Saptamana Patimilor

În duminica a şasea din postul Paştelui, cunoscută în popor şi sub numele de Duminica Floriilor, Biserica sărbătoreşte intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim. După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitorul cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.
De Florii, atenţia comunităţii tradiţionale era îndreptată, pe lângă sărbătoarea religioasă, către renaşterea vegetaţiei. De fapt, denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim. Astfel, pe lângă sărbătoarea creştină a intrării Mântuitorului în Ierusalim, au apărut şi nenumărate obiceiuri şi tradiţii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână. Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Ele îmbodobesc icoanele, uşile, ferestrele, intrările în grajduri, fântânile şi streşinile caselor. Oamenii mai obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.
Pentru creştini, peştele (ihtios în greacă) este un simbol hristic, de mare însemnătate pentru comunităţile creştinilor din primele secole.
Intrarea Mântuitorului în Ierusalim prefigurează demnitatea împărătească a lui Iisus Hristos, care vine călare pe asin. Însuşi Dumnezeu dă exemplu de smerenie şi se descoperă ca Împărat al Păcii, al unei împărăţii care nu aparţine lumii acesteia şi nu se conduce după legile ei.
Ierusalimul a fost pentru poporul iudeu centrul spiritual. Aflaţi sub robie romană, iudeii aşteptau cu nerăbdare venirea unui eliberator. De aceea, intrarea lui Iisus în Ierusalim a fost văzută ca o şansă de eliberare. Pentru creştinii-ortodocşi, Ierusalimul ceresc sau tronul lui Dumnezeu este Împărăţia Cerurilor deschisă spre a fi moştenită de cei care îmbracă haina Sfântului Botez şi îl primesc pe Hristos în inimile lor. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar întâlnindu-se frecvent în pictură. Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi. Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa vegetală este aceeaşi. Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de "Săptămâna mare".
Floriile înseamnă primul praznic împărătesc, numit şi Duminica Stâlparilor (popular Florii sau Flurii). Prăznuirea se face numai duminica, la fel ca Paştele. Numele derivă din latinescul Floralia, sărbătoare a vegetaţiei. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Isus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Saptamana Mare, ultima saptamana a Postului Pastelui, numita si Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere. Anul bisericesc sau liturgic, cu randuielile sale bine stabilite, cu sarbatorile, posturile, pomenirile mortilor si alte momente importante din cursul sau, urmareste sa mentina trairea credinciosilor in amintirea vietii Mantuitorului Hristos, a sfintilor si a evenimentelor importante din istoria mantuirii noastre.
Pentru a simti bucuria pascala trebuie sa ne pregatim in aceasta saptamana atat sufletul, cat si trupul, inasprind postul pe cat ne sta in putinta macar in aceste ultime zile, care sunt si cele mai importante din Post. Dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsa si peste cel care a venit abia in ceasul al unsprezecelea ca si peste cel care a venit inca din ceasul intai la Hristos. Luni si marti, la utrenii, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului. Miercurea Mare ne apropie de Sfintele Pasti, fiecare credincios luand aminte in aceasta zi la doua exemple: cel al pacatoasei desfranate, instrainate de Dumnezeu (dar care aducand in aceasta zi mir si ungandu-L pe Hristos, devine mironosita) si cel al lui Iuda (ucenicul care, desi apropiat de Domnul, L-a vandut, tot astazi, pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida). Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care trebuie sa posteasca crestinii de-a lungul anului. In Joia Mare, oamenii merg la biserica sa se spovedeasca si impartaseasca. Tot in Joia Mare, in Maramures nu se da prescura acasa, ci se opreste de la toata lumea, caci din ea se pregatesc pastile. Seara, lumea se duce la priveghi, la denie, toti in haine de doliu, facute din panza alba si cusute cu negru. Vopsitul oualor in rosu se face in Joia Mare, urmand ca in Sambata Mare sa se coaca pasca si cozonacul ce vor fi aduse la biserica in noaptea de Inviere pentru a fi sfintite. Patru lucruri sunt praznuite in Joia Mare: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida. In Vinerea Mare, nu se mai slujeste Sfinta Liturghie, se tine post negru si nu lucreaza nimeni nimic, nici macar clopotele nu se trag. Daca trebuie vreun mort ingropat, se-ngroapa numai cu bataie de toaca. De cand se slujeste Punerea in Mormant si pana in ziua Invierii, nu se trag clopotele. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapa a tinguirii lui Hristos, care se afla acum in mormant. La sfarsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care trec apoi toti credinciosii. Numit si Epitaf, Sfantul Aer este o panza de in sau de matase, de catifea sau de musama pe care se afla imprimata, brodata ori zugravita icoana inmormantarii Domnului. Epitaful simbolizeaza trupul mort al lui Hristos. Sambata Mare este ultima zi de pregatire a Pastilor, cand gospodinele pregatesc cea mai mare parte a mancarurilor traditionale, definitiveaza curatenia si fac ultimele retusuri la hainele pe care le vor imbraca la Inviere si in zilele de Pasti. In Sambata Mare la miezul noptii, lumea porneste in liniste spre biserica, pe drum se vorbeste in soapta, iar la slujba toata lumea sta cu mare evlavie. Dupa ce iau lumina, oamenii merg in cimitir la capataiul mortilor familiei si aprind si acolo lumanari, ca si cei trecuti dincolo sa stie ca a venit Invierea Domnului. Lor li se da de pomana si in ziua de Inviere, dar si peste o saptamana, cand e Pastele Mortilor. De aceea, culoarea cu care s-au vopsit ouale de Pasti nu se arunca, ci se pastreaza o saptamana, cand se rosesc din nou oua, se duc la biserica, se slujesc si apoi se duc afara, la morminte, si se dau de sufletele celor dusi. In intervalul dintre rastignirea pe cruce si Inviere, Fiul lui Dumnezeu a lasat trupul Sau sa zaca in mormant trei zile si in acest timp S-a coborat cu sufletul la iad, sfaramandu-i portile. Traind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit sa ne arate ca este posibila o viata spirituala, biruitoare si fericita, si fara de trup. Pana la El, oricine murea se ducea la viata chinuita din iad, intrucat toti treceau pragul eternitatii cu sufletul transfigurat de pacat. Aceste trei zile de viata ale lui Iisus cu sufletul despartit de trup formeaza inceputul Raiului. Incepand din acest moment, sufletele celor drepti sunt asezate in Rai pana la Invierea lor cu trupurile. Aceasta inviere, numita si Invierea de Obste, va avea loc la a doua venire a Mantuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorat la iad a fost acela de a incredinta si celor de acolo, care au trait pe pamant inaintea Sa, Vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc de sub robia diavolului si a pacatului.
Deniile din Saptamana Patimilor sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase si inaltatoare slujbe crestine. Deniile din Saptamana Mare atrag insa o multime de credinciosi; se savarsesc in biserici incepand cu seara Floriilor, deci din duminica a sasea a postului, pana vineri seara, cand se canta si Prohodul Domnului. Denia se deosebeste de priveghere, care inseamna tot slujba de seara, prin faptul ca se refera numai la utrenia savarsita seara. Ele ne duc cu gandul la primele veacuri crestine, cand cultul divin se savarsea seara, spre ziua urmatoare, creand acea atmosfera de mai apropiata comuniune cu Dumnezeu si de meditare la viata de apoi. In prima zi, astazi, se face pomenire despre Iosif cel prea frumos, pierdut de fratii sai ca prototip al lui Iisus Hristos, vandut si rastignit de conationalii sai, dar si de smochinul neroditor ca simbol al sinagogii, care nu a adus rodul mantuirii pe care l-a odraslit din plin Biserica crestina.
De luni pana vineri, in ziua cumplita a rastignirii, preotii rostesc rugaciuni rituale, canturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament (Psalmi, Profeti etc.), numite paremii. Cat despre Evanghelii, ele sunt randuite astfel ca in fiecare zi din Saptamana Patimilor sa se citeasca o anumita Evanghelie.
Cele mai importante denii sunt cele de joi si vineri seara, cunoscute si sub denumirile de denia mica si denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor si scoaterea Sfintei Cruci in mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se deosebeste de celelalte denii prin Cantarea Prohodului, si inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf (cusatura sau pictura de mare frumusete care reprezinta scena punerii in mormant).
Vinerea Mare este ziua de doliu a crestinatatii: atunci a fost rastignit Mantuitorul. De aceea, in aceasta zi, in orice biserica crestina din lume, nu se oficiaza slujba Liturghiei. Liturghia insasi inseamna jertfa si se considera ca nu se pot aduce doua jertfe in aceeasi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgica.
In schimb, vineri seara se oficiaza Denia Prohodului. Mai intai, tineri si batrani, in lant neintrerupt, trec pe sub masa plina de flori, masa ce simbolizeaza catafalcul. Pe ea este asternuta o fata de masa bogat pictata, cu punerea in Mormant a Mantuitorului (Epitaf), precum si Evanghelia impreuna cu Crucea. Apoi, preotii, strana si credinciosii canta Prohodul Domnului.
Deniile nu sunt doar slujbe de dimineata savarsite seara, pana tarziu in noapte, ci scopul lor principal este, ca prin rugaciune si cantare, prin citirea Sfintei Scripturi si meditatie, prin pocainta si post, sa alungam din suflet intunericul pacatelor si sa ne umplem de lumina cea tainica si nevazuta a prezentei iubitoare a lui Hristos in noi.
Deniile primenesc sufletul prin curatare interioara, reculegere si concentrare in rugaciune, pentru a putea trai deplin si profund taina si bucuria Invierii.

Magazine masonice

Pentru totii Fratii nostrii interesati sa achizitioneze in sistem on-line parte din recuzita masonica, obiecte de ritual, cadouri personalizate sau carti si reviste in domeniu ii invitam sa apeleze cu incredere la urmatoarele magazine virtuale, unde veti gasi cu siguranta o gama variata de produse de calitate la preturi accesibile:
http://www.acacia-activ.ro/

http://www.mason-shop.ro/
http://www.francmasoneria.ro/magazin/default.php

Exista momente in care toti apelam la un echipament adecvat gradelor si demnitatilor noastre, insa cu siguranta nu bijuteriile de la rever sau papioanele aranjate impecabil ne fac mai buni, Fratilor, ci capacitatea fiecaruia dintre noi de a se autoperfectiona permanent, devenind un real etalon de coduita morala pentru ceilati. Eu unul prefer mai bine un sort ponosit dar curat decat niste zorzoane vanitoase care stralucesc intr-o lumina artificiala! Voi ce ziceti...?

Niste principii ca o declaratie

Masoneria care lucreaza pe teritoriul Romaniei trebuie sa reprezinte o coloana de sustinere morala, materiala si sociala a natiunii noastre caci prin lucrarea sa contribuie in mod direct la garantia drepturilor cetatenesti si respectul nostru in lume. Munca pe care trebuie sa o facem poate fi si una de natura sociala, prin care sa dorim sa fim mesageri ai bunatatii lui Dumnezeu pentru cei nevoiasi. Sa oferim celor in cautare de ajutor un punct de sprijin pentru a-si gasi echilibrul.
Fratilor, cine nu isi cunoaste trecutul nu va sti niciodata incotro se indreaptă! Acum e de datoria noastra sa refacem istoria, care a fost distrusa si acest lucru nu este posibil decat prin studiu intens. Eu sint un adept al transparentei Masoneriei, ca prezenta vie in lumea contemporana, deoarece există un singur mod de a fi recunoscuti ca masoni: SA FITI UN ETALON, UN EXEMPLU! Asta-i calea ce trebuie urmata, Fratilor, caci numai ea duce spre Lumina.
Toti trebuie sa inteleaga clar ca Masoneria este doar o organizatie fraterna, ai caror membri sunt uniti de idealuri comune de natura atat morala cat şi metafizica, si de credinta într-o Fiinta Suprema. Cata vreme ea tinde spre perfectionarea omului eu cred ca este compatibila cu orice credinta sau convingere sincera.
Unii dintre noi vor sa faca afaceri...hmm, cei care intra in Masonerie ca sa faca afaceri se plictisesc repede. Rolul important e de a contribui la evolutia spirituala a membrilor sai, Masoneria ia oameni buni si ii face si mai buni. Folosirea de catre un Mason a calitatii sale de membru in scopul de a favoriza propriile afaceri sau ale apropiatilor sai, sau în scopul obtinerii altor avantaje, indiferent de natura lor, ar trebui aspru sanctionata, deoarece un asemenea act contravine flagrant cu angajamentele asumate la admiterea în Ordin. Trebuie precizat chiar ca in orice imprejurare obligatiile Masonului ca cetatean trebuie sa prevaleze fata de orice alta obligatie ce si-ar fi asumat-o fata de un Frate.
Un mason nu poate spune despre altul ca este mason si mereu se profita astfel de faptul ca noi nu putem confirma sau infirma acest lucru si se lanseaza tot felul de zvonuri aiuristice.
Nimeni nu are nevoie de recomandari ca sa devina mason, pentru ca nu este vorba de un job, trebuie doar sa ceara asta dar numai atunci cand va fi pregatit. Atat. Si Marele Arhitect le va aranja pe toate! Principalul criteriu de primire il constituie dorinta sincera de a se perfectiona, iar pentru a indeplini calitatea de membru una dintre cerinte este aceea de a achita o cotizatie, precum se practică de altfel in orice alta asociatie.
Masoneria nu converteste adepti, deoarece esenta ei consta in cu totul altceva: candidatul trebuie sa simta liber si nesilit de nimeni aceasta chemare launtrica de a impartasi un mod de viata prin libertatea alegerii sale. Este ceva chiar obisnuit ca cei care asteapta sa fie initiati sa simta necesitatea de a evolua cu sufletul si mintea deschise, impărtasind astfel acelasi gand cu cei care s-au slefuit…Masoneria nu trebuie conceputa niciodata ca o elita sociala sau economica, din simplul motiv că bogatia sa este numai rezultatul diversitatii mebrilor sai, nu trebuie inteleasa ca pe un srl obscur si nu este niciodata locul in care exista interese financiare.
Dar cand incerci sa te perfectionezi, este foarte important sa gasesti un grup de oameni, sa faceti schimburi de idei, sa va sprijiniti reciproc si sa practicati impreuna virtutea tolerantei. Francmasoneria exista datorita eforturilor depuse impreuna de un grup de oameni care lucrau uniti de acelaşi gand si constientizau ca in acest mod avansează pe drumul perfectionarii de sine.
Poate ca nu este chiar o societate filantropica, caci scopul sau final este slefuirea de sine a membrilor sai. Stim cu totii ca dragostea aproapelui se manifestă prin caritate, insa nu trebuie sa uitam, Fratilor, ca acesta nu este singurul mod si in consecinta trebuie sa actionam permanent.

Faith, Hope, Charity! Macar sa incercam, Prea Iubitilor!

Am zis!

A fi sau A nu fii? Din lumea necuvantatoarelor...

Încă de la Shakespeare, de când cu Hamlet, se tot pune acestă întrebare retorica.

A fi sau a nu fi: iata-ntrebarea.
Mai nobil e sa-nduri in cuget, oare,
Sageti si prastii ale-ursitei rele,
Sau apucand o arma tu sa curmi al
Restristilor noian? Sa mori, sa dormi...
Nimic mai mult. Si printr-un somn sa stii
Ca pui sfarsit durerii sufletesti
Si-atator mii de alte suferinte
Ce sunt a carnii parte. E-o-ncheiere
Chiar foarte de dorit. Sa mori, sa dormi.
Sa dormi, dar cine stie? Sa visezi!
Aici e greul! Caci in somnul mortii,
Cand ai scapat vremelnicul caier,
Ce vise-atunci ai sa mai poti visa?
E tocmai ce ne-ndeamna-a sovai,
Si-aici e teama care da napastei
Un trai atat de lung. Cine-ar mai sta
Sa rabde biciul si dispretul lumii,
Despoticul bun-plac, zabava legii,
Sfidarile din partea celor mandri,
Durerea dragostei ne-mpartasite,
Trufia stapanirii si-njosirea,
Prin cei nemernici, a destoiniciei,
Cand poate sa-si dea singur dezlegarea
C-un varf de jungher? Cine si-ar mai duce
Povara vietii-n geamat si sudori
De n-ar fi groaza tainei ce urmeaza
Si-acel hotar necunoscut de unde
Nu-i calator sa se fi-ntors vreodata,
Si care zdruncina vointa noastra,
Facandu-ne sa suferim mai lesne
Urgiile de-aici decat sa tindem
Spre altele pe care nu le stim.
Ast gand pe toti ne face-a fi misei.

Fragment din actul III al piesei "Hamlet"

Identitatea ne face puternici, ea ne unește , ea ne suflă praful de pe drumul succesului. Ca să știi unde vrei să ajungi, trebuie să știi foarte bine cine ești. Toți se confruntă cu marea întrebare pusă de Hamlet – A fi sau a nu fii? Este extraordinar de greu să nu fiu ironic...

Echinoctiu de primavara

Lumina binefacatoare invinge intunericul iernii, prea iubiti frati!

Ne apropiem cu totii de momentul echinoctiului ce marcheaza inceputul primaverii astronomice in emisfera nordica. Soseste acum intr-o sambata seara si se produce in acest an la 20 martie, ora 19h32m, reprezentand intrarea Soarelui in primul semn zodiacal, semnul Berbecului, cind longitudinea astronomica a acestuia revine la valoarea de zero grade. Echinoctiul, numit uneori si echinox, este momentul cand ziua şi noaptea sunt egale în orice loc de pe Pamant, datorită faptului că Soarele, in miscarea sa aparenta pe cer, se afla exact pe ecuatorul ceresc.
Echinoctiul de primavara, este punctul de pe cercul zodiacal care semnifica inceputul unui nou ciclu, un nou periplu. Este in acelasi timp un scurt popas, un moment de echilibru, in care albul si negru se contopesc, ziua este egala cu noapte, iar noi suntem intr-o stare de imponderabilitatea, foarte aproape de Dumnezeu. Este un moment magic, un moment in care ar trebui sa ne oprim o clipa din periplul zilnic pentru a reflecta, pentru a ne echilibra, facandu-ne planuri, analizand ceea ce am realizat, ajustand in cautarea armoniei.
Este o zi in care toate fortele sunt egale, ziua si noapte sunt la fel, iar bratele balantei sunt in echilibru. Nimic nu pare si nu trebuie sa miste linistea interioara si exterioara, pentru ca este punctul de start pentru un nou inceput. Lasam in urma iarna si grijile, suferintele si obstacolele, ne scuturam de ceea ce nu ne trebuie, facem curat in cele mai ascunse colturi ale sufletului si aerisim, pentru a renaste. Tot ceea ce nu ne trebuie, ne oboseste sau este invechit, se inlocuieste cu o energie noua, lasand soarele si lumina sa ne intre in suflet. Aram si sapam pentru a pune semintele noilor inceputuri. Echinoctiului ii corespunde estul, rasaritul de soare, primavara, adolescenta, echilibrul, luna in crestere - dupa Luna Noua, culoarea verde deschis, pamantul Mama.
Legat de acest important moment al anului exista numeroase legende, povesti sau ritualuri, toate semnificand infrangerea intunericului, de zeul luminii. Toate acestea au insa o valoare de simbol si trebuie ca fiecare dintre noi sa-i gaseasca semnificatia cu care rezoneaza cel mai profund. Este foarte interesant ca in aproape toate traditiile popoarelor ziua echinoctiului este asemuita nu numai cu moartea anului vechi si nasterea noului an, dar si cu creatia.
Este momentul cel mai potrivit in care putem medita asupra lucrurilor trecute si incercand sa ne dam seama care sunt acele energii pe care nu le mai dorim sau care nu ne mai sunt folositoare, fiind negative. Meditati asupra echilibrului si incercati sa il aduceti in viata voastra, descoperiti-va potentialul si creativitatea.
Dupa cum este cunoscut, miscarea aparenta a Soarelui pe sfera cereasca, determinata de miscarea reala a Pamintului pe orbita sa, genereaza pentru latitudinile noastre inegalitatea duratei zilelor si noptilor la diferite epoci ale anului, datorita pozitiei aproximativ fixe in spatiu a axei de rotatie a Pamintului, precum si a inclinarii sale fata de planul orbitei acestuia. Astfel, pe sfera cereasca, Soarele parcurge in decurs de un an un cerc mare numit ecliptica (ce marcheaza de fapt planul orbitei Pamintului), care face cu ecuatorul ceresc un unghi de 23 grade si 27 minute.
La momentul echinoctiului de primavara Soarele traverseaza ecuatorul ceresc trecind din emisfera australa a sferei ceresti in cea boreala. Cind Soarele se afla in acest punct, numit punct vernal , el descrie miscarea diurna in lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determina - la data respectiva - egalitatea duratei zilelor cu cea a noptilor, indiferent de latitudine. La latitudinile tarii noastre, pentru care putem considera valoarea medie de 45 de grade, aceasta cifra reprezinta si valoarea medie a inaltimii Soarelui deasupra orizontului la momentul amiezii. Totodata, la data respectiva, Soarele rasare in punctul cardinal est si apune in punctul cardinal vest.
Incepind de la aceasta data, durata zilei va fi in continua crestere, iar cea a noptii in scadere, pina la data de 21 iunie, cind va avea loc momentul solstitiului de vara.
Intotdeauna, primavara si echivalentul sau conceptual, filozofic si ideatic au insemnat dezghetul, topirea, trezirea la viata, reinoirea si renasterea naturii, vietii si a societatii…
Mai mult decat atata, chiar si data Pastilor crestine depinde de acest fenomen astronomic, cu data fixa, legat de miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca, dar mai este influentata de un altul cu data schimbatoare, legat de miscarea de rotatie a lunii in jurul pamintului (luna plina de dupa echinoctiul de primavara, numita si luna plina pascala). Aceasta din urma face ca data Pastilor sa varieze in fiecare an, caci luna plina pascala apare pe cer in unii ani mai aproape de echinoctiu, in altii mai departe de el. Data Pastilor poate varia intr-un interval de 35 de zile, intre 22 martie si 25 aprilie. Din pricina echinoctiului de primavara, care nu era fixat pretutindeni la aceeasi data, si din pricina imperfectiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici dupa Sinodul din Niceea n-au incetat deosebirile intre diferitele regiuni ale lumii crestine, in ceea ce priveste data serbarii Pastilor. Crestinii catolici si majoritatea celor protestanti sarbatoresc Pastile conform calendarului gregorian, iar cei ortodocsi conform calendarului iulian, insa viitoarele mari sinoade ortodoxe au insa in vedere posibilitatea ca Pastile sa fie sarbatorit la o data comuna…Poate ca deosebirile privind aceasta data constituie un simplu "scandal intern" pentru religia crestina si de aceea cred ca trebuie continuate demersurile pentru rezolvare. Nu este deloc usor, insa cel putin exista o sensibilizare in legatura cu aceasta problema si trebuie sa avem o celebrare unica a Invierii Domnului, marea sarbatoare a Bisericii, sarbatoare a reconcilierii si unitatii.
O prima uniformizare a datei serbarii Pastilor a incercat sa introduca in toata lumea crestina Sinodul I ecumenic, desfasurat la Niceea, in 325, din initiativa imparatului Constantin cel Mare. Parintii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generala, bazata pe calculul datei Pastilor la Alexandria, care se reducea la urmatoarele norme:
Pastile se va serba totdeauna duminica; aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinoctiul de primavara (pentru ca asa calculau si iudeii data Pastelui lor, de care era legata data Pastilor crestine); cind 14 Nisan, sau prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara cade duminica, Pastile va fi serbat in duminica urmatoare, pentru a nu se serba odata cu Pastile iudeilor, dar nici inaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data Pastilor din fiecare an va fi calculata din vreme de catre Patriarhia din Alexandria, unde stiinta astronomiei era in floare, iar aceasta o va comunica la timp si celorlalte Biserici crestine...

Sa fie mereu echilibru, dragii mei, pentru a putea lucra cu fervoare si bucurie!

Am zis!

Trufie, intre bucurie si nemultumire

Cele sapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei. Ce simplu este să nu mai păcătuiesc...poate vom striga de bucurie! Dacă toate păcatele se pot reduce la unul singur, înseamnă că nu mă voi mai chinui să aflu cu care păcat să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc, îşi spune fiecare satisfăcut, încântat de perspectiva uşurării luptei sale împotriva tenebrelor ce ne înspăimântă.
Să ne gândim de exemplu, la motivele mâniei, caci acest oribil păcat nu este altceva decât o formă de exprimare a orgoliului. Orgoliosul nu suferă să fie contrazis, el se simte ofensat de cea mai măruntă opoziţie a cuiva, de cel mai justificat reproş, orgoliosul vrea mereu să aibă ultimul cuvânt în faţa celor pe care-i consideră ca inferiorii săi; din acest motiv el se lasă pradă furiei…Intr-adevăr poate ştiu mai bine decât celălalt, mă pricep mai bine, înţeleg mai profund, sunt mai talentat, mai bogat, ori pe dos, mai sărac - din asta extrăgându-mi superioritatea - , iubesc mai adânc, sufăr mai tare, sunt mai îndreptăţit, mai inteligent, am mai multă dreptate, aud mai bine, văd mai bine, trăiesc mai deplin ş.a.m.d. Aş vrea să văd un om mâniindu-se pe altul că se ştie mai prost şi că le pricepe toate pe dos, pentru că ştie că n-are dreptate, că nu este priceput la nimic, că n-are pic de talent, că nu-i dă mâna să întreprindă nimic, din lipsă de resurse şi de toate celelalte necesare unei porniri la drum şi aşa mai departe. Se mânie şi el, dar se mânie împotriva semenului său. Gândiţi-vă la un păcat la fel de odios şi de blestemat: invidia. Orgoliosul nu poate concepe ca altul să aibă calităţi şi şanse mai mari decât ale sale; trăind cu iluzia superiorităţii sale faţă de ceilalţi, orgoliosul nu poate suporta să vadă pe alţii ajunşi mai sus decât el, mai onoraţi şi mai lăudaţi, mai puternici şi mai bogaţi. Invidia nu este decât o consecinţă şi o manifestare a orgoliului.
Orgoliosului, tocmai din această pricină, a invidiei, îi piere orice fericire de pe urma realizărilor sale personale, fiindcă permanent i se pare că ceilalţi profită mai mult de stima publică, de avantajele aduse de rezultatele muncii lor, de lauda măgulitoare, de încurajări şi atâtea reacţii ale socialului la faptele noastre. Şi fericirea pe care ar produce-o pe merit efortul său ce a dus la împlinire o sarcină propusă este înlocuită de amărăciunea produsa de invidia cu care îşi suspectează semenii.

Mandria este prima sursa a tuturor pacatelor, fie a lumii profane in care traim noi, fie a lumii spirituale in care incercam sa traim. Toata aceasta lume este pusa sub blestemul mandriei. Din mandrie se nasc toate pacatele, revoltele, neintelegerile, toata ura si razboaiele intre noi... Toate se nasc din sentimentul mandriei. In fiecare zi noi toti, prin mandria noastra, pacatuim impotriva Marelui Arhitect, pentru ca nu avem niciodata o viziune exacta a raportului dintre noi si Dumnezeu.

„Smerenia este temelia vieţii noastre – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunaşterea lui“ – zice Sf Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. Nu aşa făcea vameşul. Acolo, după uşa bisericii, el stătea cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi, din adâncul sufletului său, se ruga aşa: „Dumnezeule, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos!… Pentru mulţimea păcatelor mele nu sunt vrednic să caut cu ochii mei spre cer… Înaintea Ta, Doamne, stau toate strâmbătăţile mele. Înaintea Ta stau toate suspinele săracilor pe care i-am asuprit. Nici un gând şi nici un lucru nu este pe care să nu-l ştii Tu, Doamne. Dar a răspunde nu pot, iar a fugi n am unde. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Cu lacrimi fierbinţi, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului şi mă iartă pe mine, ticălosul!“
Smerenia este începutul mântuirii. „Smerenia – zice Fericitul Augustin – este scara ce ne înal¬ţă la cele cereşti.“ „Smerenia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – este căruţa ce ne ridică la cer“. Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har (Pilde 3, 34).
Odată, Fericitul Augustin a fost întrebat:
– Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare?
– Smerenia! a răspuns Fericitul Augustin.
– Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea?
– Smerenia! a răspuns iarăşi Fericitul Augustin.
– Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat.
– Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.
Smerenia este cea mai aleasă dintre toate virtuţile. Vom spune însă îndată că această virtute se poate învăţa numai în şcoala Mântuitorului, în şcoala Golgotei, în şcoala Celui care a zis: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ (Matei 11, 29).
Şi să nu credeţi că e o lecţie uşoară aceasta, e poate lecţia cea mai grea. Citiţi cu luare-aminte prin Cartea Legii Sacre şi veţi afla cu câtă greutate i-a scos Iisus chiar şi pe Apostolii Săi de sub ispita trufiei.
Iisus Mântuitorul, Care S-a smerit pe Sine până la moarte de cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie. Dragostea şi smerenia sunt „semnul“ că cineva trăieşte cu adevărat Evanghelia Mântuitorului.
Faţă de virtutea smereniei, cât de urâte sunt trufia şi mândria! Mândria este ispita cea grozavă cu care raul a câştigat cea dintâi biruinţă în grădina Edenului şi cu care câştigă şi azi cele mai multe biruinţe. Răsadul tuturor relelor este mândria – zice înţeleptul Sirah. Şi este plină lumea de roadele acestui răsad blestemat.
Luxurile, făloşiile, trufiile, împerecherile, zavistiile, duşmăniile, dihoniile politice, toate au răsărit şi răsar, de regulă, din răsadul cel diavolesc al trufiei. În special, lumea de azi este plină de duhul cel satanic al trufiei.
Toti oamenii de azi sunt sfătoşi si învăţaţi, unora nu le mai trebuie nici sfaturi, nici Evanghelie caci le ştiu de toate... Vai, ce seceriş grozav are raul în lume cu ispita trufiei. Răcirea dragostei şi trufia sunt semnele cele mai grăitoare despre cât de mult s-a depărtat lumea de azi de duhul Credintei.
„Tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa se-va“, zice Evanghelia. Vedeţi, aici sunt două scări deosebite.
„Tot cel ce se smereşte înălţa-se-va“ – asta-i scara lui Dumnezeu, pe care o vedem pe tot locul prin Biblie. Din groapă şi din temniţă l-a ridicat Domnul pe Iosif, fiul lui Iacov. Din apele Nilului l-a scos pe Moise şi l-a făcut conducătorul unui popor. De la oi l-a chemat pe David-proorocul; de la plug, pe Elisei; de la pescuit, pe Apostoli etc. Ce pildă minunată de smerenie este şi Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul Domnului!
„Şi tot cela ce se înalţă smeri-se-va“ – asta-i scara raului, pe care, aşijderea, ne-o arată Biblia. Faraon îl întreba pe Moise: „Cine este Dumnezeul Acela de Care îmi vorbeşti?“ Şi, pe urmă, s a înecat în apele mării. Nabucodonosor se lăuda cu Babilonul şi, pe urmă, a ajuns să pască iarbă. Pe Irod cel trufaş l-au ros viermii etc.
Dumnezeu smereşte mai întâi şi apoi ridică. Raul, pe de altă parte, îl ridică mai întâi pe om şi apoi îl răstoarnă şi îl umileşte.
Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe în vremea cercetării (I Petru 5, 6).
Iubiti Frati, si noi traim in lumea profana si vedem oameni care prin purtarea lor, prin felul lor de a fi sfideaza si dispretuiesc pe semenii lor. Dar toti orgoliosii, trufasii isi vor primi rasplata la vremea lor. Pentru ca inceputul caderii, inceputul pacatului, este trufia. Sa avem grija ca prin tinuta noastra, prin purtarea noastra sa nu dispretuim pe semenii nostrii, sa avem grija sa nu ne asemanam fariseului din Evanghelie, ci mai degraba sa ne asemanam in purtarea noastra vamesului care a cerut iertare de la Dumnezeu. Vedem ca toate spicele cu boabe pline stau plecate cu varful in jos si toate spicele cu boabe seci stau cu varful in sus. Pomii incarcati de roade isi apleaca crengile lor spre pamant si pomii cu crengi fara de roade stau cu ele in sus. Sa avem grija sa apreciem purtarea noastra pentru ca intotdeuna oamenii modesti sunt placuti inaintea lui Dumnezeu si in fata oamenilor, pe cand oamenii trufasi, dispretuitori si mandrii, sunt neplacuti atat in fata lui Dumnezeu, cat si a semenilor nostrii.

Poate ca orgoliul presupune putere si verticalitate si o persoana orgolioasa este o persoana increzatoare si puternica, dar cel mai bine ar fi sa iti tii sub control orgoliile. Orice om le are, dar important este cantitatea care salasluieste in el. Ideal este sa fii temperat. Un om perfectibil cred este un om echilibrat si intelept. Sa ne folosim astfel orgoliile in avantajul nostru, pentru a gasi solutii pozitive si sa nu le lasam sa iti scape, pentru ca o sa ajunga sa te manance pe interior pana cand nu o sa mai ramana nimic din tine decat ura si invidie.
Sa avem grija, ca prin purtarea noastra sa ne curatim sufletele de acest pacat urat – pacatul trufiei, si sa-l impodobim cu virtutea smereniei spre mantuirea sufletelor noastre.

De ziua Mamei!

Ziua de 8 Martie este recunoscuta pe intreg mapamondul ca sarbatoarea internationala a femeii. Luna martie este prima luna a primaverii cand toata natura renaste si razele soarelui incepe sa ne mangaie usor. Pura coincidenta sau nu, in acesta luna se sarbatoreste pe langa martisor si ziua mamelor. Femeia este cea mai importanta fiinta din lume, mama si iubita, elemente fara de care intregul univers nu ar exista. Cum si unde a luat nastere ziua femeii, care sunt semnificatiile in plan international si la noi?
Ziua mamei se sarbatorea inca de pe vremea zeilor din Olimp cand exista un festival dedicat mamei tuturor zeilor si zeitelor, pe nume Rhea. In 1910, la Copenhaga apare pentru prima data ideea zilei femeii cand se sarbatorea miscarea femeilor pentru egalitate in drepturi si egalitate de sanse, iar 7 ani mai tarziu se naste concret si ziua de 8 Martie cu prilejul grevei muncitoarelor din Sankt Petersburg. Ziua mamelor a fost deci recunoscuta ca sarbatoare internationala in 1977, devenind o traditie in majoritatea tarilor din Europa si in SUA. Este Ziua Femeilor Militante, a celor datorita carora toate au acum drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educatie, la divort, la asistenta medicala, la contraceptie... Dreptul de a alege si de a spune Nu! In Anglia de exemplu in fiecare an au loc marsuri si intruniri in memoria acestor femei.
Orice femeie asteapta cu nerabdare aceasta zi in care isi doreste sa fie rasfatata atat de iubit, sot, cat si de copii, rude si chiar colegi. Un lucru extraordinar care te transforma si te face sa vezi numai lumina si soare... femeia, acest miracol si mister despre care un mare ganditor francez spunea ca este « cea mai frumoasa jumatate a lumii ».

Aceasta zi deosebita incheie un ciclu de sarbatori, care incepe pe 14 februarie si continua cu Dragobetele si 1 martie. Trecand peste aspectele financiare, aceasta zi reprezinta o sarbatoare a feminitatii, de care trebuie sa se bucure, deopotriva, ambele sexe.
Raspanditi caldura si iubire de ziua femeii si nu uitati ca iubirea innobileaza si face viata mai frumoasa alaturi de cel langa care vreti sa traiti.

La multi ani!

Cocosul, simbol al curajului si vigilentei in aceste vremi tulburi

Vă amintiţi cine ne trezea dis de-dimineaţa la bunicii la ţară? Cocoşul care cocoţat pe gard scotea câteva cucuriguri, facându-ne să ne frecam la ochi, să sărim din pat, vestind că soarele s-a ridicat pe cer. Dar de ce tocmai cocoşul este acela care s-a asociat atât de mult cu soarele? În lume, numai pasărea Phonix se poate compara eu el...Vestitorul zorilor unei noi zile, cocosul este simbolul universal al rasaritului soarelui, al reinnoirii , reinvierii si salvarii spirituale.
Se pare că mândrul cocoş îşi are originea în îndepărtata Indie, fiind „importat” de Persia şi apoi trecut în Europa. Lui i s-au atribuit puteri, nebănuite de a vesti binele sau răul, de a alunga spiritele rele, de a aduna vrăjitoarele. Unele popoare îl numesc „bijuteria zorilor”. Persanii, evreii şi arabii aveau credinţa că pintenatul are puterea de a chema îngerii păzitori şi tot el poate da tonul „corului angelic al cerurilor, care nu va înceta să se manifeste prin cântec toată ziulica”. Mai târziu, scoţienii, vedeau în cocoş un factor vindecător, că el poate trata epilepsia dacă este îngropat sub patul unui bolnav. În vreme de secetă, germanii aruncau de mai multe ori un cocoş negru în aer, pentru a aduce ploaia. Asiaticii puneau mare preţ pe cresta de cocoş care fiartă cu vin alb reprezenta un afrodisiac de excepţie pentru bărbaţi.
În schimb, romanii îl priveau cu multă atenţie. Dacă un cocoş se întorcea cu coada spre răsăritul soarelui, erau convinşi că vor pierde războiul, iar femeile voi naşte prematur. Vechii greci însă, vedeau în el, un adevărat ghid al sufletelor după moarte, asociindu-leu Hermes şi Persefona. Anticii îşi imaginau că atractivele Sirene nu erau în realitate decât… picioare de cocoş! Se mergea până acolo încât la 7ani cocoşul făcea un ou. Ţările baltice îl adorau pentru „binefacerile uluitoare de care era în stare”. Dacă aducea ghinion, era ars pe rug. La scandinavi, cocoşul era simbolul soarelui, al vitejiei şi era aşezat pe umerii luptătorilor. Vikingii îl considerau, un aliat de nădejde în luptele navale.
Cocoşul galic a devenit, conform tradiţiei totemice, simbolul francezilor. Singurul care nu l-a expus să stea pe stema imperiului, a fost numai Napoleon care a replicat celor ce-l propusese: „Cocoşul este o pasăre de ogradă. Nu pot accepta drept emblemă o pasăre care-şi face veacul scurmând în gunoi!”. Asocierea lui cu curajul , vigilenta , vitejia si dragostea pentru viata l-au transformat intr-unul din insemnele populare ale revolutiei franceze , cocosul aparand pe steagul primei republici de la sfarsitul anilor 1700.
Cocoşul a avut a un rol aparte si el era cel care împărţea noaptea: primul cântat al cocoşilor era la miezul nopţii si atunci alunga strigoii ieşiţi din groapă; al doilea, cu trei ore înainte de ziuă; al treilea, la crăpatul zilei.
Când cocoşul cânta ziua, însemna că gospodarul va avea oaspeţi sau va ploua. Pentru a scăpa de blesteme un mort, care se bănuia că e bântuit de strigoi, se îngopa deasupra sicriului, un cocoş viu. Pentru a apăra o casă nouă de duhurile rele, în capetele acoperişului se prindea câte un cocoş făcut din tablă. La miezul nopţii, de „Sfântul Andrei” se deschid cerurile şi, acompaniaţi de cântecele cocoşilor, coboară îngerii înarmaţi să alunge strigoii şi toate celelalte duhuri rele.
Cocosul simbolizeaza curajul si vigilenta, dar si aroganta si ingamfarea. In Grecia antica se spunea despre el ca saluta soarele prin cantarul de dimineata si era sacru pentru Apollo si pentru multi alti zei. Intraditia masonica, cantarul cocosului simboliza victoria luminii asupra intunericului si de aici victoria binelui asupra raului.
Era privit ca un simbol al focului prin virtutea crestei sale rosii. Iar culturile celtice si scandinave credeau ca este o pasare din lumea cealalta.
Este un simbol universal de fertilitate si in multe culturi era o pasare de sacrificiu mai ales in perioada recoltelor.
In cultura budista, cocosul rosu simbolizeaza voluptatea in circuitul cotidian al existentei, in timp ce in sintoismul budist cocosul sta pe toba chemand credinciosul la rugaciune.
Fiind o creatura agresiva, cocosul simbolizeaza batalia si curajul in Orientul indepartat. Datorita obiceiului sau de a merge fudul este privit ca un simbol al ingamfarii la barbati.
In crestinism, datorita faptului ca cocosul a cantat de trei ori dupa ce Petru s-a lepadat de Christos, a devenit un simbol al lui acestuia, dar mai tarziu a devenit simbolul pocaintei unui sfant si vigilenta papala, dar si un simbol al invierii. In combinatie cu starea de vioiciune si alerta este un motiv popular ca morisca de vant,in special pe turnurile bisericilor.
Cocosul este unul din cele 12 semne zodiacale ale Zodiacului chinez unde reprezinta o multime de calitati, incluzand onestitatea, curajul moral si fizic, dar si aroganta si autoritatea. Este considerat un muncitor perseverent , hotarat si judicios in a face alegeri , adeseori animat de propriul sau punct de vedere.Pentru chinezi este o pasare importanta, simbolizand masculinitatea (yang) si un numar de alte atribute, cum ar fi: razboiul, norocul, fidelitatea, asfintitul, protectia si abilitati literare.
Laudarosenia, aroganta, ambitia si emfaza cantecului sau, i-au adus cocosului si o faima negativa in folclor si literatura.

O sa citez si o strofa dintr-o poezie crestina a lui Simion Felix Martian care exprima profund insemnatatea acestui simbol:

"Cântă cocoşu-n noaptea de tăgadă,
Un cântec trist ce macină şi doare,
Şi-ale regretelor fierbinţi plămadă
Dă naştere la starea de spovadă
Ţâşnind cu-ale căinţelor izvoare."

Fratele Horea, omagiat la Alba Iulia si pretutindeni

Pretutindeni, unde mai veghează constiintã românească sub obida decadentei si trădării care ne macina, fiorul vietii trecute răscoleste amintirea zguduitoarei răscoale a lui Horia.
Contextul răscoalei a fost acela al iozefinismului, formă a absolutismului luminat îndreptat în special împotriva privilegiilor nobiliare şi ecleziastice. Horea a fost primit în mai multe rânduri în audienţă de împăratul Iosif al II-lea, care a venit în întâmpinarea cererilor sale. Odată întors în Transilvania, Horea a supralicitat ajutorul împăratului şi a atacat şi incedniat unele reşedinţe nobiliare, fapt care a declanşat o mişcare populară.
Desi rascoala a fost infranta iar capeteniile au fost aduse in lanturi in cetate la Alba Iulia la 27 decembrie 1784, ea a zguduit puternic intreg edificiul orinduirii feudale. Locuitorii orasului au fost martorii, impietriti de ura si groaza, ai supliciului frangerii cu roata a martirilor rascoalei taranesti, osanda ce constituie una dintre cele mai cumplite cazne aducatoare de moarte din cate a cunoscut omenirea. Era in dimineata zilei de 28 februarie 1785. Fusesera adusi acolo pe locul ce se numea Dealul Furcilor azi numit Campul lui Horea zeci de mii de tarani iobagi sa asiste la executie. Crisan s-a sinucis in inchisoarea vechiului corp de garda, spanzurandu-se cu nojitele de la opinci. Lui Closca si Horia le-au fost frante oasele cu roata, incepand cu picioarele si se spune ca ultimele cuvinte ale lui Horea au fost: Mor pentru popor. Execuţia prin tragere pe roată s-a desfăşurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloşca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat patru lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul i-a zdrobit pieptul şi după alte câteva lovituri şi-a dat sufletul. Conform sentinţei din Codex Theresianum, organele interne au fost îngropate acolo, iar corpurile le-au fost tăiate în patru părţi şi puse în ţeapă în cele mai importante localităţi din comitatele Alba şi Hunedoara pentru intimidarea poporului. Din acest moment istoric, Alba Iulia a capatat si valoarea de simbol al luptei maselor populare pentru dreptate sociala si libertate.
Celula în care a fost închis Horea, de la al cărui martiriu s-au împlinit ieri 225 de ani, va putea fi vizitată din nou, din această primăvară, după mai bine de un deceniu de când accesul turiştilor a fost interzis, în urma efectuării lucrărilor de renovare a Porţii a III-a. Documentele vremii spun că, în dimineaţa de 28 februarie, cei doi au fost duşi la locul execuţiei, Dealul Furcilor, urcaţi în câte un car şi însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana şi de 300 de pedestraşi. În afară de nobilime şi de oamenii de seamă din comitat, au fost aduşi să privească execuţia lui Horea şi Cloşca câte trei bătrâni şi câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfăşurat răscoala.
Cetatea din Alba Iulia a fost ridicată între anii 1714 şi 1738, după un plan al arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Fortificaţia are şapte bastioanesi intrarea se face prin şase porţi, decorate cu statui şi reliefuri. Trei dintre porţi erau spre oraş, iar celelalte 3 erau spre câmpul de instrucţie. Din cele şase porţi, se mai păstrează în forma iniţială doar porţile I, III şi IV, iar din poarta a II-a se mai păstrează doar stâlpii laterali.
Rascoala sau revolutie, marea revolta a motilor din 1874, sub conducerea lui Horea, a avut un urias ecou atât în presa si cancelariile vremii, dar si, ulterior, de-a lungul secolelor, pâna astazi, în multitudinea de abordari si interpretari ale istoricilor. Fiind un moment culminant al unui sir de miscari sociale ale secolului al-XVIII-lea, supranumit si secolul luminilor si ratiunii, revolta românilor din Transilvania, prin obiectivele sale, maniera de desfasurare, profilul conducatorilor si suita de elemente comune cu alte doua mari cutremure politice si revolutionare ale epocii, Razboiul de Independenta al SUA si Revolutia Franceza, are evidente trasaturi ce o înscriu în marele scenariu al cluburilor revolutionare si lojelor masonice de ridicare a popoarelor-natiuni împotriva anacronicelor rânduieli feudale.
Astfel, in arhivele vieneze, s-au gasit o serie de documente care arata ca Horea ar fi facut clar parte din masonerie. Concluziile investigatiei stiintifice au fost publicate de Ioan Chindris in lucrarea "Horea si masoneria", aparuta in Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca.
Prima mentiune a legaturii dintre rascoala lui Horea si masonerie a aparut in anul 1786, in revista vieneza "Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten". Articolul se numea "Fratres de cruce" si "dezvaluie un substrat politic de esenta masonica pentru ceea ce s-a petrecut in Ardeal cu doi ani inainte", afirma Ioan Chindris. Acesta a gasit arhiva lojii vieneze "De la Vraie Concorde", care contine transcrierea cu grafie germana a unei cuvantari tinute in limba romana, in grai popular ardelenesc, in data de 23 februarie 1783, in onoarea imparatului Iosif al II-lea...restul cred ca se cunoaste.
Masoneria includea, in aceasta perioada, o buna parte a elitei sociale si intelectuale a societatii transilvanene. Apetenta conducatorilor masoneriei fata de transformarea si modernizarea societatii se inscrie in climatul specific epocii iosefine, in care imparatul insusi descinde in mijlocul supusilor sai, iar oamenii de conditie modesta patrund in saloanele aristocratice sau chiar la curtea imperiala. Un astfel de exemplu a fost Horea ale carui legaturi cu personaje influente din cercul apropiatilor curtii imperiale au fost puse in lumina. Legatura dintre Horea si curtea vieneza a fost asigurata de un francmason notoriu al acestei epoci, Ignatius Born, geolog si mineralog originar din Alba Iulia, unul dintre apropiatii imparatului Iosif al II-lea. In casa lui Ignatius Born din Viena activa un cenaclu al savantilor si artistilor adepti ai reformelor iosefine, printre care se numara si gravorul Jakob Adam, autorul unor cunoscute portrete ale lui Horea si Closca. Ni s-a pastrat chiar un discurs de-al lui în cinstea împaratului care se termina cu vorbele “foc, foc, foc”. În limbajul masonic al banchetelor, aceasta însemna noroc. Horea folosea argoul masonic, ceea ce înseamna ca îl cunostea si nu-l putea cunoaste la acea vreme decît daca era membru. Dupa regulile vremii, era improbabil ca un taran sa fie admis în structurile masonice caci existau tot felul de îngradiri pentru diferite categorii sociale. Taranii erau exclusi deoarece în majoritate ei erau analfabeti si Horea trebuie ca a fost si altceva decît un simplu taran, sau a fost un taran cu totul si cu totul deosebit, cu instructie. Este de asemenea limpede ca programul rebeliunii sale a fost unul puternic inspirat de masonerie, el reflecta idei de tip republican si revolutuionar care circulau în masonerie.”
Atunci cand cutitul rotii calaului a strapuns inima lui Vasile Ursu Nicola, in Alba Iulia anului 1785, la 28 februarie - s-a nascut o legenda a Ardealului: Horea din Albac. „Rascoala lui Horea“ (1784-1785) a dus la desfiintarea serbiei in Transilvania si acest taran din Apuseni a fost, alaturi de Closca si de Crisan, conducator al marii rascoale. Dar se pare ca personalitatea sa mai ascunde o taina, care adauga o noua dimensiune legendei lui atat de vii si de fecunde...Taranul rasculat din Albac, mester de biserici in traditia locului, era schismatic, adica ortodox , confesiune periculoasa pe atunci pentru nobilimea transilvaneana si pentru politica imperiala in plina expansiune. In aceste conditii, se poate afirma ca, inainte de a sluji in mod total cauza sociala a rascoalei, Horea a slujit cauza religioasa a romanilor, iar acest lucru l-a facut la modul cel mai direct, cu mainile sale. Acesta pare sa reprezinte, pana astazi, secretul cel mai bine pastrat al personalitatii lui, un maestru mason operativ chiar.

Asa cum s-a desfăsurat această revolutie, a fost una dintre cele mai grandioase epopei din câte a trãit si va trăi neamul românesc. Suntem convinsi ca a existat si un spirit românesc al masoneriei si marea miza a masonilor români a fost emanciparea sociala: sa fim liberi si sa-i eliberam si pe altii, sa propasim si sa regeneram patria. Pana la urma trebuie sa spunem adevarul istoric, indiferent de ce vor unii si altii care hulesc Masoneria, trebuie sa ne perfectionam continuu pentru a cinsti memoria Ilustrilor nostrii inaintasi de care ne-am legat pe veci.

Ecleziastul si invataturile gradului de Maestru Mason

Verba Ecclesiastes filii David regis Hierusalem

Ordinul masonic şi cele trei grade ale francmasoneriei aduc în discuţie specificitatea ordinului masonic ca ordin iniţiatic tradiţional şi succesiunea primelor trei grade care corespund unui moment în evoluţia intelectuală şi spirituală a francmasonului; sînt reamintite traseul lung şi sinuos pe care îl aşază iniţierea pe ucenic, căutările companionului în drumul său către steaua înflăcărată, descoperirea pe care o face maestrul cînd meditează asupra unei alte dimensiuni a existenţei sale. Invataturile masonice sunt mereu compatibile cu Biblia, lumina de deasupra noastra, incercand sa-i desluseasca talcurile ascunse. Cartea Eclesiastului (predicator, filosof), o carte de confesiuni tulburător de pesimistă, este autobiografia dramatică a vietii lui Solomon în perioada în care el poate s-a depărtat de Dumnezeu. Aceasta este o a treia carte scrisă de Împărat după Proverbe şi după Cîntarea Cîntărilor.
A determina care este scopul oricărei cărţi a Bibliei este un pas extrem de important pentru buna ei înţelegere. Fapt cât se poate de adevărat în ce priveşte Ecleziastul. Unii spun că ar fi o carte greu de înţeles şi interpretat… aşa să fie ? Nici vorbă ! Este una dintre cărţile biblice cele mai desluşite ca înţeles ! Interpretarea întregii cărţii trebuie făcută în lumina concluziilor ei de la sfîrşit, caci altfel ne confruntăm cu tot felul de contradicţii.
Autorul ne mărturiseşte că este un om care şi-a închinat eforturile înţelegerii scopului existenţei umane. Însă a făcut acest demers cedînd egoismului şi senzualităţii, astfel mărturiseşte că mai întîi a cules roada lor în insatisfacţia şi disperarea profundă pe care le-a trăit. Apoi, la finalul tuturor căutărilor sale spune că a “prins” în cele din urmă lecţia pe care Dumnezeu a vrut să i-o dea. Pasajele prezentate mai jos se pot atribui gradului de Maestru, care acum a invatat sa-si invinga pasiunile cu adevarat… Filozofia omenească, fără Dumnezeu, nu poate ajunge la altă concluzie decât la cea pe care o găsim în această carte; asa se face că există aici multe afirmatii care par să contrazică alte fragmente ale Scripturii. Este aproape înspăimântător să ne gândim la faptul că această a fost si este favorita ateilor, care au citat din ea foarte mult (un exemplu în acest sens este Voltaire). Omul a încercat să găsească fericirea fără Dumnezeu si această carte arată absurditatea unui astfel de demers. Solomon, “cel mai întelept dintre oameni”, a încercat toate domeniile de manifestare si toate plăcerile cunoscute omului si concluzia lui a fost: “Totul este desertăciune”. Dumnezeu i-a arătat lui Iov, care era un om neprihănit, că era un păcătos înaintea lui Dumnezeu. În Eclesiastul, Dumnezeu îi arată lui Solomon, cel mai întelept dintre oameni, că este un nebun înaintea lui Dumnezeu. Toate lucrurile de sub soare nu sunt altceva decât “desertăciune”. O relatie corectă cu Dumnezeu, în orice vreme, prin singura cale pe care a pus-o El la dispozitia omului, aduce singura satisfactie autentică pentru varsta maturitatii.
Rostul înţelepciunii Ecleziastului este de a-l feri pe om să-şi risipească această viaţă. Să nu rămînă din ea o goană după o fericire şi o satisfacţie de care nu are niciodată parte! Viaţa are sublimitate şi poate căpăta sens. Depinde de ce constată fiecare din interogaţiile şi demersurile care le face asupra existenţei sale..sau măcar, dacă face aceste lucruri, adică se întreabă şi cercetează.
La concluzie, autorul ei evidenţiază că secretul unei vieţi care să aibă sens şi să cunoască împlinire constă dintr-o tinereţe consacrată Domnului.

Capitolul 12
1. Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: "N-am nici o plăcere de ei ..."
2. Înainte ca să se întunece soarele şi lumina şi luna şi stelele şi ca norii să mai vină după ploaie;
3. Atunci este vremea când străjerii casei tremură şi oamenii cei tari se încovoaie la pământ şi cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puţine la număr şi privitoarele de la ferestre se întunecă;
4. Şi se închid porţile care dau spre uliţă şi se domoleşte huruitul morii şi te scoli la ciripitul de dimineaţă al păsării şi se potolesc toate cântăreţele;
5. Şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprintenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă;
6. Mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii,
7. Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.
8. Deşertăciunea deşertăciunilor, a zis Ecclesiastul, toate sunt deşertăciuni!
9. Şi pe lângă că Ecclesiastul a fost un înţelept, el a mai învăţat pe popor cunoştinţa şi a cercetat şi a privit cu luare aminte şi a cules multe pilde.
10. Ecclesiastul s-a străduit să găsească sfaturi folositoare şi îndrumări adevărate şi să le scrie întocmai.
11. Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor.
12. Şi peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup.
13. Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om.
14. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.

Capitolul debuteaza cu o chemare pentru tineri să ia în considerare cuvintele divine, caci mai tarziu s-ar putea să fie prea târziu.
Slăbirea vederii ne poate face să credem că soarele, luna si stelele sunt mai palide. Timpul zboară si experientele triste urmează una după alta; norii se întorc după ploaie.
Paznicii casei – încep să tremure mâinile, picioarele, glasul. “Cele tari” sunt picioarele care nu mai au puterea de a sustine trupul. “Cei ce macină” sunt dintii. “Cei ce se uită pe ferestre” sunt ochii.
Auzul celor varsnici slăbeste, de asemenea si vocea are de suferit. Dacă în tinerete era nevoie de un ceas desteptător pentru a te trezi din somn, la bătrânete până si ciripitul unei păsări ne poate întrerupe somnul. Omul bătrân nu mai poate cânta la fel de bine ca atunci când era tânăr…
La bătrânete, oamenii se tem de lucruri care altădată nu aveau nici un efect asupra lor. Lucruri pe care le făceau cu usurintă si plăcere în tinerete acum devin împovărătoare. Părul albeste, pofta de dragoste dispare si vine moartea.
Funia de argint este măduva spinării. Vasul de aur este creierul, găleata de la izvor reprezintă plămânii si roata de la fântână este inima.
Trupul este adormit, dar duhul sau sufletul se înaltă la Dumnezeul care l-a făcut.
Scrisul si studiatul nu sunt un scop în sine.
Teama de Dumnezeu este si mesajul cărtii “Proverbe”. În lumina experimentului făcut “sub soare”, lucrul cel mai întelept este temerea de Dumnezeu, care implică închinare si ascultare de El.
“Si păzeste poruncile Lui” înseamnă să împlinesti conditiile lui Dumnezeu pentru mântuire întemeiate pe credinta. Pentru Cain a însemnat aducerea unui miel ca jertfă. Pentru Avraam a însemnat să creadă în făgăduintele lui Dumnezeu. Pentru poporul lui Israel a însemnat apropierea de Dumnezeu prin jertfele din cort si din templu.
Dumnezeu îi va judeca pe toti oamenii pentru că toti oamenii sunt păcătosi vinovati înaintea Lui. Păcatele noastre sunt asupra noastră si înseamnă că trebuie sa înfruntăm judecata dinaintea scaunului de judecată mare si alb al lui Dumnezeu. A te teme de Dumnezeu nu înseamnă să fi cuprins de frică, nu implică spaimă, ci mai degrabă respectul cuvenit şi ascultarea datorate Creatorului nostru. Viaţa nu poate fi trăită într-un abandon în plăcere, sau într-o nepăsare indiferentă fiindcă totul va fi judecat de Dumnezeu. Ce-i rău, dar şi ce-i bun!
Cartea învaţă despre valoarea incalculabilă a vieţii, dar fără a oferi speranţa unei vieţi eterne ori a învierii. Principala premiză este că omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Ca prin urmare, înseamnă prudenţă să te temi de Dumnezeu şi să abordezi un curs chibzuit al vieţii. Într-un fel, Solomon a pregătit filozofic lumea pentru a vedea raţiunea credinţei. A pregătit-o să vadă necesitatea încrederii în credinta prin a dezvălui zădărnicia vieţii fără Dumnezeu.
Iar dacă realizăm că aceste plăceri ale vieţii şi ocupaţii ale omului nu sînt totul în viaţă, nici nu dau sensul ei, atunci Ecleziastul ne asigură că acestea pot aduce o contribuţie la înfrumuseţarea existenţei. Plăcerea, înţelepciunea, prietenia, acţiunea la momentul potrivit şi credinţa pot fi tovarăşii de drum ai vieţii omului. Dar, acestea ajută numai dacă teama de Dumnezeu caracterizează această viaţă.
În acelaşi timp, Ecleziastul demonstrează suveranitatea lui Dumnezeu asupra tărîmului creaţiei. Nici o strădanie omenească nu-l poate înţelege pe Dumnezeu şi nu-i poate pătrunde complet căile. Doar El cunoaşte secretele ordinii create.
Solomon privea viaţa şi lumea aşa cum era înaintea întrupării Cuvîntului. Atunci nici noi nu greşim dacă percepem viaţa dinaintea credinţei noastre personale în Hristos, ca fiind deşartă, lipsită de sens real.
Autorul tratează problema existenţei foarte asemenea lumii contemporane dominate de o concepţie despre lume şi viaţă materialist-atee. Marea majoritate nu vede nevoia unei relaţii personale cu El. Solomon descrie inutilitatea unei existenţe în care Dumnezeu este ignorat, dar care se vrea împlinită şi utilă. Ce ridicol ! Tot ceea ce lumea propune spre fericirea omului rezultă în disperarea omului ! Cultivate cu asiduitate fie mitul prosperităţii, al bunăstării sau al plăcerii… îl aruncă pe om într-o deznădejde cumplită !
După părerea mea, Ecleziastul reprezintă o excelentă metodă filozofică de abordare a evanghelizării !
Solomon a avut într-adevăr, toată lumea la picioarele lui. Isus a spus-o ! A beneficiat de nişte circumstanţe neobişnuite în care având toată capacitatea financiară de a atinge fericirea, toată dotarea intelectuală şi oportunitatea politică de a obţine totul, şi nu a sfârşit decât să recunoască că toate sunt o goană după vânt şi o deşertăciune. În ce priveşte fericirea sufletului său, toate realizările sale au fost insatisfăcătoare. În ce priveşte dorinţa lui lăuntrică de fericire, nici una din plăcerile sale nu i-au adus-o. Solomon se adresează îndeosebi celor ce se află acum în această cursă nebunească după fericire şi realizare, dar care sunt departe de a beneficia de bogăţia, înţelepciunea sau poziţia lui Solomon care cu autoritate declară că tot ceea ce ei urmăresc la un nivel net inferior lui, este deşertăciune, dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu !
Autoritatea lui Solomon în a ne arăta acest lucru este desăvârşită, nici un alt om cunoscând gloria şi puterea pe care el a avut, şi neexistând nimeni care să poate spune că a trăit huzurul şi plăcerile pe care le-a cunoscut el.
Ecleziastul reprezintă un monument al căinţei lui Solomon şi al rededicării sale faţă de Dumnezeu, un ghid de evitare al goanei după fericire şi împlinire în pofida existenţei în noi a “gîndului veşniciei”.
Noi nu trebuie să ne temem că sfârşitul este aproape şi că s-ar putea să-l apucăm. Cu o moarte toţi suntem datori, iar la Judecată, mai devreme sau mai târziu, tot vom ajunge.
Se teme de moarte cine nu nădăjduieşte în nemurirea sufletului, iar de Judecată cel care e necinstit cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Să tragem acum linie, dupa cum spunea Francis Bacon, luand aminte ca:
“Nu ce mănîncă omul îl face tare, ci ce digeră. Nu ce cîştigă îl îmbogăţeşte, ci ce păstrează. Nu ce citeşte îl face înţelept, ci ce-şi aminteşte din ce-a citit. Nu ce predică sau se roagă îl face un credincios, ci ce practică.”