Până astăzi, sarutul este dovada unui raport profund între persoane, în semn de prietenie şi respect, semn de iertare şi binecuvântare.
Primul semn al păcii şi al dragostei creştine în liturgie a fost sărutul, e un gest liturgic specific creştin. Sfântul Pavel e cel dintâi care vorbeşte despre un atare gest "Salutaţi pe toţi fraţii cu sărutare sfântă" (Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Cor 13;12). Nu ştim dacă se referă la un rit liturgic, deşi e foarte probabil de vreme ce Sfântul Iustin la jumătatea sec. al II-lea îl descrie ca atare. Ca şi în viaţa de toate zilele sărutul păcii era schimbat de toată lumea deşi, după mărturisirea lui Tertulian, bărbaţii păgâni neadmişi la "sărutarea sfântă" a creştinilor nu priveau cu ochi buni acest lucru la femeile lor.
Foarte curând, datorită abuzurilor, sărutul păcii s-a limitat: femeile îl dădeau femeilor, bărbaţii bărbaţilor. Acest lucru îl prescrie deja Tradiţia Apostolică. Se ştie că la adunările liturgice femeile stăteau într-o parte, bărbaţii în cealaltă parte. Pseudo - Clement (sec. II-III) ne descrie un amănunt curios: femeile sărutau mâna bărbaţilor pe care aceştia o ţineau acoperită cu toga.
Sărutul păcii a existat întotdeauna în toate Bisericile şi din Orient şi din Occident. Diaconul făcea invitaţia printr-o formulă ca de pildă: offerte vobis pacem (oferiţi-vă pacea). Ritul se făcea înainte de liturgia euharistică potrivit cu cuvântul lui Cristos: "Dacă îţi aduci darul tău la altar..." Ulterior în liturgia romană acest rit a fost introdus înainte de Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu).
Sărutul păcii s-a menţinut în liturgie până în sec. al XIII-lea. Papa Inocenţiu al III-lea (1216) prescrie: "Preotul îl sărută pe slujitor... sărutul păcii se continuă în Biserică la toţi credincioşii". Către sfârşitul sec. al XIII-lea din iniţiativa franciscanilor sărutul păcii între clerici a fost înlocuit cu o simplă îmbrăţişare, iar credincioşilor celebrantul a început să le trimită spre sărutare mai întâi patena sau o carte liturgică (evangheliarul, misalul) apoi un instrument confecţionat anume cu această destinaţie numit osculatorium sau lapis (piatră) pacis sau tabula pacis, denumirea luându-se din materialul din care era confecţionat. Către sfârşitul Evului Mediu, dat fiind că separaţia dintre bărbaţi şi femei nu se mai respecta, iar circulaţia obiectului de sărutat dădea naştere la dezordine şi glume, el a fost aşezat într-un loc în biserică şi cine voia mergea să-l sărute. Apoi a ieşit complet din uz rămânând doar îmbrăţişarea clericilor la Liturgia solemnă.
După ultima reformă liturgică semnul păcii în liturgie nu mai este obligatoriu, iar forma în care se dă este stabilită de Conferinţa episcopală.
Dar sărutul păcii nu a fost practicat numai în cadrul Liturghiei. El era dat şi celui care se boteza de toţi membrii comunităţii ca vinculum pacis, adică drept semn că de acum înainte va fi legat prin legătura fraternă de familia creştină în care intra. Despre sărutul neofiţilor vorbeşte deja Sfântul Iustin în sec. al II-lea. Erau sărutaţi şi copiii botezaţi; Sfântul Ciprian îl dojeneşte pe episcopul Fidus căruia îi era silă să sărute copiii abia veniţi pe lume şi aduşi la botez. De asemenea se practica şi sărutul păcii în cele mai multe cazuri la consacrarea episcopilor, la administrarea mirului, la profesiunea monastică, la celebrarea căsătoriei.
Sărutul este de asemenea un gest de veneraţie şi de respect fată de persoanele sau lucrurile sacre.
Sarutul , adesea un semn de prietenie sau afectiune , este un gest de intimitate specific civilizatiei ocidentale, nefiind practicat in toate culturile lumii.
Sarutul constitue in cultura europeana sau vestica , pe de alta parte , un simbol religios-erotic. Unul din cele mai vestite saruturi a fost cel al tradarii : "Sarutul lui Iuda".In traditia crestina , Iuda l-a tradat pe Isus cu un sarut ; in acest fel , sarutul , asociat pana atunci cu pacea si uniunea , a capatat si o incarcatura simbolica negativa , a mortii si a tradarii. Sfantul Augustin avertiza asupra reavointei aduse de un sarut , mai ales atunci cand inima este incarcata cu amagire si necinste. Sarutul tradator al lui Iuda a a fost considerat de crestini ca tradare a insusi sarutului, dar si o tradare a Domnului.In perioada crestina timpurie , sarutul reprezenta un simbol mistic , atat in ceremonialurile liturgice , cat si in cele neliturgice , fiind asociat cu simtaminte intense precum pacea , uniunea si dragostea.
Ma intreb acum cati dintre noi suntem vredinci a intra in comuniune cu Marele Arhitect cand sufletele noastre poarta aceasta povara a urateniei care este ura fata de aproapele nostru? Cat de frumosi si placuti Lui am fi cu totii daca am da tuturor dusmanilor nostrii un sarut al pacii...?
Foarte curând, datorită abuzurilor, sărutul păcii s-a limitat: femeile îl dădeau femeilor, bărbaţii bărbaţilor. Acest lucru îl prescrie deja Tradiţia Apostolică. Se ştie că la adunările liturgice femeile stăteau într-o parte, bărbaţii în cealaltă parte. Pseudo - Clement (sec. II-III) ne descrie un amănunt curios: femeile sărutau mâna bărbaţilor pe care aceştia o ţineau acoperită cu toga.
Sărutul păcii a existat întotdeauna în toate Bisericile şi din Orient şi din Occident. Diaconul făcea invitaţia printr-o formulă ca de pildă: offerte vobis pacem (oferiţi-vă pacea). Ritul se făcea înainte de liturgia euharistică potrivit cu cuvântul lui Cristos: "Dacă îţi aduci darul tău la altar..." Ulterior în liturgia romană acest rit a fost introdus înainte de Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu).
Sărutul păcii s-a menţinut în liturgie până în sec. al XIII-lea. Papa Inocenţiu al III-lea (1216) prescrie: "Preotul îl sărută pe slujitor... sărutul păcii se continuă în Biserică la toţi credincioşii". Către sfârşitul sec. al XIII-lea din iniţiativa franciscanilor sărutul păcii între clerici a fost înlocuit cu o simplă îmbrăţişare, iar credincioşilor celebrantul a început să le trimită spre sărutare mai întâi patena sau o carte liturgică (evangheliarul, misalul) apoi un instrument confecţionat anume cu această destinaţie numit osculatorium sau lapis (piatră) pacis sau tabula pacis, denumirea luându-se din materialul din care era confecţionat. Către sfârşitul Evului Mediu, dat fiind că separaţia dintre bărbaţi şi femei nu se mai respecta, iar circulaţia obiectului de sărutat dădea naştere la dezordine şi glume, el a fost aşezat într-un loc în biserică şi cine voia mergea să-l sărute. Apoi a ieşit complet din uz rămânând doar îmbrăţişarea clericilor la Liturgia solemnă.
După ultima reformă liturgică semnul păcii în liturgie nu mai este obligatoriu, iar forma în care se dă este stabilită de Conferinţa episcopală.
Dar sărutul păcii nu a fost practicat numai în cadrul Liturghiei. El era dat şi celui care se boteza de toţi membrii comunităţii ca vinculum pacis, adică drept semn că de acum înainte va fi legat prin legătura fraternă de familia creştină în care intra. Despre sărutul neofiţilor vorbeşte deja Sfântul Iustin în sec. al II-lea. Erau sărutaţi şi copiii botezaţi; Sfântul Ciprian îl dojeneşte pe episcopul Fidus căruia îi era silă să sărute copiii abia veniţi pe lume şi aduşi la botez. De asemenea se practica şi sărutul păcii în cele mai multe cazuri la consacrarea episcopilor, la administrarea mirului, la profesiunea monastică, la celebrarea căsătoriei.
Sărutul este de asemenea un gest de veneraţie şi de respect fată de persoanele sau lucrurile sacre.
Sarutul , adesea un semn de prietenie sau afectiune , este un gest de intimitate specific civilizatiei ocidentale, nefiind practicat in toate culturile lumii.
Sarutul constitue in cultura europeana sau vestica , pe de alta parte , un simbol religios-erotic. Unul din cele mai vestite saruturi a fost cel al tradarii : "Sarutul lui Iuda".In traditia crestina , Iuda l-a tradat pe Isus cu un sarut ; in acest fel , sarutul , asociat pana atunci cu pacea si uniunea , a capatat si o incarcatura simbolica negativa , a mortii si a tradarii. Sfantul Augustin avertiza asupra reavointei aduse de un sarut , mai ales atunci cand inima este incarcata cu amagire si necinste. Sarutul tradator al lui Iuda a a fost considerat de crestini ca tradare a insusi sarutului, dar si o tradare a Domnului.In perioada crestina timpurie , sarutul reprezenta un simbol mistic , atat in ceremonialurile liturgice , cat si in cele neliturgice , fiind asociat cu simtaminte intense precum pacea , uniunea si dragostea.
Ma intreb acum cati dintre noi suntem vredinci a intra in comuniune cu Marele Arhitect cand sufletele noastre poarta aceasta povara a urateniei care este ura fata de aproapele nostru? Cat de frumosi si placuti Lui am fi cu totii daca am da tuturor dusmanilor nostrii un sarut al pacii...?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu