Illuminati

Termenul Illuminati duce astăzi cu gândul în două direcţii diferite : prima, la societatea Iluminaţilor din Bavaria, fondată în 1776, disparută oficial după mai puţin de zece ani şi a doua, la aşa-zisa organizaţie secretă...Iluminatii din Bavaria au fost imaginea amenintatoare a subversiunii, a haosului revolutionar si a dictaturii criminale. Realitatea istorica a Ordinului a fost mistificata, supusa ideologizarii, iar fondatorul lui – socotit urmasul lui Satana. Dar diferenta dintre ordinul istoric real al Iluminatilor din Bavaria si fabulatiile despre secta este izbitoare.

Societatea secretă a iluminaţilor a fost fondată în 1776 de persoane aparţinînd curentului iluminist. În prezent, istoricii sînt preocupaţi de clarificarea misterului din jurul acestui ordin căruia i‑a aparţinut inclusiv utopistul german Adolph von Knigge, de la al cărui nume provine şi denumirea celebrelor ghiduri germane Knigge. Membrii ordinului foloseau între ei nume conspirative ca Mahomet, Ajax, Tiberius, Tasso. Domiciliul personal şi‑l mascau cu nume din antichitate ca Eleusis sau Numantia, în timp ce îşi datau scrisorile pe modelul vechi persan, ca de exemplu: 30 Chardad 1148. Jezdedgerd. Toate aceste denumiri par a fi un joc, pe care însă membrii societăţii secrete îl luau foarte în serios. Ceea ce făceau iluminaţii era considerat de autorităţi ca fiind la graniţa dintre erezie şi trădare. Pentru că, în 1776, cine era în favoarea unor idei ca libertatea, egalitatea şi sfîrşitul dominării ideologice venite de la cercurile de sus nu risca să pledeze pentru astfel de viziuni în numele său personal. La acea vreme ar fi fost suficientă posesia de documente semănînd a act de trădare pentru a atrage atenţia unor prelaţi nervoşi, a unor funcţionari sau prinţişori. Nu este, aşadar, de mirare că membrii neîncrezători ai ordinului au lăsat istoricilor o sarcină care a îmbrăcat o aură magică, aceea de a le desluşi misterele. Putere şi idealism Reinhard Markner, 38 de ani, afirma că numele reale ale unora dintre membrii ordinului nu sînt cunoscute nici pînă acum. Nimeni pînă acum nu a desluşit atît de clar ca Markner şi colegii săi Monika Neugebauer Woelk şi Hermann Schuettler atmosfera şi luptele interne ale acestei organizaţii secrete legendare. În primul volum al ediţiei de scrisori ale organizaţiei, istoricii din Halle, Germania, au ocazia să răsfoiască o istorie fascinantă, dar şi foarte... germană: o tragicomedie compusă din scopuri înalte, fantezii legate de putere şi pierderea simţului realităţii. Multe dintre aceste idei se aflau deja în mintea fondatorului. Adam Weishaupt (1748‑1830), tînăr profesor de drept canonic la Universitatea din Ingolstadt, Bavaria, aflată sub controlul iezuiţilor (ordin catolic, fondat la 15 august 1534 la Paris de către ofiţerul basc de origine nobilă Ignacio de Loyola şi aprobat de papa Paul III în 1540; prin Bula "Regimini militantis ecclesiae", iezuiţii se supun unui regim cvasimilitar fiind încă de la înfiinţare "braţul armat" al papei şi unul din pilonii contrareformei catolice), supărat pe maniera clericală de a prezenta statul şi ştiinţa ca separate de teologie, a realizat un proiect al unui sistem idealist, strict laic, bazat pe o reuniune de persoane masculine. La începutul lunii mai 1776 i‑a adunat în jurul său pe cîţiva dintre proprii studenţi pentru a fonda o Societate a Virtuţilor. "În fapt, era vorba de o masă rotundă a celor mai buni studenţi ai săi", spune Markner. Prin lecturi din Montaigne, Rousseau şi din alte "scrieri inflamatoare", dar şi prin compoziţii proprii, legate de teme filozofice, şi prin autoobservare, "novicii" trebuiau să reuşească să‑şi ţină în frîu "firea neprelucrată" pînă ajungeau să devină "receptivi, întreprinzători şi maleabili". Weishaupt obişuia să le spuna elevilor săi că ei sînt luptători contra întunericului. El era interesat mai ales de recrutarea tinerilor, în timp ce se ţinea, pe cît posibil, departe de aristocraţi. Aluzie la programul său, el folosea pentru sine numele conducătorului marii revolte antice a sclavilor, Spartacus. Însă, imediat după primul val de aderări, răspîndirea organizaţiei secrete a cunoscut o stagnare. De‑abia a reuşit Weishaupt să cîştige primii adepţi şi la Munchen (Atena, cum o numeau membrii societăţii), că a şi început să‑i domine pe supuşii Minervei. Salvarea a venit de la Knigge... Unde sînt rapoartele lunare şi protocoalele promise? De ce nu merge mai repede procesul de recrutare? Membrii tineri doreau să ştie de la conducător ce dorea el de fapt. Uneori, elevul iezuiţilor visa la o academie a savanţilor care, ca o fabrică de idei politice, să înmănuncheze toate cunoştinţele epocii, alteori îşi atrăgea adepţii cu mistere oculte ori trăgea să facă pe fiecare membru al ordinului spion al celuilalt pînă să se ajungă la "unitatea limbilor, părerilor şi gîndurilor între membrii trupei". Singurul lucru clar era faptul că iluminaţii trebuiau să le vină încet încet de hac "duşmanilor raţiunii şi umanităţii". Dar cînd? După patru ani, indecizia lui Weishaupt a condus la o criză gravă în rîndul clubului radicalilor. Norocul lui că unul din fraţii de la Munchen l‑a cooptat în club pe un excelent literat şi căutător de adevăr din îndepărtatul Frankfurt, Adolph, Baron de Knigge (1752‑1796), autorul lucrării pedagogice devenite clasice "Despre cum să ne comportăm cu oamenii" (1778), care l‑a şi făcut celebru. Knigge, un mic nobil plin de datorii, care nu înceta să facă planuri pentru ameliorarea lumii, fusese deja membru în cîteva societăţii secrete. Primirea sa în noul ordin a reprezentat pentru fanaticul iluminist din Frankfurt o ultimă încercare, cu un rezultat surprinzător. Gîndirea radical‑revoluţionară a fratelui novice Philo (numele său conspirativ) compensa originea sa nobilă, deranjantă. El era în căutarea unei "societăţi în mijlocul căreia să găsească explicaţia pentru cele mai importante secrete", de interes pentru umanitate, dar mai ales în care "se făcea ceva în mod real". În curînd, Weishaupt a ajuns să fie surprins de întreprinzătorul nou frate. Philo reuşise să recruteze membri din locuri la care Spartacus, concentrat pe Bavaria, nici nu visase. La Mainz, Hannover, Goettingen şi în multe alte locuri, publicistul a recrutat grămezi de candidaţi de la fruntaş pînă la consilieri aulici. Chiar şi Viena ajunsese în vizorul său. Cît de neobosit era fratele Philo în ce priveşte recrutarea o arată tocmai scrisorile pe care acesta le trimitea lui Weishaupt şi care au fost descoperite acum cîţiva ani la Hamburg. Knigge scria rînduri ca acestea: "cu încredere fermă că voi reuşi să duc la îndeplinire construcţia unui sistem cu care mă ocup de mult timp" sau "cauza însăşi, marele scop". Abia după mai multe luni a îndrăznit Spartacus să‑i destăinuie că "ordinul nu există de fapt decît în capul său". Însă, acest lucru nu numai că nu l‑a speriat pe Knigge, ci mai mult l‑a bucurat gîndul la "ce ar putea el deveni". Între timp, chiar a dezvoltat un plan îndrăzneţ...în loc să‑şi construiască cu mari eforturi o organizaţie proprie, mai bine să încerce să infiltreze lojile francmasonice existente. Cu acest plan Knigge a demonstrat simţul său pentru spiritul epocii. În ciuda ritualurilor multe din lojile francmasonice înfiinţate după 1740 s‑au transformat în cluburi masculine democratice, iar aura subversivă a ştiinţei mîntuitoare a dispărut. Iluminaţii ajung o societate La fel ca un strateg de partid care încearcă să aducă la un loc părţile rivale, Knigge a schiţat trepte de iniţiere pentru iluminaţi, pentru care îmbrăcămintea ceremonială trebuia să fie sărbătorească, mistică şi religioasă şi să dea tinerei mişcări secrete un aer de vechime şi senzaţia "înţelepciunii pierdute". "Despre un plan politic de operaţiuni" nu trebuie să fie vorba, se spunea. Pentru a corespunde înaltelor scopuri propuse, iluminatul s‑a transformat într‑un iniţiator în mistere, care, dacă era necesar, era capabil să califice alte loji concurente drept eretice. "Philo este într‑adevăr omul la care să mergi să faci şcoală", îl lăuda Spartacus, iar Knigge promitea să‑l recruteze pentru societatea iluminaţilor inclusiv pe poetul Lessing. La Munchen, Frankfurt şi Wetzlar s‑au afirmat primele loji ale iluminaţilor. La începutul lunii decembrie 1781, Knigge s‑a dus în Bavaria pentru discuţii cu Weishaupt, preocupat de puterea sa. Tocmai această întîlnire la vîrf, "în inima întunericului" (expresia lui Markner), i‑a mai tăiat din elan. Neîncrezătorul şef nu a dat binecuvîntarea sa planului lui Knigge de a divide Germania în provincii ale ordinului. Istoricii din Halle presupun că Weishaupt şi‑a văzut astfel puse în pericol tocmai idealurile sale radical‑democratice şi anticlericale. Astfel de planuri nu puteau decît să‑l îngrozească pe Spartacus, duşman declarat al aristocraţilor şi clerului. Proiectele aparent uşuratice ale lui Knigge, legate de marele plan al unei dominaţii generale, au fost considerate de profesorul din Ingolstadt ca venite prea devreme. În aceste condiţii, mişcarea secretă a ajuns la un fel de stare de stagnare. Armate întregi de noi membri şi influenţi formau o reţea elitară în aşteptare. În 1783, au aderat la societatea iluminaţilor Goethe (sub numele conspirativ Abaris) şi chiar ducele Carl August de Weimar (sub pseudonimul Eschyllos), din motive de curiozitate politică. De directive concrete nu se mai putea însă vorbi. Mii de scrisori din această vreme sînt depozitate la Halle, iar Markner afirma că cercetătorii vor trebui să facă o selecţie dură. Tocmai faza tîrzie a ordinului oferă o privire asupra forţelor sociale aflate în fierbere puţin înainte de revoluţia franceză. Deja în 1784 iluminaţii fuseseră denunţaţi şi interzişi de autorităţile din Bavaria, vînaţi ca anarhişti, atei şi otravitori. Sub presiunea autorităţilor, societatea s‑a dezmembrat ca o ceaţă, doar legende lugubre supravieţuind pînă în ziua de astăzi. Abia acum, Dan Brown a reînviat povestea horror despre "cel mai puternic cult satanic de pe pămînt". Cercetătorii din Halle lasă deoparte aceste fantezii legate de conspiraţii si ei speră că studiul lor va aduce rezultatul la care şi Spartacus visa de fapt: "să fie lumină".

În ceea ce priveşte cartea, un personaj din interiorul Vaticanului încearcă să „reînvie” această societate prin aducerea în prim-plan a ameninţării Illuminati. Însă, totul e ficţiune. Sunt afirmaţii gen: Illuminati a fost creată în timpul lui Galileo Galilei, ca răspuns al persecuţiilor repetate ale bisericii asupra oamenilor de ştiinţă şi de aceea au această dorinţă de răzbunare, ceea ce este incorect din punct de vedere istoric. Trecând peste asta, cel angajat pentru a se ocupa de „efectele speciale” –presupus membru al Illuminati- reuşeşte să pună mâna pe antimateria de la CERN-ul de astăzi care ajunsese la un nivel ridicat de dezvoltare şi care îşi îndeplinise şi scopul principal din momentul ăsta, descoperirea particulei numite bosonul Higgs…supranumita „particula lui Dumnezeu”- care a existat la producerea Big Bangului şi care a generat un câmp în jurul său ce a conferit particulelor masă, rezultând Universul pe care îl ştim astăzi.
Este şi o a doua faţă atribuită, cea de societate secretă care continuă tradiţia Iluminaţilor din Bavaria, însă mult mai dezvoltată, ajungând chiar să conducă lumea din umbră!? Sincer, n-am înţeles de unde au mai scos-o şi pe asta dar bănuiesc că vânătorii neobositi de conspiraţii ale Masoneriei nu iau vacanţă niciodată. Singurul argument care ar sta în picioare este prezenţa pe bancnota de un dolar al anului 1776, în cifre romane, anul înfiinţării ordinului Iluminaţilor din Bavaria. Dar e prea puţin. Restul argumentelor pe care le aduc sunt adoptate. N-are rost să vorbim despre speculaţii aberante, sunt motive şi teme reluate la infinit.