Prea Respectabilul si Prea
Puternicul F.’. Horia-Nistorescu Bălceşti 33, declara acum cativa ani intr-un un
interviu în exclusivitate pentru Gazeta de Cluj:
„De multe ori am fost întrebat de
ce în România nu există, nu poate exista, o singură Mare Loja. Una, puternică,
reprezentativă pe plan naţional şi internaţional! Nu este o scuză afirmaţia că
sub aspectul numărului de Mari Loji pe un teritoriu stăm mult mai bine, decât
multe alte ţări cu tradiţie în acest domeniu. Cred că problema trebuie pusă altfel. Sunt adeptul principiului «unitate în diversitate». Noi care am trăit epoca «partidului unic» avem, aşa, o teamă instinctivă, dacă nu o repulsie, de o conducere unică. Oamenii sunt diferiţi. Modul lor de a acţiona este şi el diferit. Dar, dacă principiile sunt aceleaşi nu văd nimic rău în a exista o pluralitate de organizaţii masonice. Totul este cum interacţionează ele. Dacă simpla existenţă, datorita orgolilor unor Mari Maeştri, este un permanent subiect de «scandal» în presă, atunci este cu totul altceva. Apoi, trebuie să avem în vedere condiţiile în care s-au născut, s-au redeşteptat după revenirea la democraţie. Sunt factori interni, dar mai ales factori externi. Exista un principiu fundamental, universal valabil: o Mare Loja nu se poate constitui într-o ţară decât dacă acel teritoriu este «terra nuda». Cu alte cuvinte atâta vreme cât într-o ţară, România de pildă, există o Mare Loja nici o Putere Straină nu poate da Lumină unei alte Mari Loji pe acel teritoriu. De aici porneşte totul. Se pare că unii, vorba proverbului, au considerat România “sat fără câini” ! Şi au dat buzna. S-au întrecut, care mai de care, să facă aici Mari Loji. Fără indoială aceasta aminteşte de geopolitica Marilor Puteri. Nu le-a fost greu să găsească «fraţi» dornici de zorzoane şi titluri. Unii chiar au plătit pentru asta. ... Masonii sunt constructori. Nu mai zidim Catedrale, ci, Oameni. Ce lipseste astăzi Masoneriei este un crez, un ţel. Poate niciodată mai bine decât acum ar trebui să apelăm, vorbind de viitorul masoneriei româneşti, la titlul cărţii lui Sienkiewicz (parafrazându-l):Quo vadis, francmasoneria română ?
Sigur, putem vorbi şi de imaturitatea masonilor. Apelez tot la istorie, pentru că cine nu-şi cunoaşte trecutul nu va înţelege prezentul şi nu-şi va clădi viitorul. În 1989 veneam după aproape o jumatate de secol de totalitarism de extremă dreaptă sau stângă, de la fascism la comunist. Elita societăţii româneşti şi implicit a Masoneriei fusese decimată în lagărele de muncă, în temniţele comuniste sau luase calea exilului. Mulţi au murit în puşcării, tot atât de mulţi au murit în foamete şi săracie după 1964 sau pur şi simplu de bătrâneţe. Alţii s-au risipit pe cele cinci continente. Căci am avut masoni şi loji în Franţa, în Germania, în Argentina, în Israel, peste tot unde exilul i-a dus pe fraţii noştri.
Cine, atunci în 1989, mai exact în 1990, să redeştepte masoneria naţională ? În ţară – spuneam mai sus – am descoperit 21 de veterani, toţi cu vârste aproape de 70-80 de ani. În diaspora aveam şi acolo, e drept unii mai tineri, iniţiaţi după ce au fugit din România, dar cu familii şi situaţii stabile în ţările de adopţie. Câţi dintre aceştia au revenit în Patrie ? Unii se mai temeau încă de fosta Securitate. Un istoric al Francmasoneriei române, Gérard Serbanesco, vorbind despre altă epocă, dar aceeaşi Sericutate (la începuturile ei) are un capitol întreg despre «inundarea» Marii Loji Naţionale din România, prin anii 1947-1948, de elementele noii puteri comuniste şi securiste. Le era, deci, teama ca fenomenul să nu se repete.
De aceasta situaţie au profitat Marile Puteri masonice care s-au întrecut în a veni în România – uneori şi câte două-trei din aceeaşi ţară – pentru a implementa Mari Loji în România. De aici multitudinea de entităţi masonice care, evident, se luptă între ele pentru a-şi demonstra legitimitatea regularităţii. Si, exagerând puţin, când ai trei fraţi, patru vor să fie Mari Maeştrii, totul este clar ca lumina zilei.
Nu, nu am ajuns la maturitate. Şi nu numai pentru că nu mai avem elitele epocii renaşterii naţionale, paşoptiste, nu pentru că nu mai avem personalităţile anilor interbelici, ci pentru că nu mai avem ceea ce Bălcescu le spunea tinerilor adunaţi la Paris în noaptea Anului Nou, 1848:
«Nu ziceţi suntem slabi ! Când Dumnezeu dă o misie dă şi puterea d-a o împlini. Nu ziceţi suntem puţini ! Ei erau numai doisprezece acei apostoli care reformară lumea. Dar ei au isbutit căci aveau în inimile lor pe Hristos, adică dragostea umanităţii şi jertfirea. Fie acestea şi simţămintele dumneavoastră şi veţi regenera naţia. Dară, domnilor, o veţi regenera !»
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu