Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului, au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.
Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în Evul Mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096, pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni catre Ierusalim. Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutulsistemului bancar şi au construit numeroase fortificatii în Europa.
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare aprimei cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Tara Sfanta. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa , situat pe coastă, în Ţara Sfântă.
În jurul anului1119, cavalerul Huguyes de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea AL Aqsa care fusese capturată. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în 1129, la Consiliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să sprijine lupta din Tara Sfanta. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papala a Papeo Inocentiu al III-lea, Omne Datum Optimum, i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei.
Cu o misiune clară şi cu resurse abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Batalia de la Montgisard din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.
Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa si Tara Sfanta a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a şi sporit averea templierilor.
Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga crestinatate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru.
Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în Evul Mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096, pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni catre Ierusalim. Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutulsistemului bancar şi au construit numeroase fortificatii în Europa.
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare aprimei cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Tara Sfanta. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa , situat pe coastă, în Ţara Sfântă.
În jurul anului1119, cavalerul Huguyes de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea AL Aqsa care fusese capturată. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în 1129, la Consiliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să sprijine lupta din Tara Sfanta. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papala a Papeo Inocentiu al III-lea, Omne Datum Optimum, i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei.
Cu o misiune clară şi cu resurse abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Batalia de la Montgisard din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.
Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa si Tara Sfanta a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a şi sporit averea templierilor.
Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga crestinatate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru.
La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienţi precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii ospitalieri si teutoni, iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile creştine. După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând batalia decisiva de la Hattin, Ierusalimul a fost pierdut în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul în 1229, dar numai pentru scurt timp. În 1244 musulmanii au reocupat oraşul, care nu a mai fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.
Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291, urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi). S-au stabilit în continuare în Limassol-Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insula Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.
Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa.
În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Frantei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.
În data de vineri, 13 oct 1307, Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 nov 1307, care cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.
Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Consiliul de la Viena in 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.
Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geofrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la Catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine militare, precum Cavalerii Ospitalieri, sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scotia excomunicata. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Marea Britanie. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Christos.
În 2001, un document cunoscut ca pergamentul de Chinon a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312. În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.
În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa dominatoare a regelui Filip al IV-lea.
Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul Cistercian al lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din Europa. Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru, întotdeauna un cavaler francez, numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.
Iniţierea, cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare. Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.
Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.
Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291, urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi). S-au stabilit în continuare în Limassol-Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insula Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.
Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa.
În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Frantei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.
În data de vineri, 13 oct 1307, Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 nov 1307, care cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.
Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Consiliul de la Viena in 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.
Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geofrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la Catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine militare, precum Cavalerii Ospitalieri, sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scotia excomunicata. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Marea Britanie. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Christos.
În 2001, un document cunoscut ca pergamentul de Chinon a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312. În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.
În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa dominatoare a regelui Filip al IV-lea.
Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul Cistercian al lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din Europa. Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru, întotdeauna un cavaler francez, numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.
Iniţierea, cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare. Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.
Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu