știau.
Așa cum toți îl știau, aș evidenția, dar nimeni nu l-ar fi apreciat dacă Isus nu l-ar fi înviat. Și, chiar dacă a rămas un anonim, Isus l-a renăscut pentru ca toți cei care îl vor întâlni de acum înainte, în el să cunoască și să vadă lucrarea ce o are de îndeplint cu sine fiecare pentru a își afla locul potrivit în momentul întâlnirii cu Marele Arhitect.
Așadar, din punctul meu de vedere, textul C.˙.L.˙.S.˙. are suficente indicii pentru a se justifica sine die ca text masonic.
Masonii sunt copii Văduvei. Mereu întristată ea plânge pentru copiii pe care trebuie să îi crească fără soț. Hiram, soțul văduvei, a murit construind în șantierul Templului Marelui Arhitect. Mitica sa soție, parcă o Vitoria Lipan din romanul “Baltagul” - al cărui autor este masonul roman, P.˙.R.˙.F.˙. Mihail Sadoveanu - a plecat în căutarea soțului ucis: Nechifor - un Hiram autohton - care înțelege simbolurile și tainele universului și acceptă moartea ca inițiere, ca trecere, ca împlinire, ca o direcție spre desăvârșire, renaște prin ea spre veșnicie, deși în inimile cunoscuților, apropiaților și intimilor aduce tulburare și o mare și dureroasă sfâșiere.
Am convingerea că aceste sentimente le trăiește fiecare candidat la inițiere înainte, dar mai ales în timpul oficierii ritualui de ucenic. Toți cei apropiați, chiar și el, vor crede că l-au pierdut, se va îndepărta de ei pentru totdeauna și numai dorul și amintirile de cel care a fost le vor mai fi mărturii pentru timpul în care erau împreună. Văduva plânge neștiind că prin moarte fiul ei va căpăta cunoașterea eternității. Deși un anonim, despre el se va vorbi mereu, pretutindeni. Numai amintirea soțului ar mai fi alinat-o, dar acum totul s-a năruit. În întuneric, fiul ei, alături de țeste de morți, oase albe și pâlpâiri vagi de lumânări... Văduva abia dacă mai poate să calce pământul. Să pășească unde?... Spre ce?... Totul este nimic! Fiul ei parcă doarme și în somnul adânc meditează... Pare că numai el știe la ce se gândește.
Deși confuze, temătoare, atente, prin întuneric alunecă umbre care îl conduc undeva, spre ceva, spre sine parcă sau mai zis în sine.
Acum paralela dintre textul C.˙.L.˙.S.˙. și ritualul de inițiere masonic devine tot mai clară. Tânărul din Biblie condus la mormânt este imaginea în oglindă a candidatul care moare pentru lume și renaște pentru confrerie. Sicriul este Cabinetul de Reflecție. Drumul către cimitir face referire la călătoriile inițiatice, iar cortegiul funerar reprezintă pe frații care se îndoiesc și încă cercetează calitățile și sinceritatea tânărului neofit.
Dar vine și momentul în care bandoul este dat jos. Lumina inundă ochiul interior al minții și chiar dacă i se pare că vede sau dacă i se pare că poate cunoaște, de fapt, se trezești privindu-se în oglindă și abia atunci înțelege că principalul său dușman este sinele, și de aceea trebuie să moară pentru lume și să renască pentru eternitate.
Ceea ce vede acum ca lumină nu e lumină, ci doar o reflecție, ca în oglidă a unei raze pe care a primit-o reflectată dintr-o întreagă organizare a oglinzilor ce împart ascunzând și descoperind totodată adevărata lumină.
Ceea ce cunoaște nu este cunoaștere, ci începutul unei simțiri care confundă simțurile între ele tocmai pentru că abia acum începe să înțeleagă că ceea ce simte este unul, care este alcătuit din multiplu și că în unul poți vedea totul, iar în tot nu poți vedea nimic.
Dacă a ajuns aici e un tânăr anonim, renăscut prin inițiere, care a avut ocazia să fie atins de lumină și i s-a dat posibilitatea de a se și a lucra în așa fel încât să devină o piatră perfectă în alcătuirea Templului M.˙.A.˙.A.˙.U.˙..
În Nain, în acest loc plăcut și frumos care este Templul Masonic, se petrece și azi aceași întâmplare: Isus inițiază un tânăr în tainele vieții. Asemeni lui, în fiecare R.˙.L.˙., MM.˙. prin ritualul inițierii dau viață ”sufletelor moarte”.
Interpretând astfel fragmentul din C.˙.L.˙.S.˙. intitulat ”Învierea tânărului văduvei din Nain”, cred că avem concret o dovadă a lucrătorilor masoni antici care astfel au încercat să transmită prin secole o mărturie a existenței și lucrărilor lor pe Santier.
Am zis!
F.˙. Mircea N.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu