Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica Catolică, ținut între 1545 si 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma Protestanta.
Situaţia Vaticanului fiind ameninţată a fost convocat acest Conciliu, desfăşurat în 25 de sesiuni. În Sesiunea a 4-a, iezuiţii au condamnat libertatea cuvântului, libertatea presei şi pe cea a conştiinţei. Nici o persoană nu-şi mai putea alege religia şi oricine credea că mântuirea sa poate avea loc în afara Bisericii Catolice avea parte de anatemă. La fel, oricare persoană care nu credea că Papa nu este vicarul lui Hristos. La acest Conciliu iezuiţii au reuşit să înfrângă opoziţia şi să anuleze toate cererile „ereticilor: căsătoria preoţilor, folosirea limbii indigene la slujbele religioase. Au reuşit să realizeze reforma papalităţii. S-a susţinut infailibilitatea pontificală, care a fost decretată la Conciliul de la Vatican din 1870.
Conciliul de la Trent s-a încheiat cu aceste cuvinte: „Blestemaţi să fie toţi ereticii. BLESTEMAŢI! BLESTEMAŢI!”. Iezuiţii au devenit „trupele de şoc ale contra-reformei...
În concluzie se poate afirma că reforma a fost una dintre cele mai mari revoluţii din istoria lumii. La încheierea ei, creştinătatea Europei de vest s-a împărţit în Protestanţi şi Catolici.
Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşele meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâine din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele”.
Această plecare s-a datorat măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu (24.08.1572), când iezuiţii au ucis peste 70.000 de hughenoţi sau protestanţi francezi.
Franţa, Olanda, Germania şi Polonia a reprezentat partea Europei care a fost scena celor mai mari bătălii între catolicism şi Protestantism.
Prin pacea care s-a încheiat în urma războiului de 30 de ani protestanţilor germani li se asigurau aceleaşi drepturi politice de care beneficiau catolicii. Iezuiţii au trebuit să se supună. Dar au obţinut de la împăratul Leopold I, care a fost elevul lor, şi care domnea atunci, permisiunea de a-i persecuta pe protestanţi în Germania şi Ungaria. „Escortaţi de dragoni imperiali, iezuiţii au trecut la munca de convertire în anul 1671. Ungurii s-au ridicat la luptă şi astfel a început un război care avea să se întindă pe perioada unei generaţii…Această
insurecţie a fost victorioasă sub conducerea lui Francisc Rakoczi, care vroia să-i izgonească pe iezuiţi din toate ţările unde el avea influenţă, dar protectorii influenţi ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, iar expulzarea nu a avut loc până în anul 1707. .
Conciliul de la Trent care reprezintă reacţia catolică împotriva reformatorilor. O înţelegere corectă a concepţiei catolice a îndreptăţirii nu este posibilă fără o cunoaştere a hotărârilor luate la Trent.
Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptăţirii: (1) Este îndreptăţirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniţi), sau are loc şi o lucrare interioară (de sfinţire)? (2) Care este legătura dintre credinţă şi faptele bune? (3) Are voinţa omenească un rol activ în îndreptăţirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta şi sacramentele catolice ca, Euharistul (aşadar, Cina Domnului), botezul şi penitenţa? (5) Poate credinciosul şti cu certitudine că este socotit îndreptăţit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-şi merite îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu?
Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanţii la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptăţirii: întâi, deşi mai mulţi membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern, venit din afară, al îndreptăţirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, "opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptăţit doar prin merit sau credinţă...este respinsă." Astfel, "îndreptăţirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit şi nu doar socotirea acestuia ca atare..."
În al doilea rând, Trentul a privit îndreptăţirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfinţirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiţie a îndreptăţirii finale. Ca prin urmare, este posibil, şi necesar (într-un al doilea sens) să se ţină legea lui Dumnezeu.
În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-şi poate dobândi propria lui mântuire. Voinţa liberă a omului, deşi nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, "dacă cineva afirmă că voinţa liberă a omului mişcată şi atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă şi slobozeşte...acela să fie anatema."Este important să se precizeze că "anatema" constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată. De aceea, conform unui autor catolic, "păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puţin în sensul de nu-l respinge deliberat".
Desigur, majoritatea protestanţilor sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulţi protestanţi, îndeosebi calvinişti vor adăuga imediat (cum de altfel o fac şi catolicii "tomişti" - deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare şi că o face fără a încălca voinţa liberă a omului.
În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Şasea Şedinţe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înţelegem aceste pronunţări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptăţirea în două feluri. Şi anume, în "prima" şi "cea de-a doua" fază, pe care erudiţii catolici le numesc îndreptăţirea iniţială şi îndreptăţirea progresivă. Botezul lucrează în "prima" fază (supranumită şi, îndreptăţirea/justificarea "iniţială"), aceasta devreme ce ei susţin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă ("mediată") prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât şi penitenţa privesc cea de-a doua fază, sau justificarea "progresivă", o asemenea îndreptăţire (sau, neprihănire) spunându-se că este "sporită" prin a lua parte la aceste sacramente.
După aceea, mai există şi o "a treia" fază "finală" a îndreptăţirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.
În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranţei mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forţat să se exprime şi asupra subiectului acesta. McGrath susţine că atunci s-a emis "o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranţei, considerată în opoziţie faţă de cuvenita umilinţă creştină". Cu toate acestea, condamnarea respectivă priveşte "certitudinea infailibilă" despre care mulţi teologi catolici spun că nu este necesară şi care nici măcar nu este posibilă. De fapt, "dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate nelinişti".
Pentru romano-catolici, "există o poziţie intermediară între siguranţa credinţei şi îndoială. Aceea poziţie este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare." De aceea, despre creştini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.
În al şaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră iniţială trebuie privită ca un "dar". Astfel spre surpriza multor protestanţi vine crezul romano-catolic ce spune că, "dacă spune cineva că omul poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale...fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema." În plus, "nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credinţă sau de fapte, cuceresc harul îndreptăţirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, aşa cum spune apostolul, harul nu mai este har."
În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, "noi suntem îndreptăţiţi prin fapte", nu se referă la aceea justificare iniţială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceştia se referă la justificarea progresivă (sau, creşterea în neprihănire) pe care protestanţii o numesc sfinţire. De partea cealaltă, Trentul afirmă totuşi că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât şi cel final. Acest Conciliu este cel ce a transformat în dogmă faptul că, "prin faptele sale bune, omul îndreptăţit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu." Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.
Situaţia Vaticanului fiind ameninţată a fost convocat acest Conciliu, desfăşurat în 25 de sesiuni. În Sesiunea a 4-a, iezuiţii au condamnat libertatea cuvântului, libertatea presei şi pe cea a conştiinţei. Nici o persoană nu-şi mai putea alege religia şi oricine credea că mântuirea sa poate avea loc în afara Bisericii Catolice avea parte de anatemă. La fel, oricare persoană care nu credea că Papa nu este vicarul lui Hristos. La acest Conciliu iezuiţii au reuşit să înfrângă opoziţia şi să anuleze toate cererile „ereticilor: căsătoria preoţilor, folosirea limbii indigene la slujbele religioase. Au reuşit să realizeze reforma papalităţii. S-a susţinut infailibilitatea pontificală, care a fost decretată la Conciliul de la Vatican din 1870.
Conciliul de la Trent s-a încheiat cu aceste cuvinte: „Blestemaţi să fie toţi ereticii. BLESTEMAŢI! BLESTEMAŢI!”. Iezuiţii au devenit „trupele de şoc ale contra-reformei...
În concluzie se poate afirma că reforma a fost una dintre cele mai mari revoluţii din istoria lumii. La încheierea ei, creştinătatea Europei de vest s-a împărţit în Protestanţi şi Catolici.
Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşele meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâine din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele”.
Această plecare s-a datorat măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu (24.08.1572), când iezuiţii au ucis peste 70.000 de hughenoţi sau protestanţi francezi.
Franţa, Olanda, Germania şi Polonia a reprezentat partea Europei care a fost scena celor mai mari bătălii între catolicism şi Protestantism.
Prin pacea care s-a încheiat în urma războiului de 30 de ani protestanţilor germani li se asigurau aceleaşi drepturi politice de care beneficiau catolicii. Iezuiţii au trebuit să se supună. Dar au obţinut de la împăratul Leopold I, care a fost elevul lor, şi care domnea atunci, permisiunea de a-i persecuta pe protestanţi în Germania şi Ungaria. „Escortaţi de dragoni imperiali, iezuiţii au trecut la munca de convertire în anul 1671. Ungurii s-au ridicat la luptă şi astfel a început un război care avea să se întindă pe perioada unei generaţii…Această
insurecţie a fost victorioasă sub conducerea lui Francisc Rakoczi, care vroia să-i izgonească pe iezuiţi din toate ţările unde el avea influenţă, dar protectorii influenţi ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, iar expulzarea nu a avut loc până în anul 1707. .
