Despre leviti

Profeţia Apocalipsului vorbeşte despre două grupuri, aflate în relaţie fraternă unul cu celălalt în serviciul lui Dumnezeu, care vor supravieţui necazului celui mare: unul preoţesc din "toate seminţiile fiilor lui Israel" şi unul levitic "din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă" (Apoc. 7:4, 9). Aceasta ne aminteşte că în Israelul antic leviţii erau fraţii naturali şi de serviciu sacru ai preoţilor, aşa cum arată limbajul folosit în Vechiul Testament.

Şi Domnul a zis lui Aaron: „...Apropie de asemenea de tine, pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, seminţia tatălui tău, ca să fie ataşaţi de tine şi să-ţi slujească; dar tu şi fiii tăi împreună cu tine, veţi fi înaintea cortului întâlnirii... Iată că am luat pe fraţii voştri, leviţii, din mijlocul fiilor lui Israel, ca unii care sunt daţi ca un dar Domnului ca să facă slujba cortului întâlnirii. Tu, şi fiii tăi, împreună cu tine, să împliniţi slujbele preoţiei voastre în tot ce priveşte altarul şi tot ce este dincolo de perdea; aceasta este slujba pe care o veţi face. Vă dăruiesc slujba preoţiei.“ (Num. 18:1-7)

Relaţia era valabilă şi în sens invers: preoţii erau 'fraţii' leviţilor.

Aceştia erau fiii lui Levi, după casele lor părinteşti. Şi ei, ca şi fraţii lor, fiii lui Aaron, au tras la sorţi. (1 Cron. 24:30, 31; vezi şi 23:32*)

De asemenea, profeţia din Isaia 66:20, 21 arată că cei luaţi dintre naţiuni pentru preoţi ca leviţi sunt "fraţii" acestora:

"Vor aduce pe toţi fraţii voştri [ai israeliţilor deveniţi preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu conform cu Isaia 61:6*] din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar pentru Domnul, pe cai, în care şi pe tărgi, pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim", zice Domnul, "cum îşi aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului. Şi voi lua şi dintre ei, pe unii ca... leviţi [lit. pentru preoţi ca leviţi]", zice Domnul.

În Apocalips expresia "fraţii" apare cu această conotaţie profetică de două ori. În prima dintre apariţii, leviţii care compun marea mulţime sunt numiţi "fraţii" celor 144000 de 'preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu' pecetluiţi. Apocalips 6:9-11 spune:

Şi când a rupt pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră [preoţii deja ucişi]. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: "Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?" Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei [preoţii supravieţuitori] şi al fraţilor lor, care aveau [lit. erau pe punctul] să fie omorâţi ca şi ei.

Cuvintele de mai sus vorbesc despre împlinirea numărului celor "împreună slujitori cu ei ŞI al fraţilor lor care erau pe punctul de a fi omorâţi ca şi ei". Întrucât în continuare în capitolul 7 sunt prezentate două clase, cei 144000 de sclavi ai lui Dumnezeu (preoţi) şi marea mulţime levitică care slujeşte zi şi noapte în templu, 'fraţii' trebuie să fie marea mulţime. Aceasta arată că întârzierea răzbunării lui Dumnezeu asupra locuitorilor pământului, care intervine la sfârşitul necazului celui mare, este motivată nu doar de 'împlinirea' numărului celor 144000 de aleşi, ci şi de acela al "fraţilor lor" - marea mulţime (comp. Apoc. 14:6, 7*). Aşa cum a explicat Isus, prin scurtarea oportună a zilelor necazului celui mare, de dragul celor aleşi ai lui Dumnezeu, aceştia vor rămâne în viaţă pentru a predica Evanghelia împărăţiei în toată lumea ca mărturie pentru toate popoarele (Mat. 24:14, 22*).

Al doilea loc unde apare cuvântul semnificativ "fraţi", pentru a descrie în lumina profetică a Vechiului Testament relaţia dintre cele două grupuri de slujitori ai lui Dumnezeu, este Apocalips 12:10:

Şi am auzit în cer un glas puternic, care zicea: "Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos".

Aici marea mulţime este cea care îi numeşte 'fraţi' pe cei din clasa preoţească. Cuvintele din Apocalips 12:7-12 se bazează pe Zaharia, capitolul 3. Versetul 8 al acestui capitol spune: "Ascultă, dar, Iosua, mare preot, tu şi însoţitorii tăi care stau înaintea ta; căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată voi aduce pe Robul Meu, Vlăstarul". Marele preot Iosua, căruia i se împotrivea Satan, îi reprezintă pe preoţi, iar "însoţitorii" lui pe leviţii marii mulţimi. Datorită numărului mare de membri, marea mulţime are un "glas puternic" atunci când se exprimă. Comparativ, despre glasul mulţimii din Apocalips 19:6, se spune că este "ca vuietul unor ape multe şi ca bubuitul unor tunete puternice". Aflându-se înaintea marelui preot, care se afla la rândul lui înaintea îngerului care vorbea, "însoţitorii" lui levitici aud şi au astfel cunoştinţă de ce se întâmplă în curţile templului. Iosua este purificat ceremonial şi numit în funcţie, iar Satan se opune fără succes. Există însă o veste bună pe care ei sunt îndemnaţi în mod expres să o audă şi să slujească ca "semne" pentru ea: Din acest moment înainte Dumnezeu va aduce în scurt timp pe robul lui, Vlăstarul (comp. Isaia 11:1-10). În Apocalips 12:10-12 găsim sinteza profetică a mesajului pe care îl va înţelege şi îl va vesti marea mulţime, cu 'glas puternic ca bubuitul unor tunete puternice', adică în auzul fiecărui om de pe pământ, pe parcursul necazului celui mare:

"Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp".

Faptul că cele doua grupuri, cei 144000 şi marea mulţime, sunt prezentate în Apocalipsa în relaţie de fraternitate asemenea preoţilor şi leviţilor din antichitate, este un element în plus al puzzle-lui, care ajută la identificarea lor ca preoţi şi leviţi spirituali.

Levitii, cunoscuti si sub denumirea de "neaaroniti", constituiau acea categorie de slujitori ai Templului care se trageau din cei trei fii ai lui Levi, si anume: Gherson (ghersoniti), Cahat (cahatiti) si Merari (merariti). Acesti descendenti din neamul lui Levi, numiti "leviti", au fost randuiti de Domnul sa ajute preotilor, la Templu, in numele celor intai-nascuti ai lui Israel.

"Iarasi a grait Domnul cu Moise, in pustiul Sinai, si a zis: "Numara pe fiii lui Levi, dupa familiile lor, dupa neamurile lor; pe toti cei de parte barbateasca, de la o luna in sus sa-i numeri." Si i-au numarat Moise si Aaron, dupa cuvantul Domnului, cum le poruncise Domnul. Iata dar care sunt fiii lui Levi, dupa numele lor: Gherson, Cahat si Merari. (...) Deci toti levitii numarati, pe care i-au numarat Moise si Aaron, cum poruncise Domnul, dupa neamurile lor, parte barbateasca, de la o luna in sus, au fost douazeci si doua de mii. Apoi a zis Domnul catre Moise: "Socoteste pe tot barbatul intai-nascut dintre fiii lui Israel, de la o luna in sus, si ia numarul numelor lor. Si in locul tuturor intai-nascutilor ai fiilor lui Israel, sa iei pentru Mine pe leviti. Eu sunt Domnul" (Numeri 3, 15-17; 39-41).

Levitii au fost randuiti, spre a-si indeplini misiunea, printr-un act special, de sfintire. Astfel, mai intai, levitii au fost stropiti de catre Aaron cu "apa curatiei", luata din baia aflata in curtea Templului, iar mai apoi au fost rasi cu briciul pe tot corpul, spalandu-li-se si toate vestmintele. In cele din urma, fiind adusi in fata Cortului Marturiei, batranii poporului si-au pus mainile pe ei.

Punerea mainilor batranilor asupra levitilor nu insemna consacrarea lor, caci poporul nu avea aceasta putere sacramentala, ci prin acest gest se arata ca pacatele poporului erau puse asupra levitilor, care urmau sa le ispaseasca, oferindu-se pe ei insisi ca jertfa sfanta lui Dumnezeu.

Dupa ce avea loc punerea mainilor batranilor asupra levitilor, se jertfeau doi vitei de parte barbateasca, unul ca ardere de tot, iar altul ca jertfa pentru pacat. Mai inainte de a fi jertfiti viteii, levitii isi puneau mainile asupra capetelor lor, in semn de transmitere a pacatului asupra acelora.

In sfarsit, ritualul de sfintire a levitilor se incheia cu rostirea unor rugaciuni, de catre Aaron. "S-au curatit deci levitii si si-au spalat hainele, iar Aaron a savarsit sfintirea lor inaintea Domnului si s-a rugat pentru ei, ca sa fie curati. Dupa aceea au intrat levitii sa-si faca slujbele lor la Cortul Adunarii, inaintea lui Aaron si inaintea fiilor lui. Cum poruncise Domnul lui Moise pentru leviti, asa au facut cu ei" (Numeri 8, 21-22).

Levitilor li s-au incredintat mai multe sarcini, precum citim: "Sa lucreze la Cortul Adunarii" (Numeri 4, 23). Levitii erau incredintati lui Aaron si fiilor lui, spre a le ajuta si a indeplini lucrari pregatitoare cultului in sine (curatenie, aprovizionare, etc). Ei erau mijlocitori, intre preoti si popor. Cat timp evreii au calatorit, pana la intrarea in Canaan, transportarea, montarea si pazirea Cortului Sfant a fost incredintata tot levitilor.

Preotii strangeau Cortul si Sfintele Vase, invelindu-le in mai multe straturi de panza, iar abia apoi le puteau cara levitii. Acestia din urma nu aveau voie sa se atinga singuri de cele sfinte. Atingerea sau, uneori, chiar simpla vedere a celor Sfinte, de catre leviti, le putea atrage acestora moartea. Levitii se ingrijeau ca nici poporul sa nu priveasca direct spre acestea.

Slujba levitilor se aseamana deci cu cea a diaconilor crestini. Astfel, ei lucrau numai langa Cortul Sfant, indeplinind doar sarcini secundare: pazirea Cortului, inchiderea si deschiderea acestuia, pastrarea curateniei, prepararea painilor punerii inainte, achizitionarea de aromate si de alte materiale liturgice, strangerea zeciuielii, administrarea veniturilor de la Templu, strangerea de colecte pentru reparatii, ingrijirea celor leprosi, cantarea vocala si instrumentala de la slujbe, etc.

Ca si in cazul actualilor diaconi, levitii puteau sluji la Templu abia dupa indeplinirea varstei de 30 de ani, aceasta scazand, mai apoi, la 25 de ani. Pana la intrarea in Tara Sfanta, cand cararea Cortului era o sarcina grea, varsta minima a levitilor era de 30 de ani: "Numara din fiii lui Levi pe fiii lui Cahat, dupa neamurile si dupa familiile lor, pe toti cei buni de slujba, de la treizeci de ani in sus, pana la cincizeci de ani, ca sa lucreze la Cortul Adunarii" (Numeri 4, 2-3).

Dupa asezarea in Canaan, evreii nu au mai trebuit sa care Cortul Sfant, acesta avand un loc fix. Astfel, sarcinile levitilor puteau fi indeplinite si de evrei mai tineri, varsta minima de consacrare a acestora scazand la 25 de ani, precum citim: "Si a grait Domnul cu Moise si a zis: Aceasta este legea levitilor: de la douazeci si cinci de ani in sus sa intre sa lucreze la Cortul Adunarii; iar la cincizeci de ani sa inceteze si sa nu mai lucreze. De acolo inainte sa ajute fratilor lor a strajui la Cortul Adunarii, dar de lucrat sa nu mai lucreze. Asa sa faci cu levitii, ca fiecare sa fie la slujba lui de paznic" (Numeri 8, 24-26).

In vremea regelui David, numarul levitilor era deosebit de mare. Astfel, la indemnul profetilor Gad si Natan, regele David ii va imparti pe leviti in functie de slujirea acestora, astfel: o parte ca ajutor preotilor, o parte ca scriitori si judecatori, o parte ca portari ai Cortului, iar o alta parte ca si cantareti.

La randul lor, levitii incredintati preotilor au fost impartiti in cate 24 de cete, fiecare ceata avand cate un levit principal. Fiecare ceata slujea la Cortul Sfant cate o saptamana, ordinea acestora fiind trasa la sorti.

Vestmantul levitilor nu era unul special, ci unul destul de simplu: o camasa lunga, pana jos, confectionata insa dintr-un material mai special. In vreme ce hainele evreilor de rand erau tesute din in, cele ale levitilor erau confectionate din bumbac. Sursa de venit a levitilor se tragea din zeciuiala oferita de neamurile evreiesti. Levitii, in calitatea lor de slujitori ai celor sfinte, erau scutiti de taxe si de serviciul militar.

In secolul ce-a urmat victoriei asiriene, levitii tribului lui Iuda au început sa scrie Vechiul Testament, începând cu cartea a cincea, Deutoronomul, pe care au citit-o poporului în templul din Ierusalim. Asa s-a nascut "legea mozaica" pe care Moise, daca ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoasca. Toti eruditii rabinici sunt de acord asupra faptului ca desi textele îi sunt atribuite lui Moise si uneori lui Iehova, ele au fost în realitate scrise si rescrise de leviti dupa bunul lor plac. Cartea Deuteronomul sta la baza textului Thora, care la rândul sau sta la baza Talmudului, de unde deriva nesfârsita serie de comentarii si comentarii asupra comentariilor care în întregimea lor constituie "legea iudaica". "Deuteronomul" înseamna "cea de-a doua lege", a levitilor si a fost scrisa înaintea primelor doua carti ale Facerii si Iesirii; celelalte doua carti din Vechiul Testament care apartin la Thora, Leviticul si Numerii, au fost scrise si mai târziu, desi toate patru au pretentia ca sunt o naratiune cronologica. Rescriind "legea", levitii au produs în Deuteronomul o lege total opusa celor zece porunci pe care legenda zice ca le-a primit Moise. Eruditii sionisti declara ca ei aveau dreptul de a "face fata conditiilor existentei în continua schimbare în spiritul învataturilor traditionale" (Dr. Joseph Kastein). Levitii justifica dreptul lor de a rescrie si modifica textul legii la bunul lor plac printr-o porunca a lui Iehova care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvaluit o Thora secreta numai lui: de a nu scrie niciodata aceasta lege si de a o transmite numai oral celor initiati, "caci", zice Talmudul (citat de Dr. Funk), "Iehova a prevazut ca într-o zi goimii vor citi Thora si vor pretinde ca sunt si ei fii lui Dumnezeu, dar nu va fi asa, caci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învatatura secreta orala".

Nu se poate stabili cât de aproape este textul cartii a cincea din Vechiul Testament de textul citit original în templul din Ierusalim, caci levitii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus si publicat, dupa care nu le-a mai fost posibil sa schimbe prea mult; probabil ca ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu contine textul integral, dar contine destule. În timp ce cele zece porunci ziceau sa nu ucizi, sa nu furi, etc., "cea de-a doua lege" (Deuteronomul) porunceste în mod expres sa asasinezi, sa ucizi, sa distrugi cu desavârsire popoarele învecinate, sa le iei averea, sa-i transformi în robi, sa n-ai mila, sa nu cruti pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care rasplateste pe credinciosii sai cu o singura conditie: credinciosii sa nu se abata deloc de la "lege si judecati", care lege consta în primul rând din obligatia de a ucide si anihila pe ceilalti oameni. Iehova cere intoleranta. Stapânirea lumii prin masacru si teroare este primul lucru pe care-l cere "legea" pe care Moise ar fi lasat-o pe patul de moarte (Deuteronomul 2). Aceasta carte a cincea din Vechiul Testament contine istorii despre cum a fost aplicata "legea" si cum au fost distruse triburi si sate, de catre piosii credinciosi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este "ucide", "distruge cu desavârsire", "masacreaza". Cititorul de azi al Vechiului Testament nu da atentie acestor cuvinte: dar ele zugravesc o realitate, care a avut loc în 1948, de exemplu, când populatia palestiniana pasnica a satului Deir Yasin a fost masacrata cu toata cruzimea prescrisa de "lege" si n-a fost lasat în viata nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7:2. Trupele britanice care au venit dupa masacru la fata locului au gasit cadavrele femeilor si copiilor casapiti de catre comandourile israeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, asa cum cere "legea". Palestinienii vazând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel si cum Natiunile Unite si puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lasându-si pamântul si avutul în mâna cotropitorilor -- exact asa cum prescrie Deuteronomul 7:1; 20:16; etc. Caci în parlamentarile lor cu puterile occidentale, sionistii zic "Biblia este mandatul nostru" (Dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel); si cartea cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.

În continuare în Deuteronomul Iehova porunceste prin legea sa sa fie distruse toate celelalte religii (7:5), ceea ce se aplica în mod special crestinismului. Aici apartine distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-crestin, canonizarea lui Iuda Iscariotul si toata ofensiva anti-crestina a guvernului bolsevic imediat ce-a preluat puterea. Tot în virtutea acestei "legi" au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13:5); si tot aici se prescrie denuntul practicat împotriva membrilor familiei, asa cum îl cer autoritatile comuniste (Deuteronomul 13:6). În privinta cinstei în afaceri, ea este prescrisa în raportul cu co-religionarii, dar este interzisa în relatiile cu ceilalti (Deuteronomul 23:19-20). Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o lista de blesteme care vor cadea asupra celor ce nu respecta "legea", în eficacitatea carora se mai crede si astazi în cercurile talmudice unde se invoca blestemele împotriva celor proscrisi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva dusmanilor, daca credinciosii vor reveni la sentimente mai bune si vor executa "legea". Astfel, rolul "goimilor" prescris de "lege" este ca sa serveasca drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmeaza întocmai "legea", când împotriva lor însisi pentru ca au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28:64-66; 30:7). Astfel se explica vesnicele plângeri si acuze ca evreii sunt persecutati peste tot de catre toate natiunile din lume, indiferent cât de prosperi si de privilegiati sunt în sânul acestor natiuni: "legea" le cere aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseste pe iudei împrastiindu-i printre ceilalti oameni, ceea ce în sine constituie opresiune din partea celorlalti oameni prin simplul fapt ca exista; apoi "persecutorii", adica ceilalti oameni, trebuie pedepsiti ca persecutori si distrusi. Faptul ca tribul lui Iuda traieste în sânul altor natiuni este în acelasi timp prescris de Iehova si un act de persecutie din partea celorlalte natiuni. Astfel, daca într-un accident 5 evrei mor alaturi de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecutie antisemita.

La conciliul din Trent o mâna de prelati au hotarât ca Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptura egala cu Noul Testament - lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atentie si cu întelegere Vechiul Testament. Caci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva "legii" din Deuteronomul si cele doua Testamente sunt diametral opuse.

La vreo 20 de ani dupa ce levitii au publicat "legea" în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni care l-au dus în robie în Babilon.

Geneza 4:1-26

1. Adam s-a împreunat cu nevasta-sa Eva; ea a ramas însarcinata, si a nascut pe Cain. Si a zis: "Am capatat un om cu ajutorul Domnului!"

2. A mai nascut si pe fratele sau Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.

3. Dupa o bucata de vreme, Cain a adus Domnului o jertfa de mâncare din roadele pamântului.

4. Abel a adus si el o jertfa de mâncare din oile întâi nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

5. dar spre Cain si spre jertfa lui, n-a privit cu placere. Cain s-a mâniat foarte tare, si i s-a posomorât fata.

6. Si Domnul a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?

7. Nu-i asa? Daca faci bine, vei fi bine primit; dar daca faci rau, pacatul pândeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu sa-l stapânesti."

8. Însa Cain a zis fratelui sau Abel: "Haidem sa iesim la câmp." Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui sau Abel, si l-a omorât.

9. Domnul a zis lui Cain: "Unde este fratele tau Abel?" El a raspuns: "Nu stiu. Sunt eu pazitorul fratelui meu?"

10. Si Dumnezeu a zis: "Ce ai facut? Glasul sângelui fratelui tau striga din pamânt la Mine.

11. Acum blestemat esti tu, izgonit din ogorul acesta, care si-a deschis gura ca sa primeasca din mâna ta sângele fratelui tau!

12. Când vei lucra pamântul, sa nu-ti mai dea bogatia lui. Pribeag si fugar sa fii pe pamânt."

13. Cain a zis Domnului: "Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.

14. Iata ca tu ma izgonesti azi de pe fata pamântului; eu va trebui sa ma ascund de Fata Ta, sa fiu pribeag si fugar pe pamânt; si oricine ma va gasi, ma va omorî."

15. Domnul i-a zis: "Nicidecum; ci daca va omorî cineva pe Cain, Cain sa fie razbunat de sapte ori." Si Domnul a hotarât un semn pentru Cain, ca oricine îl va gasi, sa nu-l omoare.

16. Apoi, Cain a iesit din Fata Domnului, si a locuit în tara Nod, la rasarit de Eden.

17. Cain s-a împreunat cu nevasta-sa; ea a ramas însarcinata si a nascut pe Enoh. El a început apoi sa zideasca o cetate, si a pus acestei cetati numele fiului sau Enoh.

18. Enoh a fost tatal lui Irad. Irad a fost tatal lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatal lui Metusael; si Metusael a fost tatal lui Lameh.

19. Lameh si-a luat doua neveste: numele uneia era Ada, si numele celeilalte era Tila.

20. Ada a nascut pe Iabal; el a fost tatal celor ce locuiesc în corturi si pazesc vitele.

21. Numele fratelui sau era Iubal: el a fost tatal tuturor celor ce cânta cu alauta si cu cavalul.

22. Tila, de partea ei a nascut si ea pe Tubal-Cain, fauritorul tuturor uneltelor de arama si de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama.

23. Lameh a zis nevestelor sale: "Ada si Tila, ascultati glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultati cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea, si un tânar pentru vânataile mele.

24. Cain va fi razbunat de sapte ori, iar Lameh de saptezeci de ori câte sapte.

25. Adam s-a împreunat iarasi cu nevasta-sa; ea a nascut un fiu, si i-a pus numele Set; "caci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o alta samânta în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain."

26. Lui Set i s-a nascut si lui un fiu si i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii sa cheme Numele Domnului.

Înainte de a trece la Seth, străbunul în linie directă a lui Noe şi, deci, a întregii rase omeneşti, Biblia mai face un ultim lucru pentru noi: prezintă urmaşii lui Cain. E foarte greu să se găsească o justificare acelei liste pentru că, în primul rând, acele personaje nu au nici o contribuţie la istoria evreilor. Mai mult, numele acestor urmaşi sunt variaţii la numele urmaşilor lui Seth. Întâlnim un Enoch în fiecare listă, un Irad (în linia lui Seth Iared), un Metuşael (Metuşala), un Lameh… Singurii care nu au corespondenţi sunt fraţii Iabal şi Iubal şi Tubal-Cain. De fapt, doar aceştia trei par a avea un rol: Iabal a fost „tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele”, adică, a păstorilor nomazi, dar atunci ce altceva era Abel? Această frază îi descrie de fapt atât pe semiţi (nu numai pe arabi), cât şi pe evrei. Să fi fost evreii urmaşii lui Iabal? Nici vorbă! Iar Iubal era „tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta şi cu cavalul.” Deci, a tuturor cântăreţilor din instrumentele respective. Chiar şi al lui David? Sau al instrumentiştilor din Templu? Se ştie că ei erau urmaşii lui Kohan… Iar Tubal-Cain era, poate, pur şi simplu Cain care aducea din Asia Mică secretul prelucrării metalelor. Oricum, acest lucru nu mai are importanţă. Urmaşii lui Cain au pierit, alături de toţi ceilalţi urmaşi ai lui Adam şi Seth, la Potop. Doar Noe şi fii lui au rămas, şi din aceştia se trag toţi păstorii, toţi plugarii, toţi trăitorii în corturi, toţi muzicienii şi toţi faurii. Ce rost are lista descendenţilor lui Cain? Pe parcursul poveştii biblice se vorbeşte despre „revoluţiile” mijloacelor de producţie ale civilizaţiei umane. În istorie ele se numesc, folosind limbajul de fag al foştilor „istoricieni” români, diviziuni sociale ale muncii. După culegător a venit agricultorul. A venit apoi păstorul şi apoi meşteşugarul. Au apărut mai apoi şi preotul, militarul, nobilimea… Aproape de fiecare dată aceste „diviziuni” s-au produs prin (sau au fost însoţite de) convulsii sociale, vorba domnului Iliescu. Povestea lui Cain şi Abel vorbeşte şi ea despre o astfel de convulsie. Agricultorul nu a privit cu bucurie la nomad – de cele mai multe ori acesta era cotropitorul. În istoria adevărată, ucigaşul nu a fost Cain, ci Abel. Dar autorii Torei, ei înşişi urmaşi ai unui popor de păstori nomazi, nu puteau fi decât partinici în judecata lor. Agricultorul era sedentarul, cananitul, cel care, prin zeci de tentacule ale civilizaţiei, reuşea, până la urmă, să „cucerească” nomadul. Cine ştie dacă povestea nu este un lament despre tradiţia nomadă – pură, sălbatică, dar atât de liberă, pierdută de evrei? Un ultim lucru. Cum s-a explicat numele lui Cain, să o facem şi cu numele lui Abel. În ebraică el este Hebel, şi s-ar traduce prin „puf de aer”, nestatornicie sau chiar prin „nimic”. O indicaţie, poate, despre nestatornicia nomadului. Dar mai are un posibil înţeles: cuvântul sumerian aplu înseamnă fiu. Deci, e foarte posibil ca şi această legendă, atât de organic redactată în ţesătura Bibliei, să fie de origine sumeriană…

Ecleziastul si invataturile gradului de Maestru Mason

Verba Ecclesiastes filii David regis Hierusalem

Ordinul masonic şi cele trei grade ale francmasoneriei aduc în discuţie specificitatea ordinului masonic ca ordin iniţiatic tradiţional şi succesiunea primelor trei grade care corespund unui moment în evoluţia intelectuală şi spirituală a francmasonului; sînt reamintite traseul lung şi sinuos pe care îl aşază iniţierea pe ucenic, căutările companionului în drumul său către steaua înflăcărată, descoperirea pe care o face maestrul cînd meditează asupra unei alte dimensiuni a existenţei sale. Invataturile masonice sunt mereu compatibile cu Biblia, lumina de deasupra noastra, incercand sa-i desluseasca talcurile ascunse. Cartea Eclesiastului (predicator, filosof), o carte de confesiuni tulburător de pesimistă, este autobiografia dramatică a vietii lui Solomon în perioada în care el poate s-a depărtat de Dumnezeu. Aceasta este o a treia carte scrisă de Împărat după Proverbe şi după Cîntarea Cîntărilor.
A determina care este scopul oricărei cărţi a Bibliei este un pas extrem de important pentru buna ei înţelegere. Fapt cât se poate de adevărat în ce priveşte Ecleziastul. Unii spun că ar fi o carte greu de înţeles şi interpretat… aşa să fie ? Nici vorbă ! Este una dintre cărţile biblice cele mai desluşite ca înţeles ! Interpretarea întregii cărţii trebuie făcută în lumina concluziilor ei de la sfîrşit, caci altfel ne confruntăm cu tot felul de contradicţii.
Autorul ne mărturiseşte că este un om care şi-a închinat eforturile înţelegerii scopului existenţei umane. Însă a făcut acest demers cedînd egoismului şi senzualităţii, astfel mărturiseşte că mai întîi a cules roada lor în insatisfacţia şi disperarea profundă pe care le-a trăit. Apoi, la finalul tuturor căutărilor sale spune că a “prins” în cele din urmă lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea. Pasajele prezentate mai jos se pot atribui gradului de Maestru, care acum a invatat sa-si invinga pasiunile cu adevarat… Filozofia omenească, fără Dumnezeu, nu poate ajunge la altă concluzie decât la cea pe care o găsim în această carte; asa se face că există aici multe afirmatii care par să contrazică alte fragmente ale Scripturii. Este aproape înspăimântător să ne gândim la faptul că această a fost si este favorita ateilor, care au citat din ea foarte mult (un exemplu în acest sens este Voltaire). Omul a încercat să găsească fericirea fără Dumnezeu si această carte arată absurditatea unui astfel de demers. Solomon, “cel mai întelept dintre oameni”, a încercat toate domeniile de manifestare si toate plăcerile cunoscute omului si concluzia lui a fost: “Totul este desertăciune”. Dumnezeu i-a arătat lui Iov, care era un om neprihănit, că era un păcătos înaintea lui Dumnezeu. În Eclesiastul, Dumnezeu îi arată lui Solomon, cel mai întelept dintre oameni, că este un nebun înaintea lui Dumnezeu. Toate lucrurile de sub soare nu sunt altceva decât “desertăciune”. O relatie corectă cu Dumnezeu, în orice vreme, prin singura cale pe care a pus-o El la dispozitia omului, aduce singura satisfactie autentică pentru varsta maturitatii.
Rostul înţelepciunii Ecleziastului este de a-l feri pe om să-şi risipească această viaţă. Să nu rămînă din ea o goană după o fericire şi o satisfacţie de care nu are niciodată parte! Viaţa are sublimitate şi poate căpăta sens. Depinde de ce constată fiecare din interogaţiile şi demersurile care le face asupra existenţei sale..sau măcar, dacă face aceste lucruri, adică se întreabă şi cercetează.
La concluzie, autorul ei evidenţiază că secretul unei vieţi care să aibă sens şi să cunoască împlinire constă dintr-o tinereţe consacrată Domnului.

Capitolul 12
1. Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: "N-am nici o plăcere de ei ..."
2. Înainte ca să se întunece soarele şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie;
3. Atunci este vremea când străjerii casei tremură şi oamenii cei tari se încovoaie la pământ şi cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puţine la număr şi privitoarele de la ferestre se întunecă;
4. Şi se închid porţile care dau spre uliţă şi se domoleşte huruitul morii şi te scoli la ciripitul de dimineaţă al păsării şi se potolesc toate cântăreţele;
5. Şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprintenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă;
6. Mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii,
7. Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.
8. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni!
9. Şi pe lângă că Ecclesiastul a fost un înţelept, el a mai învăţat pe popor cunoştinţa şi a cercetat şi a privit cu luare aminte şi a cules multe pilde.
10. Ecclesiastul s-a străduit să găsească sfaturi folositoare şi îndrumări adevărate şi să le scrie întocmai.
11. Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor.
12. Şi peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup.
13. Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.
14. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.

Capitolul debuteaza cu o chemare pentru tineri să ia în considerare cuvintele divine, caci mai tarziu s-ar putea să fie prea târziu.
Slăbirea vederii ne poate face să credem că soarele, luna si stelele sunt mai palide. Timpul zboară si experientele triste urmează una după alta; norii se întorc după ploaie.
Paznicii casei – încep să tremure mâinile, picioarele, glasul. “Cele tari” sunt picioarele care nu mai au puterea de a sustine trupul. “Cei ce macină” sunt dintii. “Cei ce se uită pe ferestre” sunt ochii.
Auzul celor varsnici slăbeste, de asemenea si vocea are de suferit. Dacă în tinerete era nevoie de un ceas desteptător pentru a te trezi din somn, la bătrânete până si ciripitul unei păsări ne poate întrerupe somnul. Omul bătrân nu mai poate cânta la fel de bine ca atunci când era tânăr…
La bătrânete, oamenii se tem de lucruri care altădată nu aveau nici un efect asupra lor. Lucruri pe care le făceau cu usurintă si plăcere în tinerete acum devin împovărătoare. Părul albeste, pofta de dragoste dispare si vine moartea.
Funia de argint este măduva spinării. Vasul de aur este creierul, găleata de la izvor reprezintă plămânii si roata de la fântână este inima.
Trupul este adormit, dar duhul sau sufletul se înaltă la Dumnezeul care l-a făcut.
Scrisul si studiatul nu sunt un scop în sine.
Teama de Dumnezeu este si mesajul cărtii “Proverbe”. În lumina experimentului făcut “sub soare”, lucrul cel mai întelept este temerea de Dumnezeu, care implică închinare si ascultare de El.
“Si păzeste poruncile Lui” înseamnă să împlinesti conditiile lui Dumnezeu pentru mântuire întemeiate pe credinta. Pentru Cain a însemnat aducerea unui miel ca jertfă. Pentru Avraam a însemnat să creadă în făgăduintele lui Dumnezeu. Pentru poporul lui Israel a însemnat apropierea de Dumnezeu prin jertfele din cort si din templu.
Dumnezeu îi va judeca pe toti oamenii pentru că toti oamenii sunt păcătosi vinovati înaintea Lui. Păcatele noastre sunt asupra noastră si înseamnă că trebuie sa înfruntăm judecata dinaintea scaunului de judecată mare si alb al lui Dumnezeu. A te teme de Dumnezeu nu înseamnă să fi cuprins de frică, nu implică spaimă, ci mai degrabă respectul cuvenit şi ascultarea datorate Creatorului nostru. Viaţa nu poate fi trăită într-un abandon în plăcere, sau într-o nepăsare indiferentă fiindcă totul va fi judecat de Dumnezeu. Ce-i rău, dar şi ce-i bun!
Cartea învaţă despre valoarea incalculabilă a vieţii, dar fără a oferi speranţa unei vieţi eterne ori a învierii. Principala premiză este că omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Ca prin urmare, înseamnă prudenţă să te temi de Dumnezeu şi să abordezi un curs chibzuit al vieţii. Într-un fel, Solomon a pregătit filozofic lumea pentru a vedea raţiunea credinţei. A pregătit-o să vadă necesitatea încrederii în credinta prin a dezvălui zădărnicia vieţii fără Dumnezeu.
Iar dacă realizăm că aceste plăceri ale vieţii şi ocupaţii ale omului nu sînt totul în viaţă, nici nu dau sensul ei, atunci Ecleziastul ne asigură că acestea pot aduce o contribuţie la înfrumuseţarea existenţei. Plăcerea, înţelepciunea, prietenia, acţiunea la momentul potrivit şi credinţa pot fi tovarăşii de drum ai vieţii omului. Dar, acestea ajută numai dacă teama de Dumnezeu caracterizează această viaţă.
În acelaşi timp, Ecleziastul demonstrează suveranitatea lui Dumnezeu asupra tărîmului creaţiei. Nici o strădanie omenească nu-l poate înţelege pe Dumnezeu şi nu-i poate pătrunde complet căile. Doar El cunoaşte secretele ordinii create.
Solomon privea viaţa şi lumea aşa cum era înaintea întrupării Cuvîntului. Atunci nici noi nu greşim dacă percepem viaţa dinaintea credinţei noastre personale în Hristos, ca fiind deşartă, lipsită de sens real.
Autorul tratează problema existenţei foarte asemenea lumii contemporane dominate de o concepţie despre lume şi viaţă materialist-atee. Marea majoritate nu vede nevoia unei relaţii personale cu El. Solomon descrie inutilitatea unei existenţe în care Dumnezeu este ignorat, dar care se vrea împlinită şi utilă. Ce ridicol ! Tot ceea ce lumea propune spre fericirea omului rezultă în disperarea omului ! Cultivate cu asiduitate fie mitul prosperităţii, al bunăstării sau al plăcerii… îl aruncă pe om într-o deznădejde cumplită !
După părerea mea, Ecleziastul reprezintă o excelentă metodă filozofică de abordare a evanghelizării !
Solomon a avut într-adevăr, toată lumea la picioarele lui. Isus a spus-o ! A beneficiat de nişte circumstanţe neobişnuite în care având toată capacitatea financiară de a atinge fericirea, toată dotarea intelectuală şi oportunitatea politică de a obţine totul, şi nu a sfârşit decât să recunoască că toate sunt o goană după vânt şi o deşertăciune. În ce priveşte fericirea sufletului său, toate realizările sale au fost insatisfăcătoare. În ce priveşte dorinţa lui lăuntrică de fericire, nici una din plăcerile sale nu i-au adus-o. Solomon se adresează îndeosebi celor ce se află acum în această cursă nebunească după fericire şi realizare, dar care sunt departe de a beneficia de bogăţia, înţelepciunea sau poziţia lui Solomon care cu autoritate declară că tot ceea ce ei urmăresc la un nivel net inferior lui, este deşertăciune, dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu !
Autoritatea lui Solomon în a ne arăta acest lucru este desăvârşită, nici un alt om cunoscând gloria şi puterea pe care el a avut, şi neexistând nimeni care să poate spune că a trăit huzurul şi plăcerile pe care le-a cunoscut el.
Ecleziastul reprezintă un monument al căinţei lui Solomon şi al rededicării sale faţă de Dumnezeu, un ghid de evitare al goanei după fericire şi împlinire în pofida existenţei în noi a “gîndului veşniciei”.
Noi nu trebuie să ne temem că sfârşitul este aproape şi că s-ar putea să-l apucăm. Cu o moarte toţi suntem datori, iar la Judecată, mai devreme sau mai târziu, tot vom ajunge.
Se teme de moarte cine nu nădăjduieşte în nemurirea sufletului, iar de Judecată cel care e necinstit cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Să tragem acum linie, dupa cum spunea Francis Bacon, luand aminte ca:
“Nu ce mănîncă omul îl face tare, ci ce digeră. Nu ce cîştigă îl îmbogăţeşte, ci ce păstrează. Nu ce citeşte îl face înţelept, ci ce-şi aminteşte din ce-a citit. Nu ce predică sau se roagă îl face un credincios, ci ce practică.”