Coborând la amănunt

M-a smintit coarda de vioară ce vibrează atunci când este mângâiată de arcuș și, de aceea, când am voit să pricep de ce Dumnezeu și-a dorit să construiască mai mult decât era Sinele Său, adică să creeze pentru Sine, din Sine, am retrăit tulburător acea vibrare a corzii de vioară. Mi-am amintit cum plutește aerul dimprejurul viorii cântate și am înțeles faptul că zgomotele pe care le emite nu sunt simple unde sau valuri prin aer, ci altceva. Sunt mult, nu simple sunete. Artiștii ce le interpretează după partituri, obțin din ele melodii și armonia lor încântă atunci când își păstreză nota inițială, dar mai ales când, indiferent de linia interpretată, își modifica ritmul pentru a sublinia și evidenția mesajul... Abia atunci am înțeles că, dintr-o coardă de vioară, Dumnezeu poate interpreta lumea, dar și că Dumnezeu este un melod, iar noi melodiile pe care le interpretează. Aceeași trăire am simțit-o privind flacăra focului. Arzându-și sinele, focul vibrează în jur risipind unde de căldură. Sacrificiul lui face ca cei care îi văd razele să se poată bucura de lumină și căldură. Dumnezeu este focul, iar creația lui sunt razele. Căldura este ceea ce transmite prin noi mai departe. Sunetul corzii și pâlpâitul flăcării conțin și sunt dovada că omul își caută în instrumentele prin care se exprimă un simbol care, într-o oarecare măsură, mărturisește aceași dorință ancestrală, aceea de a construi din sine așa cum și divinitatea o face. Pe de o parte, dacă ar fi să explic de ce se compune și de ce este necesar sunetul armonios, aș spune că ascultătorul are nevoie de el. Deci, precum ascultătorul are nevoie de emiterea unui sunet de un alt organ pentru a-l recepționa, așa și fiecare organ emițător are obligatoriu nevoie de un organ receptor. Adică, fiecare compozitor are nevoie de muzicieni și fiecare muzician are nevoie de ascultători. În acest context trebuie evidențiat că mesajul muzicianului nu este al lui și nici mesajul compozitorului nu este interpretarea muzicianului. Dacă este să piardă cineva ceva, acela este ascultătorul, deoarece fie primește, simte și trăiește mesajul compozitorului, fie interpretarea și simțirea muzicianului. Undeva, în lanțul acestui expozeu, ceva se reinterpretează, deci cineva intervine in sens negativ. În întreg totul devine un lanț al necesităților. Nimic nu se poate manifesta ca existență fără a fi necesar, necesitatea este un dar în cauza existenței. Interpretând astfel am putea spune că divinitatea ne-a creat din necesitate, fiindcă fără noi nu și-ar putea manifesta ca dat și firesc ceea ce este. Divinitatea crează din necesitatea de a fi diviniate și acceptă intervenții, interpretări și trăiri interimare în acest continuum ființial. Prin ele se definește în amănunt. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmi explic de ce este focul cauza propriei arderi și razele pe care le emite esența flăcărilor sale, ar trebui să susțin că divinitatea crează consumându-se singură și consumându-se devine proprie materie în sine pentru a avea ce să ardă. Divinitatea se reconsumă, se reinventează, se reconstruiește din propria ființă, din propria cenușă, din propria materie. Atributul eternității se definește ca o interminabilă spirală. O revărsare a sinelui în propriul interior din care interiorul se revarsă spre a urca coborând în propriul exterior. O lume nelimitată în propriile sale limite și delimitată de propriile sale nelimite. Fascinația acestui continuu revărsat din sine în sine definește noțiunea de infinit a divinului. Cumva, focul în jocul său de-a arderea și rearderea în cenușa care nu se stinge, definește amploarea incomensurabilă a divinului. Coborând la amănunt, trebuie să evidențiem că această gigantică idee a divinului etern nu se construiește pe o structură în care divinitatea este atotputernică și singura care are puterea pretutindeni precum și în propria creație, ci și numai în și din sine. Aici comportă toate aspectele, proporțiile și dimensiunile divinității definite ca organizații bine definite, rânduite după legi verificate în veacuri și stabilite definitiv potrivit unei experiențe profunde. Ceea ce nouă ni se pare a fi întreg, în sine este alcătuit din unități, subunități și materiale diverse potrivit mediului, zonei și timpurilor pentru care sunt folosite. Într-un întreg nu totul este la fel. Întregul este bine definit numai atunci când este conceput din proporții exacte, adecvate spațiilor și ideilor care alcătuiesc cupaje ce corespund necesităților și solicitărilor. Universul este infinit prin irepetabilitate și este definit prin repetatibilitate. Împreună, finitul și infinitul, construiesc asemnei cărămizilor sau pietrelor, ziduri care închid căi pentru a ascunde sau exprima intenții și dirijează spre direcții spre care nesfârșitul tinde să devină incomprehensibil. Un labirint fără ieșiri și intrări este infinitul ca dimensiune a divinității, dar divinitatea nu poate fi o capcană. Ea trebuie să aivă și să ofere soluții. Altfel dimensiunea nesfârșitului nu s-ar defini ca divinitate ci s-ar contrazice în propria ei construcție și manifestare. Potrivit acestor interpretări putem afirma că:          -creația, ca manifestare a divinității, este o stare a infinitului în care conștientizăm propria existență. În această dimensiune este posibilă existența în toate aspectele ei. Nimeni și nimic nu se raportează la sine și totul poate fi orice. Totul e tot și nimic diferit. Aici forma definește întregul și ceea ce pare a fi parte pare a fi și întreg. Nu poți descrie punctul decât raportându-l la întreg, iar întregul nu poate fi definit decât analizânt punctul. Desăvârșirea stă în punctul care cuprinde în sine întregul. Este vorba despre o parte întreagă de aceași dimensiune cu sine, care se regăsește întreagă în propria ei parte.          -creația, ca realitate post manifestare a absolutului, lasă loc imaginației și creației. Aici trebuie să ne raportăm la timp și spațiu. Orice se raportează la altceva, atunci și acel altceva poate fi definit în funcție de orice. Divinitatea, în infinitatea ei, devine când ciclică, când liniară. Alternanța crează hiatusuri între care se ridică și coboară valuri, unde vibrează spații și oscilează sensuri. Nimicul nu este vid, ci parte întreagă unei alte părți întregi. Partea este tot și totul se mișcă prin părțile care îl definesc. Perfecțiunea este posibilă numai prin divizare și divizarea constă în interpretarea totului ca parte al unui alt întreg  și mai mare, negândit de mare, imposibil de mare, alcătuit din mulți mari întregi care dau posibilitatea creerii unor alți mari întregi și mai mari. Urmărind firul acestui mare întreg care nu poate fi întreg decât adâugându-i-se mereu ceva, constat că nici punctul în unitatea sa nu poate fi punct decât dacă este alcătuit din alte puncte. Cu atât mai mult orice altceva. În creație Dumnezeu cel incomensurabil este un punct. Un punct în care se cuprind, există și se manifestă toate și tot. Un punct alcătuit din o universalitate de infinite puncte, care conțin în sine o altă nesfârșire de puncte, ce sunt construite dintr-o nemăsurabilă și inexprimabilă realitate de puncte a căror origine se află dincolo de puterea de exprimare a realității punctelor care le alcătuiesc și le putem gândi. Este un organism viu. O celulă se divide, se rupe, se împarte pentru a da viață unui cuplu de celule. Împreună, celulele se divid și construiesc un organ. Mai multe organe alcătuiesc un organism. Nici-o celulă nu își dorește să se rupă din acest trup. Toate se divid pentru a îi da mai multă viață și putere. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe oportunități de a construi. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe  posibilități de a realiza organe noi. Cu cât mai multe celule cu atât mai multe oportunități de manifestare a unor organisme vii, credibile, viabile și reale. Numai cei care se luptă pentru a se înmulți și organiza, prin divizarea lor, ajută să supraviețuiască în eternitatea sa întregului divinității. Cei care se complac în unitate și montonie, sfârșesc îmbătrânind în obscur, marcați de lipsa viziunii. Ceea ce trebuie să înțelegem, ca masoni, este că o Obediența nu trebuie să fie precum armata unui stat care are numai un singur lider, lipsit de comandanți. Condusă numai de un singur lider, o Obediența este condamnată la imobilitate și lipsă de inovație precum uriașul biblic cu picioare de lut. Soluția este divizarea, împărțirea RR.ˑ.LL.ˑ. în altele cu acceptul și ajutorul FF.ˑ., după mărimile și nevoile Orientelor  în care actualele Att.ˑ. activează. De exemplu, orientativ, aș propune ca obiectiv, o R.ˑ.L.ˑ. la 10.000. de locuitori. FF.ˑ. ar trebui să gireze și să susțină înfințarea acestora. Ar trebui să muncească pentre a crea LL.ˑ. noi din esențe tinere pe care să le motiveze și să le intereseze în vederea schimbărilor ce le impune societatea actuală. Turnurile sunt zidite pentru fi văzute de departe. Armatele pentru a le apăra. Cine vrea să urce la cer trebuie să zidească pe pământ. Pentru a fi ascultat, trebuie să vorbești clar purtând pietre în gură și strigând mai tare decât valurile mării. Trebuie să cunoști opiniile dușmanilor pentru a-ți motiva prietenii. Pentru a conduce este nevoie de cât mai mulți dușmani. Nimeni nu este mai presus de sine. Nici Dumnezeu. De aceea, consider că este necesar ca în activitățile și principiile masonice, cauza primordială în numele căreia trebuie să luptăm este aceea a divizării LL.ˑ., a înmulțurii lor în numele: Libertății, Fraternității și Egalității. Numărul cât mai mare al ținutelor, a planșelor, a ideilor și a viziunilor FF.ˑ. noștri trebuie să devină și să definească puterea noastră! Cei care voiesc să ne conducă să se comporte ca masoni și să nu ne folosească ca fiind surse materiale și masă ideologică. Cei care voiesc să ne fie modele trebuie să accepte că principiile spirituale ale Masoneriei nu sunt cele ale propriilor interese sau orgolii. Pentru un astfel de viitor muncesc. De aceea susțin și îndemn la înființarea cât mai multor LL.ˑ. și la înrolarea a cât mai multor postulanți sub idealul masonic.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

Bow Tie Day

Rugă de ucenic

Cine bate la poarta ca un păgân?

Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?

Să spuie ceva, de voiește,

Sau să tacă acum!

De va intra, s-o facă umil,

Purtând chipul slugii!

Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.

Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...

Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală

Și că alții postesc...

Pe toți îi ascult.

Dar sunt sătul de cei îmbrăcați

În filigrane, dantele şi podoabe

Ce strălucesc!

Oare, uită cu toții că așternut

Picioarelor norii îmi sunt?

Că cerul mi-e scaun,

Și Templu tot nesfârșitul?!...

Iar că cei ce vor a Mă cunoaște

Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,

Apoi să frământe,

Spre al lor înălţare,

Cu Mine tot infinitul?!...

Ei!... Și cine ce ar putea porunci,

Iar eu să îl ascult?!...

De voiesc Eu, atunci totul

Asemeni Mie voiește!”...

Astfel un ucenic credea,

Frământând întunericul orb,

Că ar gândi Arhitectul’...

Și în sine abia murmura:

”Zideste-ma rogu-Te din nou!”

F.·. Mircea N.

Misiunea Maestrului

În parabola biblica despre „vindecarea lunaticului” ne este descrisă o întâmplare firescă. O întâmplare mică, un lucru banal și firesc ce poate deveni, totuși, pentru cei care aruncă năvodurile mai în adânc, de o însemnătate aparte. Un părinte, ca oricare dintre noi, caută la Dumnezeu vindecarea copilului bolnav. Eu m-am gândit, reflectând la un discurs al unui maestru... un maestru care încearcă să transforme profund propriul ucenic. Personal, șlefuindu-mi propria piatră, am întâlnit felurite cazuri. Am întâlnit maeștri ce considerau proprii ucenici ”bolnavi”, motiv pentru care considerau că, pentru binele lor, nu este firesc să avanseze în cunoaștere. Am întâlnit, de altfel, și maeștri care alergau, oriunde și la oricine, să facă, să ”citească” ceva, ca acești ucenici să se însănătoșească. Am întâlnit maeștrii cu ucenici pătimași care cereau minuni de la liderii lor pentru a se îndepărta ei de patimi. Am întâlnit maeștri care nu mai aveau unde să mai caute alinare pentru ucenicii lor violenți, ursuzi, pătimași ori suferinzi de tot felul de boli „incurabile”. Am întâlnit maeștrii care au renunțat să mai lupte pentru construirea ucenicilor lor. Veneau înaintea unui ”mare arhitect” numai pentru a clama păcatele propriilor lor ucenici, deși nu recunoșteau sau nu voiau să își amintească că aceștia erau realitatea muncii lor. Am întâlnit, pe de altă parte, și ucenici care își doreau să devină maeștri și pentru aceasta băteau la porțile templelor căutând de fapt fermecătorii, vrăjitorii, ghicitorii ori clarvăzătorii... și mi s-a părut că sunt precum orbii care căutau lumina și nu puteau accepta că datorită deficienței lor fizice nu o vor vedea niciodată. Paradoxul acestei realități constă în faptul că erau ucenicii unor maeștri care își doreau cu orice preț să devină maeștri. În momentul în care lucrezi numai pentru ca ucenicii tăi să devină maeștri nu realizezi, nu înțelegi cât de greu este să selectezi materialul corect pentru a realiza cărămida perfectă. Uiți că toate încercările pe care viața ți le-a pus în carne încă din vremea pe când îți formai ucenicii și ți se îmbolovăneau și nu dormeai deoarece urmăreai fiecare linie, simțeai fiecare unghi din închietură și sperai că va mai exista o nouă posibilitate de a îndrepta fiecare unică lovitură de ciocan, precum și că vei ajunge la starea perfectă a definitivării sistemului pe care l-ai gândit în eternitatea mișcării Marelui Arhitect... încercarea aceasta, muncile acestea... că vor deveni totuși lumina dimineții... A avea un ucenic neputincios este ca atunci când tot ceea ce credeai că are un rost pentru tine, o valoare și o însemnătate, toate într-o clipă pot pieri, sine die. În suferința ta, ca și în cea a ucenicului tău, vezi prăpastia și zădărnicia propriei lucrări. Tot cea ce ți se întâmplă, tot ceea ce trăiești în vremea neîmplinirii ucenicului tău nu poate fi comparat cu nimic. Nici cel mai important eveniment de cultură, nici cea mai importantă clipă din viață, nici sublima clipă a invocării divinului în vederea împlinirii și chivernisirii întregului ca imagine a lumii (imago mundi), nu pot reprezenta dezamăgirea pe care o trăiești în clipele în care realizezi că tot ceea ce ai investit nu are viitor. Fiecare tânguire a unui ucenic este o rană continuă deschisă în inima maestrului. Fiindcă această rană nu se poate vindeca sau nu există tratamente viabile în vederea acestui scop, suferința creatorului este interminabilă și, ca atare, întreaga sa creație retrăiește în întreaga sa existență patima propriului ucenic.  Acesta este motivul pentru care parabola „vindecarii lunaticului” este înțeleasă profund și azi ca acum două milenii de ascultătorii ei precum și motivul pentru care a fost păstrată în cuprinsul scriiturilor bisericești pestea atâtea veacuri. Universalitatea mesajului ei se descoperă, se împlinește și se intuiește în sentimentele cele mai intime pe care le poartă și exprimă ființa umană dintotdeauna. Nu poate exista veac sau civilizație care să audă această poveste biblică și să nu înțeleagă sau să trăiască profund și extrem mesajul ei intim. Maestrul, în sine, înțelege și simte toate dorințele progeniturilor sale. Maestrul, ca și construcție ideatică, nu se poate defini decât numai prin nesfârșitele planuri pe care și le face pentru ucenici. Fără ucenici nu poți fi Maestru, iar tot ceea ce își doresc ucenicii sunt toate idealurile și planurile pe care maeștri le-au semănat în cel mai bun pământ al progresului și prosperității, adică în adâncul inimii și în intimitatea sufletului. Viitorul ucenicilor noștri ar trebui să îl cunoștem, să îl descoperim și înțelege privind în intimitatea dorințelor noastre de maeștri. Maestrul, deși chiar el nu se nu se poate înțelege pe sine întotdeauna, este în definitiv un profet, un magician în raport cu propria sa creație. Acesta este rostul și rolul său. Nici-un ucenic nu se va încrede în altcineva mai mult decât în Maestrul său, deoarece prima sa relaționare cu tot ceea ce reprezintă altceva decât ceea ce cunoaște el nu este de încredere. Motivată de îndoială și scepticism, lumea ucenicilor se reconstruiește pe bazele, pe temelia învățămintelor luate de-a gata, corecte și bune, principii pe care maeștrii le insuflă ucenicilor prin exemplul, prin comportamentul, prin educația pe care au primit-o la rândul lor de la Maeștrii lor. Numai ca maeștri înțelegem cât de importantă este moștenirea pe care o lăsăm ucenicilor noștri din punct de vedere administrativ, moral, istoric, social, cultural, filosofic ș.a.m.d. În acest sens trebuie să amintim continuu, atât celor dintre noi cât și generației care urmează, că oamenii mici fac lucruri mici, iar oamenii mari fac lucruri pe măsura lor. Numai astfel putem înțelege rostul maestrului care caută ajutorul divinului pentru a salva propriul ucenic de suferință, fiindcă numai în această perspectivă maestrul își împlinește cu adevărat misiunea de Maestru.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

In cautarea Luminii

”Se povestește despre Sf. Pahomie că, odată, a văzut în vis pe locuitorii unei mânăstiri ținându-se de mână într-o peșteră și alcătuind, astfel, un șir care, în frunte cu starețul lor, mergea înainte spre o deschizătură prin care se zărea lumina de afară. Alți oameni alergau necontenit încolo și încoace prin întunecimea peșterii, ascultând de către un glas răzleț care striga: Veniți pe aici, se vede Lumina! Alte șiruri mai mici de oameni se învârteau în jurul unui stâlp sau altul, fără să vină înainte spre lumina din afară.” Frumusețea acestui vis constă în evidențierea legăturii universale care există și unește necondiționat pe cei care se află în căutarea Luminii. Alcătuind șiruri diferite, călăuziți de MM.·. mai mult sau mai puțin văzători ai adevăratei Lumini, cei care doresc să afle calea spre lumină se organizează în așa fel încât să își poată urma fiecare propriu lider și prin universalitatea peșteri – mama întunericului și a tuturor lucrurilor – își caută calea spre înainte și spre lumina de afară. Trebuie să ne oprim din construirea ideii noastre pentru a nu trece prea ușor peste cele două ideii care definesc fundamental lumina:

1. Lumina aleargă întotdeauna spre direcția înainte;

2. Lumina este întotdeauna în afara a orice.

Fiind astfel definită înțelegem că ea comportă asemănări și simboluri cu toate noțiunile de bine și absolut din oricare domenii pe care mintea umană și le poate imagina și gândi. De aceea, raza, scânteia, lumința și chiar marginea umbrei pot fi interpretate ca mărturii și dovezi clare a ceea ce ieri a fost, dar încă mai este fiindcă a ars o urmă, a tras o brazdă în memoria universală și, deși lumina ei încă strălucește priviirii noastre, poate într-o altă dimensiune să nu mai fie de foarte multă vreme, precum frumos filosofează poetul Mihai eminescu in celebra “La Steaua”: ”Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Dar raza ei abia acum /Luci vederii noastre!”.

Visătorul și magicianul cuvintelor, se vede alergând înaintea razei, acolo unde numai cu gândul poate ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare, și datorită acestei profunzimi a gândirii de care este capabil, poetul reprezentând ideea de Maestru, stareț sau înțelept ne călăuzește și pe noi spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii de foc care ard în întunicime sau spre glasurile celor care rătăcesc strigând: ”Veniți, se vede Lumină!”. Este clar! Sunt puțini cei care te conduc spre adevărata Lumină, dar nu sunt de condamnat nici ceilalți. Dorința de lumină a tuturor este la fel de sinceră și firească. Este bine chiar și faptul că nu toți pot să ne călăuzescă către adevărata lumină și numai înainte. Diversitatea și diferențele fac universalitatea să fie deplină și fac, totodată, ca în cadrul acestui mozaic de manifestări adevărata lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. Starea aceasta universală de combinații inimaginabile în descrire, face ca totul să fiu viu, mereu în construcție și întotdeauna în căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, o infinită inițiere în desăvârșire.

Pe de altă parte, existența acelora care caută să ne călăuzească spre lumină dezvăluie și calități indispensabile ființei umane. Ei devin modelele noastre deoarece se constituie în ”piatra din capul unghiului”, prima cărămidă de la care se pornește construcția oricărui edificiu. Cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe sine. Datorită acestei atitudini de implicare și efort continuu, cel care se dăruie întreg, primește cu aceași măsură. Cel care își dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se lasă legat într-o lucrare mai mare decât propria sa lucrare, cel care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se poate desăvârși și fiindcă nu dorește pe ceilalți, nedăruind lumină, se consumă singur până la ultima sclipire și apoi rămâne întâi în propriul întuneric și apoi în adâncul întunericului, în beznă. În schimb, cel care dăruie din lumina sa, din ființa sa, nu face altceva decât să aprindă și alte focuri, iar lumina care se dăruie - indiferent cum - nu se împuținează niciodată, ci dimpotrivă se înmulțește, își înmulțește ființa fără a se împuțina niciodată. Cel care nu dorește să răspândescă lumina este asemeni celui care nici nu voiește a o primi. Netransmițând altora cele care îl luminează pe el, nu poate primi flacăra nici pentru sine și comportându-se astfel, cel care nu se află în căutarea luminii împiedică răspândirea și chiar aprinderea acesteia. Cel ce stăruie în Lumină, stăruie și în sinele propriu.

 Prin ”a stărui” urmăresc să aflu pe acela care a primit lumina și acum cheamă, strigă despre lumină. Cel care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii și dincolo de ceea ce am primit cu toții în dar, fără efort și neselectat cumva prin cutumă, tradiții și cultură. Dar ”a stărui” este și o stare care te menține într-un infinit interschimbabil numai cu viitorul. Este un fel de memorie eternă. Aici lumina nu se mai află în întuneric, deoarece întunericul nu poate exista fără lumină. Totul este dintotdeauna. Numai amintirile mai pot fi enunțate ca stări, dar și acestea nu pot fi decât atemporale existând la rândul lor pentru totdeauna și dintotdeauna fiecare în propriul său sine. Neantul este singura stare care poate descrie o astfel de imagine, dar și acesta este o amintire a cuiva care l-a definit și, ca atare, nici în neant nu putem uita, ascunde, pierde, risipi definitiv ceea ce odată a fost gândit. Memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în gânduri sau descrisă în culori, depărtări sau oarecare sofisme. Am putea spune numai cumva peiorativ că este o stare de eternitate, o manifestarea a infinitului, o fațetă a nemuririi. Potrivit acestei definiții înțelegem că a uita este o condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora care sunt uitați. Într-o astfel de speculație putem justifica, îmi pare, manifestarea religioasă a cultului strămoșilor.

Dar, urmărind firul temei noastre, susțin pe mai departe că memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să caute lumina. Este un sentiment latent care devine activ în momentul inițierii și care capătă dimensiunii tot mai profunde de-a lugul unei continue căutări a luminii. Odată pornit în căutarea luminii, cel care se dăruie acestui ideal este condamnat la inițiere permanentă. Deși mereu va cunoaște, va descoperi și va înțelege ceea ce mulți din jurul său văd dar nu privesc, aud și nu înțeleg, aflat pe drumul luminii, căutătorul este mereu în prima clipă a creației sale. Deși va arde continuu, el este un foc bengal pentru cei care-l privesc și o biată scânteie pentru sine. În sinele său se crează un dialog între flacăra imensității pentru care arde și scăpărarea de lumină care a dat naștere primei scântei care    l-a pus pe direcția luminii.

În acest dialog sinele nu mai contează, deoarece își este sieși propria materie pentru combustie, ci contează acei fluturi care caută lumina. Unii o fac necontrolat și se aruncă în flăcări arzându-și astfel aripile. Zborul lor frânt de propriul ideal va fi și utimul, iar ei condamnați pe veci în întuneric, stăpâniți de nostalgia luminii lângă care au fost atât de aproape dar și lângă care au stat numai atât de puțin... Aceia care simt căldura focului la timp și se aproprie treptat de el și, chiar mai mult, învață să devină foc, ei sunt cei care au învățat să dialogheze. Întâi cu sinele și apoi cu cei care au urechi de auzit și ochi ca să vadă. Aceștia sunt maeștrii care conduc șiruri infinite după ei. Dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu toți cei care au lumina o pun sus spre a fi văzută de departe sau spre a lumina multora. Unii o țin sub obroc gândind că se pot bucura numai ei de ea și că bucuria lor este deplină numai când o țin pentru ei. Mare amăgire! Aceștia sunt precum profesorii care învață cerând plată în schimb. Cei care conduc cu adevărat spre în afară, acolo unde este adevărul luminii, sunt maeștrii. Ei te învață să devii asemenea lor. Nimic altceva.

Trebuie să remarcăm că fie ucenici, fie profesori sau maeștri, cu toții suntem pietre reci și oarbe care dorim să ne încălzim în și la razele luminii. De aceea căutăm să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne zidi exact acolo unde rosturile ni se potrivesc în edificiul luminii. Marea problemă este lupta cu timpul și plăcerile. Datorită acestor doi vectori consider că strădania pentru a urca pe o rază de lumină și a pleca cu ea spre tot mai departe devine o povară care ne apasă și ne trage în adâncul unui univers care se frământă încă să iese din propria peșteră. Căutând lumina trecem prin chinurile facerii. Travaliul inițierii noastre devine interminabil și teama că pruncul nu se va naște viu este un coșmar ce bântuie întunericul peșterii acestei lumi.

Tot ceea ce avem de făcut, așadar, este să înțelegem că suntem cu toții responsabili de această naștere. Dacă ea este reușită, adică dacă vom face inițieri pentru oameni dintre candidați bine aleși, responsabili și convinși de această trecere, atunci vom deveni constructorii de care lumina nemuririi are cu adevărat nevoie. Odată plecați din această lume fără a ne afla rostul, sensul și calea, prin sine însuși nimeni nu mai poate fi slujitorul luminii. De aceea trebuie să lucrăm cât este zi. Noi suntem fiii luminii și ca atare atunci când nu vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți prin zidarii ce i-am format, educat, instruit și care se vor afla în locul nostru construind pe mai departe marele edificul al luminii. Ei sunt dovada că aici este un șantier în care s-a lucrat cândva, se muncește încă și mereu se va construi. Când acest șantier își va încheia lucrările, numai atunci nu vor mai fi neegalități de netezit, nedreptăți de îndreptat, frățietate de împlinit. Atunci vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită. De toate acestea, însă, se vor bucura deplin numai aceia care s-au implicat direct sau indirect la marea lucrare de zidire.

Am zis!

F.·. Mircea N.