Conciliul de la Trent care reprezintă reacţia catolică împotriva reformatorilor. O înţelegere corectă a concepţiei catolice a îndreptăţirii nu este posibilă fără o cunoaştere a hotărârilor luate la Trent.
Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptăţirii: (1) Este îndreptăţirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniţi), sau are loc şi o lucrare interioară (de sfinţire)? (2) Care este legătura dintre credinţă şi faptele bune? (3) Are voinţa omenească un rol activ în îndreptăţirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta şi sacramentele catolice ca, Euharistul (aşadar, Cina Domnului), botezul şi penitenţa? (5) Poate credinciosul şti cu certitudine că este socotit îndreptăţit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-şi merite îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu?
Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanţii la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptăţirii: întâi, deşi mai mulţi membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern, venit din afară, al îndreptăţirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, "opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptăţit doar prin merit sau credinţă...este respinsă." Astfel, "îndreptăţirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit şi nu doar socotirea acestuia ca atare..."
În al doilea rând, Trentul a privit îndreptăţirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfinţirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiţie a îndreptăţirii finale. Ca prin urmare, este posibil, şi necesar (într-un al doilea sens) să se ţină legea lui Dumnezeu.
În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-şi poate dobândi propria lui mântuire. Voinţa liberă a omului, deşi nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, "dacă cineva afirmă că voinţa liberă a omului mişcată şi atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă şi slobozeşte...acela să fie anatema."Este important să se precizeze că "anatema" constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată. De aceea, conform unui autor catolic, "păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puţin în sensul de nu-l respinge deliberat".
Desigur, majoritatea protestanţilor sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulţi protestanţi, îndeosebi calvinişti vor adăuga imediat (cum de altfel o fac şi catolicii "tomişti" - deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare şi că o face fără a încălca voinţa liberă a omului.
În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Şasea Şedinţe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înţelegem aceste pronunţări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptăţirea în două feluri. Şi anume, în "prima" şi "cea de-a doua" fază, pe care erudiţii catolici le numesc îndreptăţirea iniţială şi îndreptăţirea progresivă. Botezul lucrează în "prima" fază (supranumită şi, îndreptăţirea/justificarea "iniţială"), aceasta devreme ce ei susţin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă ("mediată") prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât şi penitenţa privesc cea de-a doua fază, sau justificarea "progresivă", o asemenea îndreptăţire (sau, neprihănire) spunându-se că este "sporită" prin a lua parte la aceste sacramente.
După aceea, mai există şi o "a treia" fază "finală" a îndreptăţirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.
În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranţei mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forţat să se exprime şi asupra subiectului acesta. McGrath susţine că atunci s-a emis "o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranţei, considerată în opoziţie faţă de cuvenita umilinţă creştină". Cu toate acestea, condamnarea respectivă priveşte "certitudinea infailibilă" despre care mulţi teologi catolici spun că nu este necesară şi care nici măcar nu este posibilă. De fapt, "dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate nelinişti".
Pentru romano-catolici, "există o poziţie intermediară între siguranţa credinţei şi îndoială. Aceea poziţie este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare." De aceea, despre creştini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.
În al şaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră iniţială trebuie privită ca un "dar". Astfel spre surpriza multor protestanţi vine crezul romano-catolic ce spune că, "dacă spune cineva că omul poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale...fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema." În plus, "nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credinţă sau de fapte, cuceresc harul îndreptăţirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, aşa cum spune apostolul, harul nu mai este har."
În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, "noi suntem îndreptăţiţi prin fapte", nu se referă la aceea justificare iniţială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceştia se referă la justificarea progresivă (sau, creşterea în neprihănire) pe care protestanţii o numesc sfinţire. De partea cealaltă, Trentul afirmă totuşi că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât şi cel final. Acest Conciliu este cel ce a transformat în dogmă faptul că, "prin faptele sale bune, omul îndreptăţit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu." Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu