Desfiinţarea prin supraînfiinţare

Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct. Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof, etc. Este sărirea peste propria condiţie şi saltul în intelectualitate. Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti. Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual. Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia. Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.

Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă, publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să acţioneze simultan. Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el, este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.

La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfectionezi, inventezi, ajungi la o concluzie. Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism.

Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine înţelese, dogmatice. Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel. De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea. Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a se considera aşa, fără a avea vreun merit. La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.

E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva. Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat şi inteligent. Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine. Între intelectualism şi intelectualitate e mare diferenţă; atât de mare, încât foarte puţini o văd.

Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie, uitând staţia de plecare. Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor. Condiţia de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora. Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi fără nici un fundament profesional.

Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă. Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi, mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim. Orice tranziţie creează psudointelectualitate. De aceştia, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură. Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor '50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor '70.

Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte. Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos. Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.

Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât. Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; editezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi”, adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e normal să nu înţelegi ce faci. Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă. De fapt, editurile noastre funcţionează ca magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i separe?

O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânănd simpli anonimi. Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali. E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual. Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se cred nici nu trebuie pornită. Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi depăşi condiţia. Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii internaţionale. La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul, nu.

de Victor Martin

http://www.agero-stuttgart.de/

Convent MLNAR Aprilie 2012

Sambata, 28 aprilie 6012, Marea Loja Nationala a Romaniei organizeaza lucrarile Conventului de primavara, conduse de Marele Maestru in Scaun, Prea Respectabilul F.’. Tudorel Nitulescu, in prezenta mai multor delegatii straine. Se vor citi rapoartele bianuale ale Obedientei si vor fi ratificate toate decretele emise in ultima perioada. Vom reafirma cu aceasta ocazie festiva atasamentul nostru profund fata de idealurile Masoneriei Universale, fata de tara si institutiile statului roman, in spiritul tolerantei, al solidaritatii si al fraternitatii masonice.

Încotro?

Pe cărarea spre Lumină,

Trece anevoios, un frate.

Şi se-ntreabă, şi se zbate

Se agaţă peste tot,

Cade în genunchi şi-n coate,

Se îndeamnă şi se lasă

Aruncând priviri în gol,

Caută şi se ascunde,

Se iveşte şi pătrunde,

Işi răspunde şi se-ascultă,

Pedepsindu-se pe sine

Pentru viaţa care-o duce,

Viaţa lui şi-ntreaga lume,

Care caută Lumină.

În răscrucea ce-o ajunge,

Un moşneag trage din pipă,

Are timpul la picioare,

Are Lumea la opincă,

Şade dus în gând cu totul.

“Unde-i moşule cărarea?

Care drum îi ăla bun?”

Mângâindu-şi moşul barba,

Şi-n pipă turnând tutun:

“Incotro te-ndrepţi voinice,

Un’ te duce al tău drum?”

“Nu ştiu bade, dar te rog,

Spune-mi doar care-i cel bun!“

Trece-atunci moşul privirea,

Căutând privirea lui,

“Dacă nu cunoşti popasul,

tot ce-i drum, îi ăla bun!

Dacă Domnul te veghează,

Dacă spre Lumină mergi,

Drumul care-i, nu contează,

Ai s-ajungi pe orice drum.”

Cel ce caută Lumină,

Viaţa lui şi-ntreaga lume,

Pentru viaţa care-o duce,

Pedepsindu-se pe sine,

Îşi răspunde şi se-ascultă,

Se iveşte şi se pierde,

Caută şi se ascunde,

Aruncând privirea, unde?

Cade în genunchi şi-n coate,

Pe cărarea spre Lumină,

Caută şi nu se-ntreabă,

Cum de vede piatra-n cale,

Cum de vede la răscruce,

Moşul cel cu pipa lui,

Cum de ştie ce-i în juru-i,

Căutând fără odihnă,

Cum nu ştie când găseşte,

Şi de ce nu se opreşte,

De ce caută Lumina,

Cand el, prin Lumini păşeşte ?

poem de F.'. Dionis

Chipul lui Dumnezeu

Un om îl întrabă pe un înţelept:

–Îl caut pe Dumnezeu! I-am văzut peste tot semnele şi bunăvoinţa, adevărurile, minunile. Dar aş vrea să-i văd chipul!

–Uite, vezi muntele din faţa ta? Mută-l cu palmele tale şi poate, astfel, vei găsi ceea ce cauţi!

Cu palmele goale, omul purcese la treabă şi piatră cu piatră, mută muntele folosindu-şi trupul, sufletul şi mintea. După mulţi ani se întoarse la înţelept.

–Am mutat muntele, cum mi-ai spus, dar n-am văzut chipul lui Dumnezeu!

–Vezi apa, care curge prin preajma muntelui? Cu braţele tale, schimbă-i cursul!

Omul osteni mulţi ani şi schimbă albia râului, dar pentru că nu găsi astfel chipul Creatorului, se întoarse la înţelept.

–Inima ta ai cercetat-o? l-a întrebat înţeleptul.

–Am fost prea ocupat cu mutatul muntelui, schimbarea albiei râului, cu vorbele multe, cu oamenii, cu viaţa...

–Omul nu caută decăt ceea ce este deja în el. Eşti pe drumul cel bun şi vei găsi fără îndoială ceea ce cauţi. Chipul lui Dumnezeu nu se relevă dintr-o dată ci se adună, picătură cu picătură ca roua. Mai uşor muţi un munte, mai degrabă schimbi albia unui râu, decât să-l vezi pe Dumnezeu, dacă nu i-ai făcut casă în sufletul tău!

Existenta lui Dumnezeu

De-a lungul secolelor,  numerosi autori rau intentionati au scris impotriva Masoneriei ca organizatie, incercand sa scoata in evidenta invataturi anticrestine...filosofia noastra fiind de fapt compatibila cu Biblia dar si cu vechile mistere, insusindu-ne treptat adevarurile universale.

Pentru majoritatea oamenilor, existenta Divinitatii nu este un semn de intrebare, pentru ca Dumnezeu s-a revelat omenirii in numeroase moduri. Probabil ca fiecare din noi isi are propria cale catre forta divina… dar sa nu uitam ca Dumnezeu este pretutindeni, chiar si printre Francmasoni, atat de huliti de o parte a clerului…

Eu cred ca cea mai importanta este de fapt relatia personala dintre Dumnezeu si Om caci Dumnezeu este pretutindeni, in orice loc, in sens spiritual binenteles, nu material. Dumnezeu cunoaste absolut pe toţi oamenii (!), inclusiv pe noi Francmasonii, ne cunoaste toate caile si toate faptele. Dumnezeu te cunoaste pe tine, Fratele meu, ma cunoaste pe mine, ne cunoaste pe fiecare in parte. Totul este descoperit inaintea Lui caci Dumnezeu cunoaste toate lucrurile.

Si eu incerc sa-L vad pe Dumnezeu peste tot in jurul meu si in mine. Dumnezeu e in tot si toate. El este si dumnezeul evreilor si al egiptenilor si al hindusilor... De fapt o scantaie divina e in fiecare dintre noi, iar noi avem obligatia spirituala de a spori aceasta scanteie si sa o transformam intr-un rug aprins, foc puternic si inaltator, care arde prin propria sa existenta.

Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, dar practic noi nu constientizam prezenta divina…Dumnezeu este intotdeauna si peste tot prezent, dar orbirea unora reduce prezenta lui Dumnezeu. Divinul este cu noi intotdeauna, sustine toate cele ce sunt si lucreaza pentru intrega Creatie.

Dumnezeu e in fiecare dintre noi si Iisus Hristos a fost primul care a spus-o cu voce tare “Eu si Tatal una suntem!” Am putea descoperi ca fiecare dintre noi suntem “una cu Tatal”, dar trebuie sa facem, sa gandim si sa simtim intru glorie.

Nu poti sa crezi in Divinitate si sa nu intelegi ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, prin fiecare om de pe acest pamant, fie el mason sau profan in sens initiatic. Fie ca ne uitam spre Ceruri, fie ca inchidem ochii si-L cautam in sufletul nostru, este important sa ne intoarcem mereu cu fata catre Lumina.

Traim dupa concepte abstracte, fara sa intelegem ca ele trebuie aduse in concret. Si pentru asta este mare nevoie de curaj si de capacitatea de fi sinceri cu propria persoana. Sa te judeci pe tine insuti e lucrul cel mai greu. E mult mai greu sa te judeci pe tine insuti decat sa il judeci pe celalalt si daca reusesti sa te judeci drept, inseamna ca esti un adevarat intelept.

Dumnezeu e peste tot! Cautati sa aduceti in concret aceasta idee abstracta. Nu o lasati la un nivel elitist de gandire si nu o adoptati doar pentru ca suna bine. Sa nu uitati ca tot Dumnezeu prin puterea sa ingaduie sa existe Francmasoneria, avand un scop cu noi toti…Divinitatea ne lasa sa alegem cum vrem sa evoluam.

Christus resurrexit a mortuis!

Iubiti Frati si dragii mei prieteni virtuali,

Primiti astazi expresia celor mai sincere şi cordiale sentimente de fraternitate, cu ocazia implinirii a zece ani de la fondarea Prea Respectabilei noastre Obediente.

LA MULTI ANI, M.'.L.'.N.'.A.'.R.'. ! I LINISTEA sa domneasca peste Coloane si BUCURIA sa fie in inimile noastre, pentru a putea lucra cu spor, in pace si armonie!

In alta ordine de idei, pentru ca nu-mi permit sa va trimit felicitari virtuale stupide cu oua vopsite si iepurasi roz...doresc pe aceasta cale  tuturor FF.'. precum si cititorilor profani (dragi mie in egala masura) care vor sarbatori Sf. Pasti, sporire sufleteasca, solidaritate crestina, intelegere si respect reciproc. Pentru luminarea tuturor celor ce-L iubesc cu adevarat pe Iisus Hristos, multa sanatate, bucurii si implinirea celor Intru Gloria Marelui Arhitect al Universului. Ne vom bucura cu totii de Lumina invierii divine, slavind biruinta asupra mortii prin credinta in nemurirea sufletelor. Răspanditi Lumina din inimi si minuni se vor intampla in jur…Christus resurrexit!

Am zis!

Dacii- Adevaruri tulburatoare

Una pe ziua de azi

Francmasoneria in Romania

In privinta Romaniei parerile sunt impartite – opiniile privind data aparitiei primei loji pe meleagurile romanesti diferind.

După D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, România şi francmasoneria sunt strâns legate. În dicţionarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca "paşoptiştilor" (astfel porecliţi de la revoluţia din 1848) exista în centrul Bucurestilor, alături de actualul Muzeu naţional de Istorie, o "stradă Farmazoană", dispărută odată cu regularizarea Dambovitei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcanescu (fosta Stefan Furtuna) a fost închinată "Francmasonilor", nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Tarii Romanesti o stradă comemorativă.

În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru românii şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenţi. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre domnitorii români au aplicat ideile şi principiile epocii luminilor pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Lapusneanu şi Radu Serban au întemeiat şcoli domneşti "pentru învăţătura norodului" în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Targoviste. Academia din Bucuresti a apărut în 1688 din cheltuiala domnitorului Serban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan-Piuariu Molnar. Brancoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice şi fiscale, au deschis şcoli şi spitale, au popularizat ideea "bunului" sau "binelui obştesc". În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Ţara Românească o constituţie ("Marele Hrisov"), iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, a desfiinţat şerbia în ambele principate. "Marele Hrisov" a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta "Mercure de France" din iulie 1742. În 1780, "Pravilniceasca condică", redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislaţia Ţării Româneşti. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horea şi lui Closca, împăratul Iosif al II-a fost silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, ţările române sunt dotate cu constituţii, iar ţăranii români au fost eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu ţărani şerbi, timp de încă un veac şi mai bine.

Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în ţările române, dar istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonă românească fost întemeiată la Iasi în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în ţările române ca secretar al lui Brancoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre sasii de la Brasov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucuresti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chisinau, în 1820, fiind întemeiată de un medic alsacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, "Zorile", majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Russe, în 1830.

Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostati. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Stefanescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de "Melchisedec") a fost şi un însemnat demnitar francmason.

În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la Eteria masonă condusă de Ipsilanti, descendent al domnitorului cu "Pravilniceasca condică", dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de "Eterie". Scopul "Eteriei", bazată la Odessa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a sultanului în întreaga Peninsula Balcanica cu ajutorul ţarului Alexandru I al Rusiei şi al patriarhului de la Constantinopole. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golesti, boieri de rang, au întemeiat la Bucuresti o societate paramasonica, "Societatea filarmonică", la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, "Steaua Dunării", întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de "fraţii farmazoni" care făcuseră în 1848 revoluţia "paşoptistă" cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând "libertate, dreptate, frăţie", principii de bază ale francmasonilor.

La aceşti "farmazoni vechi" se adaugă o seamă de studenţi români din Franta, unii iniţiaţi în loja "Athénée des Étrangers" (Ateneul străinilor), alţii în "La Rose du Silence" (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Alecsandri, Blacescu, Cuza, Kogalniceanu, Magheru, Negruzzi, Rosetti, Davilla etc. Odinioară la Bucureşti se spunea: "începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de bulevard". Multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au numiri de francmasoni celebri.

Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare, asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crisana, Maramures, Bucovina, Ardeaul şi Basarabia, unde au militat pentru o unire necondiţională cu vechiul regat, cât şi la conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulţumită activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.

Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în câteva afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-al doilea război mondial masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului maritim roman, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii (majoritar evrei) să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut fi salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei "Struna"). Alţi "drepţi între popoare", ca de pildă farmacistul Beceanu din Iaşi şi primarul Cernautilor, Traian Popovici, au salvat de asemeni mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă deşi Traian Popovici este recunoscut „drept” având o stradă la Bucureşti şi o statuie la Tel Aviv, nici evreii, nici românii nu au cultivat memoria lor (istorici ca Radu Ioanid sau Carol iancu le reproşează că nu i s-au opus făţiş mareşalului Antonescu, iar naţionaliştii îi socotesc „trădători de neam”).

După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României", în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său prostalinist titlul Lumina vine de la răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate.

De remarcat situatia particulara prin care a trecut Masoneria romana – putin inainte si in timpul celui de –al doilea razboi mondial, pentru ca dupa acest razboi si dupa caderea tarii in mainile comunistilor, soarta Masoneriei romane a fost aceeasi cu a celorlalte Fratii din Estul Europei : intrarea in adormire. Astfel, in 1937, regele Romaniei Carol al II –lea, pentru a da o satisfactie de moment extremei drepte pe care spera sa o conduca – a decis inchiderea lojilor masonice. Opinia publica a fost inflamata de lucrarile dr. Paulescu – referitoare si la Francmasonerie – acesta sustinea ca aceasta se afla in mainile evreilor si a ridiculizat ritualurile masonice. Jean Pangal s –a conformat foarte prompt – ceea ce a nascut suspiciuni – de exemplu Suveranul Mare Comandor Cowles l –a incriminat in acest sens pe Pangal. Mai ales ca regele Carol l –a numit pe Pangal ambasador in Spania si Portugalia - ca o recompensa – tari ostile Fratiei. La 5 septembrie regele Carol al II –lea a abdicat, puterea revenindu –i generalului Antonescu – autointitulat Conducator. In ianuarie 1941, un anume Toma Petrescu scoate o cartulie anti –masonica. Apar pe tarabe numele si adresele francmasonilor romani. Dupa 1944, Partidul Comunist Roman a tolerat lojile, pentru ca din 1948 sa le interzica – ca si in tot restul Europei de Est.

La 27 decembrie 1989, la Bucuresti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumati şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octobrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România.

Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României şi Marea Lojă Naţională din România au incercat să se unească. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au federat într-o Confederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
In incheiere, iata ce scria marele ziarist roman Pamfil Seicaru despre roloul Masonerie in fauriea Romaniei moderne: « Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva absolutismului şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă, Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea “Steaua României” exact titlul publicaţiei lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33 al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat al Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este incă puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Biserica nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, de aici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertă refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917 sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui, Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului Averescu conducerea şi negocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut ţinuta dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care era secundul în reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o loja masonică, cred britanică. Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit Garda de Fier şi a mărturisit-o la procesul Gărzii de Fier, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţi lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece în Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om de Stat al Germaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea nevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangal care era şeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangal a răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianu enervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoie de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?

Întrebarea este: actul oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoric afirmativ. În activitatea politică rezultatele o valorifică. Intenţiile nu pot acoperi consecinţele dezastruoase. Citind “La Roumanie dans la grande guerre” veţi cunoaşte tragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea imperiului otoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii a Habsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşirea ţarismului ne-a redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovietice ca să ne putem relua elanul. Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiul sovietic. Atunci România va fi de la Viena până la Athena, Statul cel mai puternic din Bazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun concluziile la care am ajuns studiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte, România de mâine va fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri… Este o gravă eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul de exilat – de a-şi imagina că pot lua conducerea ţării mâine, cu bagajul ideologic de acum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că este greu, dacă nu imposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice, în continuare ».

Traducere, adaptare F.’. Lucian W.

Nu suntem singuri...o pledoarie pentru Fraternitate

Iata ca postarea mea a avut ecou...un Frate mi-a scris imediat si eu va transmit astazi mesajul primit care mi-a placut in mod deosebit, nu neaparat pentru faptul ca sustine cauza, ci pentru gandirea profunda in spirit constructiv, din care toti ar trebui sa ne inspiram conduita pe viitor:

A trecut ceva vreme de cind iti citesc blogul si nu foarte multa vreme de cind am batut la portile templului cerind Lumina . Imi amintesc cine eram si lafel de bine sunt constient cine sunt - desi din cind in cind mi se intimpla sa uit asta . Insa este genul de uitare - specific fiecarui muritor - numita in Crestinism "pacat" . Toti pacatuim , uneori chiar reflectez asupra termenului antonim "impecabil" - pe care - vai ! - atit de putini dintre noi il ating ! Caci ce altceva ar fi pacatul , sub orice forma (aparent distincta) - decit uitarea de sine , de propria identitate divina? La ce bun toate povestile noastre , invaluite in alegorie si populate de personaje cvasimitologice - daca nu pricepem ca subiectul lor tainic este propria persoana . Hiram Abif poate nu a trait niciodata , nici nu are vreo relevanta acest fapt - fiecare din noi insine "l'a trait" si mai ales "l'a murit" (permite'mi o astfel de licenta)

De ce iti scriu acum ? Pentru ca tocmai am citit articolul "Cine are Frati , pe Pamint nu in gind ...." si intr-o oarecare masura iti inteleg si impartasesc amaraciunea . Vreau sa te asigur insa ca nu esti singur , sunt linga tine Frate . Insa precum probabil esti constient , in Taina ce ne leaga , vei gasi si mere stricate si dintre cele bune . Caci cum ar putea fi altfel , atita vreme cit venim cu totii din aceasi oala profana - cu aceeasi proportie de bine si rau, de ignoranta si cunoastere ? E ca si cind ai baga mina intr-un sac cu bile , care stii prea bine ca's si albe si negre , in schimb te-ai astepta sa scoti numai albe ! Sigur ca ar fi de dorit ca merele cele stricate sa fie mai putine , sau sa asistam la un proces impotriva naturii - ca cele bune sa le transforme pe cele stricate in mere si mai bune .

Dincolo de colane si sorturi prea mult colorate, unii din noi au foarte mult de lucru cu piatra cea bruta , iar altii pot trece linistit la Orientul Etern negasind'o niciodata - in mod constient . Totul este in datul Temei , cu cit mai mult vei vedea latura neplacuta a lucrurilor si aceasta te va tulbura - mai tare vei sti ca te-ai indepartat de Lucrare . Cit timp suntem in viata avem de invatat , iar cel mai bun invatator inspre Iubire este suferinta (mai scurta la Hiram mai lunga la Isus) .

Fratii sunt asa cum sunt , iar judecarea lor lumeasca este pe cit de neproductiva pe atit de obositoare ! Precum spuneam ei fac parte din Tema , tema ta - tema mea si a ficaruia dintre noi - tema colectiva , obisnuim sa o numim Marea Opera - defapt o rezultanta a "micilor opere" - in masura in care o catedrala e facuta din zeci de mii de pietre , un bolovan amorf de fundatie nefiind cu nimic mai putin important decit o cheie de bolta sau virful unui pinaclu . Catedrala este completa prin unirea fiecarei astfel de pietre iar in lipsa oricareia este neterminata - iar aceasta "neterminare" duce invariabil la naruire .

In incheierea acestei scrisori , care a iesit mult mai lunga decit mi-as fi dorit as vrea sa te asigur de Iubirea mea neconditionata si daca voi putea vreodata sa te ajut cu ceva in Lucrare, sa stii ca'ti voi fi alaturi . Simt asta - stiu asta , nu invers :)

Fie ca gindurile bune ce te anima sa-ti ramina alaturi , iar mai degraba Linistea decit tacerea sa domneasca peste Coloane !!

Ma bucur ca ai apucat Mistria si te-ai ridicat pe schele - acolo iti (ne) este locul !

Precum spuneam - Ars longa , vita brevis ! - cita vreme suntem in viata , slefuirea Pietrei trebuie sa continue .

In alta ordine de idei , daca vei initia proiecte in care ne vom putea uni eforturile - eu sunt gata sa ma implic . Dealtfel cred ca entuziasmul, e un termen pe care societatea actuala l-a uitat sau il ia in bascalie - desi dupa parerea mea inseamna a fi integrat in Opera si a fi totuna cu ea .

La Sibiu nu vom putea fi , desi suntem la o aruncatura de bat - insa sper ca evenimentul sa aiba succesul dorit .

Eu personal desfasor un proiect de grafica masonica , pe care sper sa am puterea sa il duc la capat . Momentan sunt in faza de studiu si nu rare sunt momentele de defetism in care-mi spun ca "Reprezentarea este o inselaciune !" .

Tuturor care-mi sunteti alaturi, imbratisari fraterne, existam impreuna si numai impreuna putem fi cu adevarat o forta!