O maxima in zorii zilei

"Religia este singura trăire care ne face egali, în vreme ce toate celelalte ne singularizează ca fiinţe unice şi irepetabile. Religia este ultima redută a spiritulului atunci când inteligenţa le prăbuşeşte pe toate celelalte".

Eugen Ovidiu Chirovici

Mare Maestru al MLNR

Scriitor, economist si jurnalist

DRUMUL CATRE SINE SI MAI DEPARTE II

Fiecare s-a nascut intr-o anumita conjunctura sociala si isi traieste existenta in interiorul limitelor culturii sale dar pe masura ce timpul trece isi poate largi aceste orizonturi prin experienta si mai ales prin evolutie. Carcera rutinei duce la o siguranta iluzorie caci antreneaza meschinaria sau egoismul si numai efortul de autodepasire, dorinta de libertate si de cunoastere interioara permite a merge dincolo de angoasa care blocheaza disponibilitatile noastre latente si intelegerea sensului existentei noastre in aceasta lume.
Iată aşadar cateva aspecte importante pe drumul cunoaşterii de sine care constituie baza ascensiunii morale şi sunt condiţia unei evoluţii spirituale inalte.
La început "cunoaşte-te pe tine însuţi" este recunoasterea propriilor greşeli sau slabiciuni si deznodarea firelor destinului. Dar acestea cer o voinţă continua caci va trebui depaşit raul fundamental care este vanitatea. Cunoaşterea de sine este primul pas către ameliorare si dacă îmbunătăţirea continua, in curand o mare virtute va pătrunde în sufletul nostru: umilinţa! Căci numai celor umili, Marele Arhitect le dă ajutorul Forţei Sale.
Inca de mici ne exploram limitele pentru a ne cunoaste si de la o anumita varsta suntem capabili deja sa spunem ce ne place, ce nu ne place, avem un sistem de valori si de credinte. Suntem unici in complexitatea noastra si este practic imposibil sa gasesti doi oameni care sa gandeasca sau sa actioneze la fel zi de zi. Eu cred ca cu siguranta reactionam diferit fata de persoane diferite in situatii similare. Exista deopotriva oameni care reusesc de multe ori sa aduca la suprafata tot ce e mai bun si mai frumos in ei si altii care reveleaza numai ceea ce e mai rau si mai urat. Exupery spunea ca omul ajunge sa se cunoasca cu adevarat numai cand este pus sa se masoare cu obstacolele. Si de o forma sau alta, obstacole intalnim la fiecare pas…
Fratii nostrii ne sunt insa niste oglinzi fidele dar parca totusi unilaterale. Intalnim vreodata toate persoanele care la un loc sa construiasca o oglinda completa? Cu unul discuti despre arta, cu altul despre masonerie sau cu altul impartasesti cele mai tainice secrete... Ne comportam intr-un fel in familie si in alta forma in public, dar poate ca in suflete purtam comori despre care nu vorbim niciodata, nu le aratam nimanui si de fapt poate nici nu stim ca sunt acolo pana nu ne intalnim cu anumite situatii aparte. Va intreb deci acum, ce ati descoperit nou despre voi in ultimul timp? Ajungem vreodata sa ne cunoastem in totalitate? Fiind un mic univers, omul nu poate fi marginit prin actul cunoasterii, caci numai admirand necuprinsul poti afla Adevarul si orientul pastreaza mereu acea «mare taina a persoanei» care se indreapta spre adevarata cunoastere neepuizandu-se prin definitii sau supozitii abstracte. In acest mod inefabil, poti simti ca in actul cunoasterii te recreezi cu un pret al misterului sacru. Trebuie subliniat ca actul cunoasterii nu insemna o libertate fara margini sau o afirmare neconditionata a ei ci de fapt o putere care trebuie sa mearga pe drumul creatiei si a binelui. In acest demers de loc usor ne vom intalni de multe ori cu pericolul iubirii de sine, considerat si un prim pacat originar. Este vorba despre capcana auto-admiratiei, care de multe ori vine odata cu acest act sublim al cunoasterii, act care trebuie perceput ca pe o porunca divina si trebuie facut umil, cu smerenia micimi si dependentei noastre de Marele Ahitect si de fratii nostrii de pretutindeni. Toti suntem chemati la gnoza pentru a intelege si a desavarsi tainele care se releva numai celor insetati de aceasta misiune suprema : a cunoasterii dincolo de orice cunoastere, nu o cunoastere individuala, auto-admirativa si searbada, ci una luminata si intelegatoare, un izvor de bine si frumos. Nevoia de autocunoastere este consubstantiala celei de autorealizare a personalitatii, plasandu-se la nivelul superior al piramidei trebuintelor umane. Ispita sinceritatii prin cunoasterea de sine ne fascineaza pe toti. A fi mindru de tine fara a-ti cunoaste, deopotriva, calitatile si defectele nu este un semn de inteligenta, ba dimpotriva si a-i evalua pe ceilalti dupa prima impresie inseamna sa te sprijini pe o iluzie. Cunoasterea celorlalti, ca si autocunoasterea, presupune nu numai intuitie si sensibilitate afectiva, dar si experienta in relatiile interpersonale. A te cunoaste pe tine insuti este cea dintai cerinta pe care ne-o porunceste ratiunea, este temelia intelepciunii. Cine nu-si cunoaste defectele, nu si le poate indrepta, cine nu-si cunoaste nevoile nu are grija de a le implini, cine nu stie ce inseamna binele si raul, nu se poate gandi la ingrijirea si lecuirea lor. Problema cunoasterii de sine nu este un lucru usor de rezolvat de catre oricine, cei mai multi dintre semenii nostri fie se supraapreciaza, fie se subapreciaza. Cel mai important este sa ne autocunoastem asa cum suntem in realitate, pe baza unor reale capacitati sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat. Reusind sa ne autocunoastem si sa ne autocontrolam, autoperfectionandu-ne continuu, putem reusi usor sa facem distinctia dintre aparent si real sau dintre posibil si imposibil. Un singur subiect nu se studiaza in scoli, dar este esential si acel subiect esti tu, fratele meu! In timp ce descoperi ce persoana minunata esti vei putea sa-i intelegi mai bine pe semenii tai si sa faci alegeri mai bune in stilul tau de viata. Gaseste sensul vietii si castiga-ti propria fericire. Nu trebuie sa crezi pe nimeni in cautarea Adevarului, trebuie sa il gasesti singur. Este trist ca din ce în ce mai mulţi oameni pleaca alaturi de noi în căutarea lui si, neştiind cum si unde sa caute, trec in graba pe lânga Adevar. Cauta-l in tine insuti, unde este de fapt! Trebuie să ne eliberam de dependentele externe şi să incepem să cautam suporturi interioare pentru a putea supravieţui în momentele dificile. In zilele noastre, extraordinara dezvoltare a făcut ca oamenii să considere că totul depinde numai de condiţiile exterioare, uitand faptul că marile valori se afla intotdeauna in interior. Omul va descoperi că de fapt se poate baza intotdeauna pe sine si aceasta este o provocare care va servi si pentru a-si vindeca frica. Astazi oamenii se tem caci pentru multi din noi viitorul se prezintă ca o necunoscuta. Dar daca adevaratele valori se vor interioriza, dacă noi vom căuta sprijin in propria fiinta si in Fratia noastra, vom putea învinge teama, deoarece viitorul cere mult curaj, cere oameni drepti, hotarati si entuziasti, calităţi se regasesc în centrul Masoneriei Universale.
Nu uitaţi nici o clipă, Fraţilor, că Francmason înseamnă două lucruri, două obligaţii majore: una este aceea de a construi permanent iar cealaltă este aceea de a fi mereu liberi. Apoi totul se va împlini prin respectarea lor, just si perfect.
Nu ne ramane acum decat sa ne consolidam munca pe santierul nostru si sa ne mentinem încrederea în om, straduindu-ne sa-i întelegem diversitatea, sa fim deschisi lumii si noului dar in aceeasi masura, sa ne oferim valorile, viziunile si idealurile universale catre aproapele nostru. Numai astfel ne vom aduce contributia la gloria divina si la binele umanitatii. Pentru a ne gasi echilibrul, trebuie sa ne cunoastem extremele si viata este un mare dar prin care puteti ajunge sa va vedeti pe voi insiva sub aspectul tuturor posibilitatilor.
Drumul spre sine nu este usor si nu are scurtaturi. Dorinta de a te cunoaste si de a te elibera de propriile lanturi iti va da putere sa mergi pana la capat iar la finalul drumului vei fi o persoana care stie cu adevarat ce-si doreste de la viata, o veriga puternica a lantului nostru universal. Fara a ne accepta umbra, nu ne vom putea bucura pe deplin nici de frumusetea luminii noastre interioare. Exista un labirint de credinte ignorante care ne limiteaza, preluate prin intermediul educatiei, societatii sau al esecurilor personale, de care trebuie sa devenim constienti pentru a fi liberi sa ne construim propriul templu interior.
Oare nu se poate trai si fara autocunoastere? Un mason este obligat la acest efort continuu si de fapt nici un om nu poate fi liber daca nu este propriul lui stapan. Si cand un frate nu mai gaseste raspuns la intrebarile lui trebuie sa se intoarca mereu catre ritualul initiatic si sa caute Lumina la Marele Arhitect, insa ceea ce va primi in schimb va fi numai in functie de profunzimea intrebarilor. Sa ne rezervam cateva minute pe zi pentru a ne explora interiorul caci poate vom gasi mari surprise. Sa continuam drumul initiatic, pasind catre Lumina, pana la capat.
Cunoscandu-te pe tine ,vei cunoaste lumea, caci dupa cum bine spunea Eminescu in Epigoniile sale: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi”. Pana la urma, suntem doar unici si irepetabili. Fratilor, sa fie mereu Lumina deasupra noastra si să construim mai departe, calauziţi de echilibru! Să fim puternici pentru indeplinirea idealurilor noastre eterne!

DRUMUL CATRE SINE SI MAI DEPARTE I

Am ales pentru astazi ca tema a plansei mele cautarea drumului catre sine, considerand ca de aici ar trebui sa pornim constructia in aceast respectabil Atelier si doresc acum sa va intreb: Oare putem afirma cu tarie ca ne cunoastem pe noi insine? Poate ca afirmam, dar suntem siguri? Intotdeauna exista acel sentiment ca se poate si mai bine, ca "eu pot mai mult"... dar cat pot? Daca nu ne putem cunoaste pe noi insine, ii putem cunoaste pe ceilalti? Sunt oameni care cunosc bine cele mai ascunse taine ale firii, care cercetează miscarea stelelor, care cunosc bine corpul omenesc, care studiaza interiorul pământului si adancimea marilor, însă nu-şi cunosc propriul suflet ... sunt asemenea unor zidari care fac o casă fără temelie. Şi sunt alţii, care citesc sute de cărţi, dar în sufletul lor n-au citit poate niciodată. Prima noastra datorie este sa ne autocunoastem si Masoneria, ca sistem initiatic, pune aceasta conditie din primul moment, caci fara autocunoastere nu exista un progres adevarat. Este un proces care se întinde pe parcursul întregii vieti, realizându-se în etape, un proces stratificat dar fara o demarcatie precisa. Este un edificiu interior pe care il începem inca din copilarie si pe care nu il sfarsim decat odata cu viata, un templu unde fiecare caramida e importanta, fiindca toate se leaga între ele.
Adevarul este in noi, calea vietii este auto-descoperirea spun culturile orientale si cele occidentale. In diverse epoci s-a tot vorbit despre cunoasterea de sine si inca ar mai fi multe de spus. Subiectul pare greu de epuizat, intrucat atinge chiar punctele esentiale ale fiintei.
“Cine sunt?” este una dintre marile intrebari ale existentei, care chiar daca nu primeste prea des un raspuns clar si definitiv, ne ajuta sa ne cautam. Cine sunt si ce caut - se dezvaluie treptat celui ce-si pune intrebarea constant, pe masura ce trece timpul si o data cu el, amanuntele inutile.
Prin observatie, cu o privire clara si neinfluentata de subiectivitate, avem sansa sa devenim constienti de propria persoana. Traim dupa numeroase obisnuinte, influentati de tot felul de rutine care ne limiteaza trairile si experientele nemijlocite. Fara aluzii politice, sa alegem schimbarea, daca o dorim, caci prin constienta ajungem la alegere si din alegeri decurge libertatea. Incercand sa te analizezi cu obiectivitate, iti poti da seama cum traiesti, cum doresti sa fii si cum esti cu adevarat si daca vrei o cunoastere autentica, este necesar sa asculti si vocea interioara, indiferent cum ii spui - intuitie, revelatie sau poate inspiratie. O data ce te cunosti mai bine si mai obiectiv, poti sa recunosti atunci unde gresesti, sau poti sa te recunosti pe tine in ceilalti, in toti Fratii tai, sa ii intelegi si sa te intelegi mai bine. Iar daca simti ca nu ai ajuns inca rezultatele dorite, nu-ti pierde rabdarea caci s-ar putea sa gasesti adevarata incantare in eterna cautare si nu neaparat in cunoasterea care rezulta.
De fapt, a ne cunoaste pe noi insine este cel mai greu lucru din lume. Insuşi Pitagora a poruncit invataceilor săi să încerce a se cunoaşte cât mai bine pe ei înşişi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi", era îndemnul lui catre discipoli. Filosoful roman Cicero mărturiseşte într-unul din discursurile sale: "După obiceiul pitagoreilor mă gandesc si mă examinez şi eu în fiecare seara ce am făcut, ce am vorbit peste zi". Seneca spunea si el: "Îmi fac sila şi zilnic mă judec pe mine însumi - seara, când s-a stins lumina şi ai mei se odihnesc dormind. Atunci las să treacă pe dinaintea ochilor mei întreaga zi şi examinez toate cuvintele şi faptele mele; nimic nu ascund; mă pedepsesc dacă constat că am greşit şi îmi zic: fereşte-te de a mai face aceasta". Citind acestea oare nu ne vom simţi jenati ca suntem prea leneşi ca să ne examinăm conştiinţa? Marele rege David zice, în psalmul său de pocainta: "Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea". Şi noi, numai aşa vom putea merge catre eternul Orient, dacă vom cunoaşte mulţimea fărădelegilor noastre şi dacă le vom avea pururea înaintea ochilor.
De multe ori ne intrebam retoric ce secret ascundem in adancurile fiintei noastre sau ce destin ne conditioneaza existenta umana, un destin care trebuie transformat in bine prin autocunoastere. Este important sa realizam ca autocunoasterea este extrem de necesara pentru omul de azi caci numai ea ii permite sa dobandesca intelepciunea, sa afle cine este cu adevarat, de unde vine si incotro se indreapta. Romania de azi are nevoie mai mult decât oricând de valori sanatoase, de încrederea si credinta în sine si în ceilalti, de comunicare interpersonala. Are nevoie de oameni educati, instruiti si responsabili; de oameni care sa simta, sa stie, sa creada, sa vrea, sa poata si sa faca schimbari. Daca vrem sa evoluam ca societate trebuie ca fiecare dintre noi, la nivel individual, sa actionam. Si trebuie sa începem cu noi însine. Sa invatam impreuna sa ne cunoastem calitatile dar si slabiciunile, sa ne cunoastem tara si istoria dar in acelasi timp sa invatam sa ne integram in lumea de azi, sa ne bucuram de viata si sa nu ne ingrozim de moarte ci sa o privim ca pe ceva firesc. Asa cum bine spunea un analist al zilelor noastre intr-un articol elocvent “Nu se pot face constructii durabile cu caramizi sfarimicioase, cu mistrii strimbe si cu echerul descleiat”.
Avem, nevoie să devenim prieteni cu sinele nostru si cunoscandu-ne pe noi sa ne putem urma visele, avand astfel o sansă mai mare să construim şi să trăim într-o societate mai tolerantă, mai bine dezvoltată si mai umană pana la urma.
Shakespeare a spus : „Fiecare este o oglinda pentru celalalt, in care se vede pe sine insusi.” Ar trebui sa invatam sa ne vedem pe noi insine in alte persoane si asa vom invata poate sa-i acceptam pe ceilalti si pe noi insine, sa ne folosim talentele numai pentru a construi si nu a darama, judecand prea aspru pe altii sau chiar pe noi insine. Fratii mei, in noi se gaseste de fapt Adevarul, in noi se afla raspunsul la toate intrebarile. Buddha spunea: „Fiti propria voastra flacara!” iar ortodoxia afirma prin Iisus Christos ca imparatia lui Dumnezeu se gaseste permanent „inlauntrul nostru”.
In Delphi, pe frontispiciul templului lui Apolo, maretul zeu al Luminii, unde exista si un oracol vestit, sta scris: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, cu energiile si fortele sale ascunse” iar un celebru aforism tantric al intelepciunii ne invata: „Ceea ce este aici (in microcosmosul fiintei mele) este pretutindeni, ceea ce nu este aici nu este nicaieri”. Fă efortul de a cunoaşte propria ta natură, originea ta, capacităţile tale, dar in aceeasi masura si defectele sau slăbiciunile tale pentru a deveni perfectibil. Sintagma „Cunoaşte-te pe tine însuţi” care i se atribuie de obicei lui Socrate, este de fapt o reluare după faimoasa inscripţie greceasca, dezvoltata de marii filosofi ai lumii in nenumarate scrieri alese. Aparent suntem cu totii diferiti, fiecare isi are propriile probleme existentiale care trebuie sa le rezolve singur pentru a invata mai mult si pentru a urca, treapta cu treapta, pas cu pas pe scara vietii. Viziunea noastra despre lume este aceea care creaza lumea, fiecare traieste in propriul sau univers. Se schimba viziunea se schimba si lumea (prin modul in care noi o percepem) si actiunea noastra asupra ei. Ajungem aici chiar si la vechea problema a libertatii caci pentru ca a fi liber cu adevarat nu inseamna a nu fi inchis, ci inseamna a fi liber launtric, inseamna a nu mai fi intemnitat in corpul fizic, inseamna a nu mai fi incorsetat de prejudecati, inhibitii sau tensiuni, de orice alta autolimitare, de orice gen ar fi. Astfel a dainuit peste ani si Masoneria romana in perioada grea de intuneric comunist, renascand din propria cenusa mai luminoasa si mai stralucitoare. Libertatea trebuie cucerita de fiecare in parte si suprema datorie a fiecarui om fata de societate si mai ales fata de el insusi este de a evolua pe verticala, de a cauta perfectiunea si adevarul, de a obtine intelepciunea la capatul unui drum anevoios.

La portile Templului

“Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor… Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau”. (Flavius Josephus, “Războaiele Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului”, Cartea a VI-a, cap. IV, 2)
ASTĂZI, ŢARA SFÂNTĂ este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria apropiată, dar şi îndepărtată a poporului evreu. Conflictul, aflat în stare de latenţă după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.
Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa “Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.
În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului – acela “de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni “un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.
Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.
În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.
Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.
În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.
Pentru a menţine echilibrul între cele două naţiuni, înainte de cel de-al doilea război mondial, britanicii nu au permis unui mare număr de evrei să emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sioniştii au câştigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpărarea continuă de pământ şi o emigraţie lentă, dar neîncetată.
În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.
Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.
Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaraţie numită Hârtia Albă prin care impunea restricţii drastice pentru emigraţia evreiască şi acorda sprijin pentru crearea, în următorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab şi evreiesc proporţional cu mărimea celor două comunităţi. Sioniştii au privit Hârtia Albă ca pe o negare a Declaraţiei Balfour şi au respins documentul.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniţi de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activităţii sioniste. În mai 1942, o conferinţă sionistă a formulat Programul Biltmore, care a respins restricţiile britanice, şi a făcut apel la îndeplinirea Declaraţiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restricţiile britanice asupra emigraţiei evreieşti au continuat de-a lungul războiului, comunitatea evreiască răspunzând prin instituirea unei reţele de emigraţie ilegală.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.
Deşi nemulţumiţi, sioniştii au acceptat planul ca pe cea mai bună soluţie pe care o puteau aştepta date fiind circumstanţele politice, dar întreaga lume arabă l-a respins. Arabii au considerat că O.N.U. nu avea dreptul să ia o asemenea decizie, iar ei nu se făceau vinovaţi de crimele Europei din cel de-al doilea război mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a înteţit în lunile de după adoptarea planului.
Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886- 1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta “libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.
A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.
Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.

Hiram, maestrul nostru

Probabil ca fiecare din noi am citit sau auzit cate ceva despre acest personaj extrem de controversat si misterios - Hiram Abif - transformat in personajul principal din unele legende si ritualuri masonice.
Pentru a oferi in linii mari o explicatie despre aceeasta persoana, se poate aminti faptul ca este un zidar biblic, arhitect al Templului lui Solomon, din Ierusalim.
Ritualul in care acesta este prezent si joaca un rol eminamente important, se desfasoara in fata celor mai importanti membri ai organizatiei, fiind pus sub forma unei "scenete", in care arhitectul Hiram Abif, intalneste in drumul sau trei muncitori tineri, pe numele lor, Jubala, Jubalo si Jubalum, supradenumiti talharii. Acestia îi cer o parola, un cuvant secret, cunoscut doar de catre arhitect, care le promisese ca li-l va face cunoscut dupa terminarea Templului. Acestui cuvant secret, îi sunt atribuite insusiri supranaturale, care ofera intelepciune si putere cunoscatorului. Refuzul acestuia, de a dezvalui cuvantul secret, chiar in fata presiunilor la care este supus de catre Jubalum, care se autocaracterizeaza, "numele meu este Jubalum, iar ceea ce spun chiar fac", îi aduce moartea.
Moartea lui Hiram Abif, provocata de refuzul acestuia de a dezvalui parola secreta, doar de el stiuta, simbolizeaza Moartea Eului, care trebuie controlat, inainte ca Spiritul sa fie liber, iar Hiram Abif insusi, personificarea valorilor cautate de toti masonii care doresc sa aceeada la nivelul superior de Maestru Mason.
Moartea dramatica a Mestrului Zidar, Hiram Abif, ajunge in final la urechile lui Solomon. Un protocol secret, care prevedea ca secretul sa fie divulgat in unanimitate de cei care il cunosc il obliga sa inlocuiasca - vechiul - pierdut odata cu moartea unuia din cei care il cunosteau, in persoana lui Abif, cu unul nou, pana cand generatiile urmatoare vor dovedi imensa intelepciune de a-l reconstitui pe cel vechi...
Acest nou cuvant - parola pentru cel de al Trilea Grad, cel de Maestru Mason - este un secret bine pastrat de catre toti cei initiati, care au obligativitatea de a nu il divulga profanilor...
Daca denumirea acestui bine pastrat secret masonic, a de venit cunoscuta si se numeste "mahhahhbone", extrem de putine persoana cunosc orginea, traducerea ori semnificatia simbolica a acestui termen. Speculatiile dezvolta ideea unei etimologii legate de vechiul termen ebraic "mahabone", care poate fi tradus prin "Acesta este constructorul"? Acest misterios termen îi este soptit viitorului Maestru Mason, alaturi de o strangere de mana si o gestica aparte, in cadrul unei ceremonii numite Al Treilea Grad.
Aspirantul la acest inalt grad, interpreteaza rolul lui Hiram Abif, legat la ochi si condus prin loja, fara sa i se spuna la ce sa se astepte. El este ucis in final de cei trei frati zidari, in urma refuzului sau de a le transmite cuvantul secret.
Acest important ritual din simbolistica masonica releva importanta propriei cunoasteri, iar jucarea rolului lui Hiram Abif, reprezinta infruntarea propriei imortalitatati!