E vremea...

O, brad frumos!

Sărbătorile de Iarnă se apropie cu paşi repezi şi în curând vom avea cu toţii prilejul de a ne aduna împreună în jurul bradului. Care sunt rădăcinile acestui obicei cu origini păgâne şi care este semnificaţia? Probabil răspunsul este înscris în istoria antică, prin celebrarea Saturnaliilor la Solstiţiul de Iarna-ziua nașterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat de renașterea naturii, a lumii materiale. Bradul a simbolizat întotdeauna un "pom al vieţii", prin verdele său învingând moartea vegetaţiei din perioada sezonului rece.

Tradiţia creştină spune că pastorul reformator Martin Luther a fost cel care a decorat pe la 1500 un brad cu lumânări în ajunul Naşterii lui Iisus Nazarineanul.

O altă legendă din nordul Europei, care se potriveşte într-un fel ezoterismului nostru, spune că în vremuri foarte îndepărtate, cele trei virtuţi surori, Speranţa, Iubirea şi Credinţa, au pornit la drum, căutând copacul care să le reprezinte. Trebuia să fie înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, călătoarele au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit...

Omul între absoluturi

Privind în adâncul sinelui, umanitatea se pierde în căutările sale dincolo de negurile timpului, fie imaginându-și originile în umbrele infinite ale creației, fie analizându-și pânzele cu care se înfășoară până la cea mai fină țesătură existențială și, parcurgând eonurile și distanțele dintre cel mai îndepărtat univers imaginat și până la sine și, apoi de la sine până la următorul univers imaginat, se poartă pe aripile minții alergând cu viteza gândului, între două mari și infinite ”necunoașteri”, mereu fiind nelămurită dacă vechile necunoașteri nu devin cumva noile necunoașteri și dacă tot ceea ce a descoperit nu este altceva decât ce așteaptă în viitor să fie redescoperit, adică vechile necunoașteri. Omul apare astfel singur în fața Sinelui cât și în fața Absolutului și, între aceste repere care depășesc valorile timpului și spațiului, încearcă să își poartă propriile lumini și umbre, fie călător prin propria imaginație, fie căutător în propriile vise. Cu toate acestea nu este debusolat, deoarece, chiar dacă existența sa se petrece între două infinituri și pare ciclică, direcțiile potențate de adâncuri și orizonturi, îi dau mereu motive să se miște, să creeze, să exploreze dinspre întunericul necunoașterii care a fost spre întunericul necunoașterii care vine sau poate invers, din întunericul necunoașterii care va veni spre întunericul necunoașterii care va să fi fost. Ceea e fascinant în acest moment este că nimic nu rămâne liniar. Absoluturile nu sunt numai înainte și după, ci sunt pretutindeni, în toate direcțiile și în fiecare secundă. În centrul lor este omul care nu aleargă luciferic între matrice și propria formă, ci caută motivat de scânteile care îi însemnează efemer calea alambicată a necunoscutului. În tot acest haos însă, unde dezordinea pare stăpâna infinitului, nimic nu se întâmplă aleatoriu. Întregul univers, de la cea mai mare formă și până la cel mai mic mod de exprimare, se încadrează în tipare și reguli obligatorii și se mișcă întotdeauna precis și exact în multitudinea infinită a necunoașterii. Părerile sunt de fapt certitudini, deși totul pare altfel. Aici umanitatea se găsește în pragul propriei sfâșieri, deoarece timpul și spațiu, care par că dau formă și existență, se năruiesc ca un castel de cărți la prima adiere a ideii multitudinii de dimensiuni în care și de care ar trebui să țină cont ceea ce numim uman, acel uman care se exprimă pe sine ca absolut și absolutul ca pe sine în acel illo tempore în care realizează că este doar o scânteie, un punct, o stare care poate să nu fie tot atât cât poate fi. Astfel privit universul uman este imaginea unei oglinzi în care ochiul minții cuprinde tot ceea ce se reflectă în ea și pe sine, dar acest tot este numai în oglindă. Pentru vederea umană numai reflecția oglinzii este întregul, pe când pentru om, fără oglindă întregul, totul nu există. Fără oglindă omul este singur. Toate culorile, razele și obiectele care apar la un loc în oglindă și sunt percepute astfel prin intermediul vederii sunt clipa, scânteia, forma lumii care nu ar fi dacă cineva nu ar privi, nu s-ar privi alături de ele și, mai ales, dacă nu ar avea unde să se privească, să se conștientizeze pe sine. Fără oglindă universul ar fi numai risipă de sine, de mult sine, multe cioburi de oglindă, înconjurate de întuneric în care nu are cine să se privească, unde nu are cine să dea sens mișcării. Un imens nemișcat, așa cum vechii greci concepeau divinitatea. Un absolut al absoluturilor. Toate aceste sunt pentru că omul este, iar omul este pentru că toate acestea sunt. Interdependența dintre privitor și privit dă sens formei. Forma este în imaginea din oglindă și prinde dimensiune datorită privirii. Privirea însă nu ar putea vedea dacă nu ar fi lumina, iar lumina este … un alt absolut. În toate există o rațiune care leagă cititorul acestor rânduri de acela care le-a scris, adică două absoluturi care nu se cunosc dar, între care și pentru care, acest mesaj, aceste rânduri au creat o imagine a unei idei întregi. Dacă unul dintre cele două absoluturi sau oricare alt absolut ar lipsi din ecuația aceasta, tot ce am scris ar fi ceva ca și cum nu s-ar fi scris, fără valoare și sens. Un alt posibil absolut din trecutul sau din viitorul, din adâncul sau din aproapele ființei umane.

Mircea N.˙.

Graffiti

Visul unei nopti de toamna

Am visat că venise la mine Marcel Iureș, deoarece auzise că aș avea ceva potențial poetic și dorea să se implice în dezvoltarea talentului meu literar. În discuțiile avute nu mi-a vorbit despre poezie, însă mi-a șters câte ceva de pe un caiet în care-mi scriam gândurile, însemnându-le câteodată așa scâlciate și la întâmplare. De fapt, ceea ce urmărea Marcel Iureș era să intre în Masonerie. M-a surprins faptul că încă nu fusese inițiat, deoarece din numele său făcuse o imagine râvnită de orice fel de organizație... Ba, mai mult, se făcea că Marcel Iureș se afla în pragul inițierii de către cea mai importantă Obediență din țară și, pe motiv că discutăm despre poezie, marele actor mi-a cerut să-i vorbesc despre masonerie. Spunea că dorește să facă acest pas în deplină cunoaștere. Era puțin iritat, cumva supărat și într-un fel bănuitor, ca atunci când știi deja ceva, dar nu ești sigur că ceea ce știi este ceea ce trebuie să știi. M-a surprins faptul că mă alesese pe mine să îi prezint masoneria, dar… am încercat cu toate cunoștințele mele să fiu cât mai corect în prezentarea mea. Nu ascund că în adâncul inimii mele îmi doream nespus să îl conving să primească inițierea din partea lojei în care lucrez. Așa că, se făcea că eram deja într-un local cu terasă în care, la mese diferite, firesc și întâmplător, așteptau ceea ce numai ei știau, oameni îmbrăcați în costume negre cu papion. Majoritatea vorbeau la telefon astfel încât părea că localul sta prins într-o pânză de păianjen, împletită din unde telefonice. Uneori chiar Marcel Iureș vorbea la telefon. Purta pantofi negri de lac care străluceau în lumina candelabrelor, pantaloni negri bine croiți pe trupul său înalt și o cămașă albă cu butoni argintii, deschisă larg la gât... De peste masă, de pe scaunul în care se făcea că stăteam, se auzea în difuzorul minuscul al telefonului o voce gravă de fumător înrăit: ”… în Masonerie este foarte multă ordine… de fapt, totul se bazează pe ordine, iar ordinea este un principiu fundamental al Masoneriei…”. Marcel Iureș asculta tăcut și grav, iar vocea continua: ”Odată intrat în Masonerie nu se mai poate ieși, fiindcă vei depune jurăminte peste care nu vei mai putea trece. Ele sunt formula de bază care consfințesc inițierea ta.” Deodată închise telefonul și se întoarse spre mine. Mă privea ca pe omul său de încredere sau, cel puțin, așa voia să cred. ”Tu ce îmi spui despre Masonerie?”, mă întrebă direct și foarte grav. Atunci, încercând să fiu la fel de serios, i-am spus tot ceea ce am învățat de la Frații mei: ”Masoneria este un lucru foarte important! Deși este de cele mai multe ori manipulată din interior sau din exterior, totuși are diferite paliere de valoare. Sunt loji constituite din interesele membrilor sau loji care își doresc să perfecționeze, iar aceste ateliere valorează exact cât oamenii din care sunt compuse, dar există și loji care nu au nici o valoare, deoarece sunt înființate din curiozitate sau oportunism ieftin. Masoneria este o mișcare supravegheată de autoritățile statului și de foarte multe ori manipulată și folosită. Masoneria caută să aleagă din societate oameni care sunt deja influenți în pozițiile ocupate și pe care îi folosește în scopul îndeplinirii idealurilor ei, asta în caz fericit...” Telefonul începu iar să sune discret. Marcel Iureș, care până atunci mă ascultase cu capul plecat, părea că privea fix într-un punct de pe fața de masă, deoarece eu nu îi vedeam privirea, și, tot astfel, sorbea fiecare cuvânt pe care îl rosteam. ”Da!”, răspunse scurt, și vocea de fumător începu să vorbească ca o înregistrare: ”Calitatea de mason își poate deschide multe uși, însă depinde din care Obediență faci parte. Obediența noastră este cea mai influentă și cea mai puternică. Știu că discuți despre masonerie și știu și cu cine discuți. Îți pot spune direct că nu îți poate oferi prea multe. Face parte dintr-o lojă tânără, fără experiență și aparține unei Obediențe care nu contează în țara noastră.” ”Bine!”, zise Marcel Iureș și închise iar telefonul cu un gest hotărât. Apoi, își ridică privirea către mine. Avea o față nemulțumită, muncită de gânduri care păreau că îl dor și care îi adânceau ridurile de pe față. ”Tu ce îmi spui despre Obediențe?”, întrebă cu un ton adânc. ”A, Obediențele masonice sunt multe la noi în țară și … nu le știu pe toate. Noi facem parte din Ritul X iar Obediența noastră este a nu stiu cata ca mărime. Cu cât este mai mare o Obediență, cu atât capătă valoare, iar mare înseamnă aici atât numărul cât și valoarea socială, culturală, politică a membrilor din care este alcătuită. Cea mai mare Obediență din țara noastră este puternică pentru că are cel mai mare număr de membrii și printre ei și multe valori, însă și-a pierdut din strălucire, deoarece a adus și mulți membrii compromiși veniți din straturi sociale lipsite de principii și de educație, membri de care nu suntem nici noi, cei din alte Obediențe bucuroși că au intrat în Masonerie. Sunt unele ”personalități” cu care chiar nu te poți asocia, cu atât mai mult atunci când vorbești despre Masonerie.” Marcel Iureș, care privea în jur spre niciunde, își îndreptă instinctiv privirile asupra unor domni îmbrăcați în negru de pe la alte mese despre care părea a avea anumite cunoștințe. Tăcea meditativ. Telefonul nu mai suna și dintr-o dată, în vis se făcea că ieșim pe o portiță scundă. Îl măcina o întrebare și, ca niște umbre, după noi mai veneau câțiva prieteni. Păreau niște păsări ale conștiinței. Vorbeau unul peste altul și i se adresau lui Marcel: ”Întreabă-l, poți fi și mason și preot? Masoneria nu este un păcat? Nu este cumva duplicitar?... Cum te poate chema în Masonerie, cum poate vorbi despre Masonerie unul care s-a lepădat de Dumnezeu?!” Auzeam totul. Marcel Iureș se uita la mine întrebător de parcă zicea: ”Îi auzi ce zic?! Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?” Nu m-au tulburat întrebările, mai mult faptul că nu aș fi reușit să îl conving pe omul acesta că nu este politicos să pui întrebări personale, că acest lucru se face numai între prieteni și că pot răspunde, însă nu așa, în goana ieșirii pe poarta restaurantului și că … ”loja noastră, m-am pripit să spun, este o lojă echilibrată, așa cum ar trebui să fie toate lojile, alcătuită din frați veniți din toate păturile societății. La noi sunt medici, economiști, oameni de afaceri, polițiști, preoți, avocați, actori, psihologi, profesori, ceea ce face ca împărțirea experiențelor fiecăruia să îmbogățească cunoștințele tuturor și să ne șlefuiască pe fiecare în parte.”? Marcel Iureș simțeam că mă urmărește, însă mergea într-o altă direcție. În minte, ca un ecou, revenea întrebarea ”Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?”… Și am continuat: ”În ceea ce privesc convingerile mele masonice consider că sunt întocmai cu credința mea creștină. Masoneria ne cere să fim lumină acolo unde lucrăm și să ne perfecționăm continuu. Biserica ne cere să iertăm și să fim buni. Masoneria ne cere să ne ajutăm între noi pentru a putea ajuta pe alții. Biserica ne cere să ne iubim aproapele și să slujim lui. Masoneria ne cere să fim buni familiști, să fim model de respect pentru alții și să ne creștem copiii cu dragoste și respect față de țară. Biserica ne cere să ne cinstim strămoșii și să respectăm lumea ca și creație primită în dar. Masoneria ne îndeamnă la o permanentă curățire de zgura ce ne depersonalizează și ne deformează. Biserica ne cere să fim onești, credincioși și corecți și … aș putea continua, însă știu că ceea ce vă muncește, i-am zis lui Marcel Iureș, este Marele Arhitect Al Universului. Ei bine, MAAU nu ne cere ceea ce cere Dumnezeu, adică: MAAU ni se oferă, total și direct, ca model de perfecțiune și desăvârșire, Dumnezeu însă cere să-L iubim atât de mult încât să facem tot posibilul pentru a deveni fii Săi. Deși au căi diferite pe care ne cheamă la ei, amândoi ne cer eternizarea noastră. Învățătura bisericii numește această eternizare mântuire, pe când masoneria definește eternizarea ca aflarea locului perfect al fiecărui individ în construirea eternă a universului. În fiecare dimensiune există o mișcare continuă. Nici Dumnezeu, nici MAAU nu sunt imanenți. Amândoi sunt în legătură directă cu noi, ne cer și ne cheamă ca prin faptele noastre să ne transformăm profund conștiința. Că există opinii contradictorii, este adevărat. În Europa acestea apar cu precădere din partea Bisericii Romano-Catolice și mai puțin din partea Bisericii Ortodoxe. În schimb, Masoneria a solicitat întotdeauna membrilor săi să fie credincioși, să își respecte credința tradițională și să evite disoluțiile dintre credințele proprii ale membrilor ei și declarațiile reprezentanților unor instituții ce au pretenția că vorbesc în numele sufletelor oamenilor cât și în numele dumnezeului acestora.” Nu știu ce s-a întâmplat, dar se făcea că nu reușisem să-l conving pe Marcel Iureș cu gândurile și părerile mele. Totul începea să se risipească. Somnul nu îmi mai era profund. Singura certitudine pe care o aveam era că alaltăieri îl întâlnisem pe Marcel Iureș în parcarea unui supermarket. L-am salutat mândru, că suntem din același oraș și l-am felicitat pentru interpretarea Psalmilor lui David. ”Nu știu ce mi-a venit în acea zi. Niște sectari mi-au cerut…, a zis el.” ”Nu cine a cerut contează, ci interpretarea extraordinară a Psalmilor. Psalmii sunt universali, sunt ai tuturor”, i-am răspuns încurajator. Era supărat dar era amabil. M-a întrebat, poate din complezență, unde locuiesc și ce fac și mi-a răspuns că știe strada pe care stau, după care mi-a adresat un salut prietenesc. Acum mi-a rămas o singură întrebare de care nu mai pot scăpa: ”Oare, Marcel Iureș să nu fi intrat în masonerie?!” și … îmi pare rău că nu l-am salutat fraţește. De fapt, în visul meu ca și în al tău, în visul nostru, oricine ar putea fi Marcel Iureș.

N.B. Trimiterile din acest exerciţiu de scriere sunt pur întâmplătoare şi textul trebuie considerat ca atare! Nu dorim să aducem atingere demnităţii, imaginii sau altui drept fundamental al oricărei persoane!

Despre devize si nu numai

Din totdeauna, Francmasonii consideră deviza cu care își deschid și închid lucrările lor ca fiind parte integrantă a culturii masonice, dar trebuie să recunoaștem că Ordinul nu a avut nici iniţiativa și nici monopolul acesteia. Fără îndoială, traduce însă concis şi pregnant esenţa eticii de constructor liber.

Vechimea acesteia în cadul Ordinul nu este la fel de mare după cum ne-am imagina, iar introducerea devizei nu a fost lipsită de dificultăți.

Pentru a-i urmări geneza trebuie să ne raportăm la sec. al XVIII-lea, înainte de izbucnirea Revoluţiei franceze. «Ideile iluministe» erau primite pe atunci cu un interes inegalabil de către amplele segmente ale societăţii franceze, în special de cluburile politice, cenaclurile literare şi lojile masonice. Dorinţa aristocraţiei liberale şi a burgheziei de a se implica în incipienta şi încă restrânsa viaţă socială se reflectă prin expresii precum «dulcea egalitate» sau «iubita fraternitate», expresii care apar în majoritatea discursurilor vremii, în special în lojile masonice. Este adevărat ca formula «Libertate, Egalitate, Fraternitate» nu se va regăsi în limbajul masonic propriu-zis decât după ce a fost consacrată ca atare de Republică franceză și, cu siguranță nu mai înainte, așa cum pretinde legenda.

Dacă în 1789, marchizul René-Louis de Girardin a proclamat cu fervoare că viitoarea Constituție se va baza pe «Egalitate, Justiție, Frăția Universală», propunerea făcută atunci de un membru al Clubului Cordelierilor de a adopta tripla deviză ca şi lozincă pentru propagandă nu a fost acceptată de la început, nefiind prezentă decât începând cu anul 1793 pe documentele oficiale ale mult prea tinerei Republici, împodobite acum cu aleasa sintagmă «Unitate, Indivizibilitatea Republicii - Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte». Un întreg program politic, am putea spune!

La 5 decembrie 1790 Comitetul pentru Constituție prevedea că armele și îmbrăcămintea să poarte însemnele «Constituția - Libertate - Egalitate». În acea perioadă tulbure au fost decernate chiar şi medalii patriotice incriptionate cu cuvintele «Caritate - Libertate - Egalitate» sau plachete cu «Libertate - Egalitate - Uniune».

La 15 august 1792 toţi funcționarii publici au fost invitați să depună un jurământ numit «de egalitate și libertate» iar în luna septembrie a aceluiaşi an, când Convenția a decretat abolirea regalității, s-a auzit o voce puternică care striga în mulţime «Trăiască libertatea și egalitatea!»

Era nevoie de vorbe mari, de genul celor utilizate de Fratele Gracchus Babeuf în scrisoarea adresată poporului francez:

«Popor al Franţei, timp de cincisprezece secole ai fost sclav, deci nefericit. De şase ani de-abia mai răsufli în aşteptarea independenţei, fericirii şi egalităţii. Mereu şi peste tot ai fost adormit cu cuvinte mari, dar niciodată şi nicăieri nu s-a obţinut ceva doar cu vorbe. Din timpuri imemoriale ni se repetă cu ipocrizie că oamenii sunt egali, din timpuri imemoriale cea mai monstruoasă inegalitate subjugă omenirea. Vrem egalitatea sau moartea! Vai de cei ce vor sta între noi şi ea. Vai de cei ce vor opune rezistenţă în faţa unui jurământ făcut de noi! Revoluţia franceză nu este decât avangarda unei revoluţii mult mai mari, mult mai solemne, care va fi ultima!» Vin şi vă întreb acum, oare la ce se referea Fratele nostru?!

Revenind la istorie, remarcăm însă că Masoneria în ansamblu nu va adopta această deviză decât mult mai târziu. Totuşi, apare pentru prima dată înscrisa pe patenta de constituire a unei Loji militare la Orientul Legiunii Străine, care în iunie 1793 îşi ia ca titlu distinctiv chiar «Libertate, Egalitate, Fraternitate». Cu toate acestea, deviza este utilizată prea puţin în cercurile masonice, putând fi amintită doar o menţiune făcută în Cartea de Arhitectură a Première Grande Loge de France care, după ce a refuzat fuziunea cu Marele Orient al Franţei în 1773, din păcate va dispărea în 1799.

Deviza nu mai apare în nici un document masonic până în 1848 când la 24 februarie Guvernul provizoriu hotărăşte ca «Libertate, Egalitate, Fraternitate» să-i fie deviză, principiu şi cuvânt de ordine printr-o guvernare a poporului de către popor și pentru popor.  Dar, abia Legea din 8 septembrie 1848 o va oficializa în sfârşit ca să devină de acum cea a însăși Republicii Franceze (cea de a doua republică).

Ideea precum că deviză făcea parte din tradiţiile lor le era foarte dragă francmasonilor aflaţi în Guvernul Provizoriu, unii dintre ei membrii ai Suprême Conseil de France, dintre care amintim doar pe cei mai cunoscuţi: Louis Blanc, Adolphe Crémieux, Ferdinand Flocon şi Louis-Antoine Garnier. Nu e de mirare atunci ca pe 6 martie 1848 au primit la Primăria Capitaliei o delegaţie a lojilor pariziene, care participaseră în mod activ la Revoluţie. Venerabilul Frate Bertrand declara cu acea ocazie: «Dintotdeauna Masonii şi-au înscris pe banierelor lor cuvintele Libertate, Egalitate, Fraternitate. Găsindu-le acum pe steagul Franţei, salută triumful principiilor lor şi se bucură că întreaga ţară a primit prin voi, Fraţii mei, consacrarea masonică». Crémieux (viitor Suveran Mare Comandor în perioada 1869-1880 şi artizanul Conventului Universal de la Lausanne)  i-a răspuns pe loc: «În orice moment, în toate împrejurările, sub opresiunea gândirii şi sub tirania puterii, Masoneria a repetat neîncetat aceste cuvinte sublime: Libertate, Egalitate, Fraternitate!» Iată un mod particular de a scrie istoria...

Oricum, a trebuit aşteptat Conventul Marelui Orient al Franţei din 1849 ca să se modifice primul articol al regulamentului său general, adăugând astfel o ultimă menţiune: «Deviza Masoneriei a fost dintotdeauna: Libertate, Egalitate, Fraternitate». În acelaşi text se proclama pentru prima dată în istorie faptul că Masoneria se bazează pe «existenţa lui Dumnezeu şi pe nemurirea sufletului»…

Interesant este ca în 1869, Marea Lojă Centrală, fondată în 1822 de către Suprême Conseil de France pentru administrarea lojilor simbolice din Jurisdicţia sa, solicită introducerea acestei devize în Scoţianism - dar și suprimarea referinţei la Marele Arhitect al Universului. După îndelungi dezbateri, în 1873 SCdF acceptă doar prima dintre aceste cereri. Același spirit și aceeași deviză va fi preluată de Marea Lojă Simbolică Scoţiană fondată în 1880 iar mai apoi de cea de a doua Mare Lojă a Franţei, constituită în forma actuală între anii 1894 şi 1896. Ca o paranteză, se ştie că în toamna anului 1843, în casa generalului Nicolae Mavros ia fiinţă Societatea Secretă «Frăţia» având ca lozincă «Dreptate-Frăţie» iar ca membrii fondatori pe Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi Ion Ghica. Adoptând această deviză cu caracter autohton – născută treptat în gândirea politică românească, începând din timpul revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu– societatea «Frăţia» a avut de la bun început nu numai o acoperire, ci şi o altă deschidere decât societăţile secrete anterioare. Sub paravanul legal al unei activităţii literare, ea grupează în jurul său tineretul intelectual şi progresist din ţara Românească, dar şi pe tineri patrioţi din Moldova şi Transilvania. Pentru a salva deci națiunea, tinerii boieri luminați au pus bazele acestei societăți secrete şi tot în același scop cei mai mulți dintre membrii au aderat şi la Masonerie; gândeau ca doar astfel vor putea stabili legături externe, „invizibile”, strânse și puternice.

Revoluţia de la 1848, ca fenomen general european, a deschis un nou capitol în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului nostru a fost cuprinsă în procesele revoluţionare și deşi acestea au îmbrăcat fiecare forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase trăsături unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi apusul absolutismului, după o perioadă firească de reacţiune contrarevoluţionară. Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, de factură europeană. Deci revoluţia română trebuie considerată în legăturile şi interdependenţele care o ataşează revoluţiei europene. Bălcescu spunea prin 1850 în «Mersul revoluţiei în istoria românilor»  următoarele: «Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut că românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea adauga la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare va cere unitatea şi libertatea naţionala. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.»

De atunci încoace, tripla deviză republicană va rămâne mereu prezentă în Masoneria franceză. Universală, generoasă, dar nu de origine masonică, este o specificitate masonică numai pentru Franța. Dar pentru noi?! Cred că în primul rând, fraternitatea trebuie să rămână responsabilitatea noastră, a masonilor prezenţi şi viitori.

Poate că deviză republicană trebuia să fie rescrisă în această ordine: fraternitate, libertate, egalitate. Ideea nu a avut succes deoarece anticlericalii au afirmat atunci că fraternitatea era un concept eminamente creştin.

Filosoful contemporan Edgar Morin spunea că libertatea poate să fie instituită, egalitatea poate să fie impusă dar în schimb, fraternitatea nu se stabileşte cu o lege şi nici nu se poate impune de către stat! Fraternitatea este mereu înaintea noastră. Vine dintr-o experienţă personală de solidaritate şi de responsabilitate. Singură, libertatea ucide egalitatea şi egalitatea impusă ca unic principiu distruge libertatea. Numai fraternitatea permite să se menţină libertatea, continuând însă lupta pentru a suprima inegalităţile.

În secolul trecut două sisteme politice au încercat să întrupeze libertatea şi egalitatea. Liberalismul economic a încercat să asigure tuturor bunăstarea, iar socialismul a încercat să promoveze egalitatea, atribuind statului justa repartizare a avuţiei naţionale. La începutul sec. al XX-lea, crizele apărute au făcut să se înţeleagă că lipseşte o bază etică care să asigure un sens eforturilor celor care au misiunea de a organiza viaţa socială şi economică. Şi nouă, masonilor de ieri şi de azi, ne place să credem că fraternitatea ar fi putut şi ar putea fi tocmai acea referinţă etică.

Fraternitatea este adesea confundată cu solidaritatea, total greşit: solidaritatea are ca scop doar să corecteze inegalităţile şi nedreptăţile dar, în schimb, fraternitatea indică o societate în mod natural egalitară, o egalitate nu numai de drept ci mai ales de fapt, în numele demnităţii iminente a oricărei fiinţe umane. O societate fraternă este o societate în care fiecare privilegiu nu mai există, unde fiecare se îngrijeşte de celălalt. Implică un contact imediat cu persoanele, recunoaşte fiecare persoană care este în acelaşi timp diferită de mine şi egală cu mine. Diferit pentru că fiecare este unic, egal pentru că în fiecare există chemarea lăuntrică de a fi frate. Fraternitatea îmbogăţeşte libertatea şi egalitatea deoarece, contrar libertăţii liberale, libertatea fraternă se simte responsabilă de libertatea celuilalt: eu nu sunt cu adevărat liber dacă celălalt nu este liber.

Atunci când, după ororile celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1948 O.N.U. a promulgat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceasta şi-a găsit fundamentul său în fraternitate. E suficient să recitim doar primul articol: «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate». Asta înseamnă că fraternitatea nu este facultativă, nici spontană şi nici imediată, fraternitatea trebuie învăţată prin educaţie şi formare, nu numai de-a lungul vieţii şcolare, ci de-a lungul întregii vieţi. Este posibil să se trăiască împreună, să se păstreze propria identitate pentru că suntem membrii aceleiaşi familii şi sub privirea Marelui Arhitect - trebuie şi putem să trăim nu numai tolerându-ne reciproc, ci iubindu-ne ca într-o mare familie.

Dialogul devine deci un element decisiv în lumea de astăzi, nu doar pentru o coexistenţă paşnică, ci pentru promovarea unei lumi noi. Ca masoni, suntem cu toţii chemaţi să ne confruntăm cu trei provocări: provocarea identităţii, provocarea diferenţei şi provocarea pluralismului. Provocarea identităţii înseamnă a dobândi o conştiinţă a conţinutului propriei credinţe, pentru că nu se poate dialoga pe ambiguitate. Provocarea diferenţei: nu trebuie să credem că acela care aparţine unei alte culturi este un duşman. Provocarea pluralismului: trebuie să acceptăm că Marele Arhitect lucrează în mod misterios prin fiecare dintre noi.

Dacă reuşim să dobândim această spiritualitate, atunci noi, masonii, vom fi în măsură să eliminăm toate cauzele non-fraternităţii şi putem aduce un real serviciu celor aflaţi în căutarea sensului vieţii. Filozoful francez Paul Ricoeur afirma că «omul modern se confruntă în realitate cu patru probleme: problema autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a non-sensului.» Trebuie să împărtăşim valorile care aparţin patrimoniului nostru: respectarea persoanei umane, care nu poate fi niciodată redusă la productivitatea sa economică sau la poziţia sa socială; tutelarea libertăţilor fundamentale ale persoanei umane; egalitatea, care pentru noi, francmasonii scoţieni, se odihneşte pe caritate. Trebuie să ne ajutăm, respectând diferenţele noastre, ca să alegem astfel între bine şi rău.

Să nu ne pierdem curajul, să privim în jurul nostru şi vom găsi un frate care trebuie iubit şi cu care să facem o bucată de drum împreună. Îmi revine în minte o pildă tibetană: «Într-o zi mergeam pe munte şi am văzut un animal sălbatic. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era un om. Când am ajuns în faţa lui am văzut că de fapt era fratele meu».

Noi, masonii, vom rămâne mereu o minoritate, dar sper că vom fi cândva şi în România o minoritate care contează şi cel mai important, o minoritate care acţionează.

Este adevărat că oamenii se nasc cu aptitudini diferite, sunt înzestraţi cu talente diferite, trăiesc în medii diferite, într-un cuvânt sunt inegali. Egalitatea este doar în faţa legii. Cei care au introdus principiul libertate, egalitate, fraternitate au încercat să elimine privilegiile unora, căci majoritatea nu aveau libertatea de a-şi căuta năzuinţa spre fericire, spre a accede la anumite funcţii şi demnităţi doar pentru că îi recomanda talentul său abilităţile şi nu simplul fapt că s-au născut nobili, fraternitatea este total diferită. Dacă egalitatea este impusă prin lege iar libertatea este statornicită inclusiv de religii, fraternitatea înseamnă solidaritatea şi responsabilitatea membrilor unei colectivităţi, a unei organizaţii cum este Francmasoneria. În lipsa fraternităţii, respectiv a unor idealuri comune nu putem avea nici egalitate şi nici libertate. Chiar dacă lozinca Revoluţiei franceze este "Libertate, Egalitate, Fraternitate" trebuie înţeles clar ca Fraternitatea este cea care stă la baza primelor două. Fraternitatea nu este ceva care apare astăzi înainte de Convente şi mâine dispare, fraternitatea se seamănă, se cultivă, se udă, se creşte şi se întreţine începând de la iniţierea în primul Grad Simbolic şi probabil nu se termină nici în momentul în care vom merge în loja de la Orientul etern. Roadele fraternităţii sunt nu numai libertatea şi egalitatea, ci şi respectul şi responsabilitatea faţă de familie, faţă de ţară, faţă de semenii noştri de aici şi de pretutindeni, aflaţi la greu.

Fraternitatea este elementul esenţial, este liantul care ne leagă ca să fim solidari între noi, să împărtăşim acelaşi sentiment comun - mandria de a fi francmason. 

Unii iniţiaţi din păcate nu au înţeles esenţa Fraternităţii. În general ne tot lăudăm că suntem cei mai recunoscuţi, că suntem cei mai ezoterici dar nu avem Fraternitate şi nici solidaritate. Unde este Fraternitatea noastră? Vrem doar să avem beneficii şi avantaje ca Francmasoni, nu şi îndatoriri. Nu Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea sunt greşite, nu regulamentele noastre sunt greşite ci aplicarea lor şi modul cum sunt interpretate este greşit, Fraţii mei.

VIVAT, VIVAT, VIVAT SEMPRE!

Este un an plin de evenimente aniversare, un an plin de speranţe pentru Ordinul nostru Scoţian! În acelaşi timp, ne dorim să fie un an al recâştigării normalităţii, anul în care se pun bazele unei reconstrucţii profunde, anul în care schimbările reale ar putea capăta contur şi consistenţă.

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la consacrarea și instalarea Supr.˙. Cons.˙., urăm viaţă lungă în pace şi armonie tuturor SS.˙.MM.˙.II.˙.GG.˙. de Gr. 33 și Ultim al R.˙.S.˙.A.˙.A.˙., membrii ai Col.˙. MM.˙. Off.˙., care au fost investiţi în funcţie la aceea dată. Fie ca întotdeauna să vă păstraţi încrederea în viitor, cutezanţa de a vă lupta pentru visele noastre comune şi răbdarea de a construi lucruri trainice. Să aveţi înţelepciunea de a recunoaște binele, forța de a răbda nedreptățile și puterea de a le înfrunta neobosiți. Să vă fie viața luminată de gândurile cele bune și de prietenia celor dragi!

La vreme de sărbătoare este de datoria noastră să ne amintim de toți cei care ne-au fost alături, de lucrurile și de faptele bune. Să ne amintim de urcușuri, dar și de coborâșuri, căci acestea ne fac mai puternici, ne testează determinarea. Acum depinde numai de noi să folosim oportunităţile pe care le avem pentru a progresa şi a face din Ordinul nostru acea organizaţie fraternă pe care cu toţii ne-o dorim. Să nu uităm cine suntem, să nu uităm care este menirea noastră, să nu uităm să fim Fraţi! Doar în măsura în care am învăţat lecţiile trecutului vom reuşi să înţelegem mai bine provocările care ne aşteaptă şi ne vom pregăti pentru ele aşa cum se cuvine. Doar împreună şi nu dezbinaţi, doar construind şi căutând mereu ceea ce ne uneşte putem evolua cu adevărat. 

Armonie si Geometrie la Bookfest

Aclamația Scoțiană

Aclamația Scoțiană se intalneste la sfârșitul deschiderii și închiderii lucr.·. primelor trei grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat, completând trilogia formată din semn, baterie și deviza republicană "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Originea acestui cuvânt a facut obiectul multor cercetări și teorii, atât din partea profanilor cât și din partea initiatilor in tainele Masoneriei. Prima înregistrare ne duce către imperativul verbului turcesc "urranack - a ucide". Acesta ar fi fost salutul (strigătul) ienicerilor, soldați însărcinați cu paza sultanului, atunci cand suveranul trecea prin fata lor, ceea ce înseamnă: "Ucideți-l! ". Avand in vedere viitoarele masacre ale dușmanilor sultanului, ar putea fi dubii asupra sensului aclamatiei dacă am traduce așa. Dar masonic vorbind, putem eventual spera ca acești dușmani să fie cei trei companioni responsabili pentru moartea lui Hiram?!

Potrivit scrierilor lui Delaunay (1815) și lui Vuillaume (1821), aceasta aclamatie ar însemna "Trăiască regele!" dar nimic nu poate justifica o astfel de interpretare din punct de vedere etimologic. Potrivit generalului si istoricului Louis Philippe, conte de Ségur, Prea Puternicul Suveran Mare Comandor al Suprême Conseil de France in perioada 1822-1825, acest strigăt de război ar fi fost adoptat ulterior, sub forma „URA”, de către cazaci în timpul dezastruoasei campanii din Rusia in anul 1812. În dicționarul limbii franceze publicat între 1863 și 1872, Fratele Émile Littré notează o etimologie slavă a expresiei "HU - RAJ" însemnând "către Paradis" și oferă o interpretare "în conformitate cu ideea că toţi care luptă cu vitejie și mor astfel se duc în Ceruri", la fel cum luptătorului jihadist i s-au promis optzeci de fecioare în paradisul lui Allah. Acest proces de reflectie trebuie sa fii ridicat semne de intrebare pentru membrii Grand Orient de France, care înlătura credința în Dumnezeu în anul 1877 și invoca Marele Arhitect al Universului în anul 1884.

Mai aproape de vremurile noastre, experţii Comisiei de Istorie si Ritualistică a Grande Loge de France i-au găsit o origine ebraică, „OZEH”, căreia îi propun o versiune distorsionată, „OZ'ZE”, însemnând "aceasta este puterea mea", făcând aluzie binenţeles la Marele Arhitect al Universului. Această interpretare a fost adoptată de către Conventul din 1961 și inclusă în ritual din anul 1962. Aclamatia „OZ'ZE” dispare în favoarea HOUZZAI în 1992. Faptul că profanii nu au observat radacinile acestei aclamaţii este scuzabil dar că masonii care practică Ritul Scoțian Antic si Acceptat s-au pierdut în cercetări academice si au omis indicația anunțată în mod clar de către Venerabil în primele trei grade este dezamăgitor: "Cu mine, frații mei, prin semn, baterie și aclamație scoțiană!".

Astfel, HUZZAI este o aclamație de origine scoțiană. Utilizarea sa este atestată în galica scoţiană, un dialect vorbit în Scoția secolului al XVI-lea. Face parte din aceeași familie ca și verbul "heeze" însemnând "a ridica", acest cuvânt a fost folosit pentru prima dată de către marinarii scoțieni pentru a se încuraja să ridice greutăți. Expresia franceză "Ho! Hisse (Ridicați)!" provine din acest verb scoțian. Sintagma a fost adoptată în sec. al X-lea de către marinarii englezi, care au folosit-o ca expresie consacrată in onoarea liderilor lor sau în onoarea unei personalități care vizitează o navă a Royal Navy. Marine Royale Française o va prelua ca strigăt al mateloţilor așezaţi astfel pe catarg și punte în anumite ceremonii oficiale, cum ar fi vizita șefului statului sau a miniștrilor, sau chiar ca dovadă a simpatiei pentru o altă națiune apropiată.

Înainte de a ajunge la o formă finală în Masoneria de Rit Scoţian, această aclamație a avut diferite forme de ortografie, în conformitate cu cele două forme existente în vechiul dialect: HOUZZA și HOUZZAY. În prima formă grafică, vocala terminală este pronunțată fie cu un / a / "lung" (ca în interjecția franceză "ah!") fie printr-un / e / alungit în conformitate cu pronunția scoțiana, sau chiar cu diftongul / ei /, pronunția normală a vocalei în alfabetul englez. Acest lucru explică fluctuațiile grafice și fonice întâlnite în alte limbi in afară de galica scoțiană și engleza britanică.

Așa cum este cazul în Franța pentru orice împrumut dintr-o limbă străină, cuvântul a fost scris în conformitate cu adaptarea fonologică. Îl întâlnim pentru prima data sub forma HOUZZE în "Guide des Maçons Écossais" din 1804, apoi HOUZZA în 1813 în "Thuileur de L'Écossisme". În 1820, Vuillaurne păstrează această ortografie, dar face următoarele precizări: "a se pronunța Houzzai". Ortografia cea mai apropiată de original datează din primul sfert al sec. al XIX-lea după cum reiese din “Ritualul primelor trei grade conform vechilor indatoriri”, publicat sub egida Suprême Conseil de France în 1829.

SCdF și-a menținut ortografia HOUZZAI până în prezent. Pe parcursul tuturor secolelor acest cuvânt în forma sa originală HOUZZA(Y), a devenit un arhaism și nu mai este păstrat decât în forma sa din cadrul Ritului Scotian Antic și Acceptat. Printr-un fenomen de schimbare fonetică care datează din antichitate, cunoscut în lingvistică ca rotacism, consoana /z/ a fost transformată în unele medii fonologice, în special în poziția intervocalică (între vocale) în /r/. A fost utilizat rotacismul de asemenea la aclamatia HOUZZA(Y), care a devenit în engleza britanică HURRA(H) începând cu sec. al XVII-lea, cu o variantă HOORAY și trecută în limba franceză în forma HURRAH. Astfel, etimologia menționată la începutul acestui articol (a se vedea “URA”) nu a fost, probabil o închipuire. Pur și simplu autorii, care nu erau neapărat experți în filologie și etimologie au ales originile indo-europene, unele dintre ele comune, dar referitoare la diferite sisteme lingvistice ale sistemului germanic, căruia îi aparține galica scoțiană și engleza. In plus, au operat o abordare cronologică greșită.

Utilizarea aclamației scoțiene HOUZZAI în Masoneria Anticilor, din care a rezultat ramura scoțiană, este perfect coerentă. Ritul francez, care rezultă din Masoneria Modernilor, a folosit inițial aclamatia latină "Vivat, Vivat, Vivat sempre!" ("Trăiască, trăiască, trăiască pentru totdeauna!"), fiind ulterior înlocuită cu motto-ul republican "Libertate, Egalitate, Fraternitate".

Prin jertfă, spre Învierea spiritului!

Deși în limba română substantivul înviere este de gen feminin, nu există, sau cel puțin nu cunosc să fi existat o reprezentare de orice fel a actului învierii ca sex feminin. Oricare înviere în toate religiile, de-a lungul culturilor și civilizației umane, este înfăptuită și reprezentată de un personaj masculin. Dacă mergem în Egipt, Orfeu este zeul care va învia din morți, în India Buddha ne învață despre o înviere spirituală, creștinismul îl are pe Iisus cel înviat din morți, iar în alte credințe religioase învierea, cu sensul de inițiere, este atributul unui personaj neapărat masculin: Zarathustra, Zeus, Zamolxis, Moise, Apollonius, Thor ș.a.m.d.

Pentru fiecare personaj mitic învierea comporta valori sociale și interumane care urmăreau să transmită împlinirea unor idealuri cerute de zeul suprem. Intermediarii învierii aveau puteri supraomenești, vindecau tot felul de boli, erau foarte înțelepți, milostivi, înviau morți, trăiau cu gândul la sacrificiul de sine în numele comunității, impuneau moduri de comportament, rânduiau legi și combăteau nedreptatea și inechitatea.

Învierea pentru toți acești oameni profetici este, în primul rând o normă și, în al doilea rând, un pachet de valori morale, sociale, etice și interumane. A învia nu înseamnă neapărat a birui moartea decât dacă numai moartea este considerată un obstacol în calea vieții și a rânduirii acesteia.

De aceea am putea reține că sunt sculpturi închinate tuturor valorilor și principiile umane, cum ar fi: dreptatea, dragostea, frumusețea, sinceritatea, înțelepciunea, victoria, vânătoarea, iertarea, precum și moartea, uitarea, răutatea, invidia, sărăcia, ura, dezmățul, trădarea și multe altele. Mintea umană a sculptat tot felul de zei și zâne, însă niciodată nu am întâlnit o statuie închinată învierii ca zeitate feminină. Poate pentru că învierea era exclusiv rezervată bărbaților. Sunt morminte întregi în care descoperim, alături de personajul decedat, nenumărate ființe feminine îngropate de vii, fie femei și fiice, fie tot felul de animale.

Ceea ce s-a dovedit cu certitudine, este că ideea de înviere apare prin credința că există viață dincolo de cea în care viețuim. Fiind legată de cultul îngropării bărbatului este, în definitiv putem spune că învierea este o idee care apare odată cu patriarhatul. În perioada matriarhală, a fi viu înseamnă a te naște și trăi în această lume. Nașterea și învierea nu neapărat trebuiau să se confunde. Între ele nu exista nici o diferență. În cele mai vechi morminte trupurile celor morți erau puse în poziții de făt în pământ, iar gropile erau vopsite în roșu, semn al sângelui în care este viața, pentru ca trupurile după ce mor în această viață să poată renaște în alta care îi urmează acesteia. Astfel înțelegem că a crede într-o altă viață de după aceasta este o credință practicată din cele mai îndepărtate perioade ale existenței umane. Din matriarhat omul credea în viață de după viață, însă pe atunci asta nu însemna înviere. Era numai o continuare a acestei vieți, care începe din pântecul matern, într-o altă viață care începe din pântecul pământului. Legătura dintre om și natură consta într-o continuitate fizică firească în care trecerea trupului prin fazele nașterii, copilăriei, maturității, bătrâneții și îngropării reprezentau un întreg, o singură existență, o viață indestructibilă în toată plinătatea ei. Omul se întorcea în pântecul naturii pentru a se reconforma întregului fără a i se opune. Erau necesare numai câteva ritualuri a căror simbolism cuprindea ideea că el este un călător atât în această viață, cât și în cea pe care nu o cunoaște, pentru care este tot atât de pregătit pe cât este și atunci când se naște din pântecele mamei. Continuitatea nașterilor nu însemna însă Înviere.

Învierea nu este o aducere la viață precum nașterea. Învierea nu este ceva firesc, natural, creativ. Ea este o zguduire a temeliilor creației, o radicalizare majoră a raporturilor dintre firesc și nefiresc. Ea nu se face prin moarte, ci prin jertfă. Diferența este că moartea este naturală, iar jertfa este o crimă motivată de credințe și principii indiferent de ce fel. Atunci când vorbim de înviere, vorbim de reproșuri, de revoltă, de lipsă de autoritate, de umilință, de dramaturgie, despre o forță care se adună de-a lungul timpului asemenea lavei într-un con vulcanic și care, atunci când erupe, arde totul în cale, pârjolește fără a face diferență, întunecă și cerul nopții și cerul zilei, pustiește și sfărâma totul din temelii și îngroapă parcă pentru totdeauna.

Învierea unui decedat nu poate produce aceste mișcări structurale. Este o minune ca și nașterea unui copil, însă nu schimbă valorile și principiile umane. De aceea, pentru a vorbi despre înviere trebuie întâi analizate dimensiunile culturale și sensurile etice și morale ale acesteia. În  sens istoric învierile au fost multe, în sens cultural învierea este specifică pentru fiecare civilizație. Modul de percepere este divers, însă ceea ce rămâne comun tuturor învierilor este latura profund structurală prin care aceasta transformă definitiv și brusc perspectivele asupra viitorului. Învierea este asemenea națiilor migratoare care, deși nu au lăsat multe dovezi în istorie din trecerea lor, au provocat totuși prin atitudinea lor agresivă și instabilă, ca alte imense mase umane să migreze pe suprafața pământului și astfel, prin complexa lor imixtiune, să creeze noi imperii, noi civilizații, să construiască și să revitalizeze continentele lumii peste veacuri și prin milenii.

Așadar, când facem referire la Ziua Învierii, gândul nu ar trebui să ne ducă la imaginea care o reprezintă, ci la contextul civilizator pe care un om unic a făcut-o posibilă. Învierea nu vorbește despre biruirea unei stări fiziologice a naturii umane, ci despre ridicarea naturii umane deasupra sinelui. A muri și a învia sunt două activități care fac parte din capacitatea umană dar în regiștri total diferiți. Moartea este naturală, Învierea este supranaturală. Moartea este a fizicului, Învierea este a psihicului. Când se moare totul se sfârșește. Când se învie se trece dintr-o stare în altă stare. Învierea nu este după moarte și nu are de-a face cu ideea de moarte. Ea se petrece în viață și atâta timp cât este viață. Ea este viață și constă într-o trecere a vieții dintr-o etapă inferioară la alta superioară. Este clipa în care poți să accepți cât de firească este și cât de nefirească este moartea, dar nu este moarte, deoarece, odată cu moartea învierea nu mai este posibilă. Este posibilă renașterea, dar renașterea este altceva decât moartea. Moartea este comună și veșnică. Învierea este personală și de moment. Învierea este ridicarea de sine prin sine pe un palier al cunoașterii personale. Ea este atât intimă, dar și filozofică, pe când moartea este numai firească.

În timp, învierea este ciclică. Putem învia regulat, potrivit unui calendar, tocmai pentru a ne aminti cât de important este a ne cunoaște, a ne descoperi și a ne depăși continuu. Asta nu înseamnă că învierea nu tinde spre eternitate, numai că odată raportată acestei dimensiuni, învierea este exprimată ca salvare, adică se permanentizează asemenea morții. Eternitatea nivelează valorile, iar o înviere eternă nu numai că își pierde miracolul și rostul, dar se bagatelizează până la paradox. Moartea însă nu se poate bagateliza, deoarece ea există datorită consumului etern al ideii de sine. Dacă fiziologic moartea transformă realul în risipă, ideologic moartea există tocmai pentru că face ca totul să nu existe. Acest paradox este unul viabil și corect și, datorită modului sănătos de a se manifesta al morții, învierea pare numai o lamă de fulger prin întunericul profund al morții. Când și când, unde te aștepți mai puțin, vuiește adâncul și din forțe necunoscute apar lumini bengaleze care lumină cerul ființei cu stări onirice aproape reale care transpun irealul infinit în clipe vii de viață și de confort sapiențial.

Pentru a reprezenta asemenea idei într-un complex sculptural ar fi nevoie de geniul unui artist pentru care învierea conține mai mult decât puținul pe care l-am exprimat aici. Ceea ce rămâne din tot ceea ce am scris acum este praful care se va așterne peste aceste rânduri, praf care se va ridica numai într-o zi în care cineva va dori să completeze dimensiunea învierii cu noi sensuri și direcții. Cu siguranță voi reîncerca, deoarece pentru mine, așa cum am arătat, a învia însemnă viață și valori umane. A învia nu este o biruință, ci o tresărire de orgoliu incomensurabilă capabilă să mute munții, să sece mările și să nască națiuni cu valori și principii noi. Istoria, atât cât o cunoaștem, a consemnat tot felul de mărturii despre astfel de învieri.

Am zis!

Bacchus din Teba

Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba

În Univers nimic nu se mișcă întâmplător. De la cel mai mic atom până la cea mai mare constelație totul se mișcă potrivit unui ritual. Absolut nimic nu se întâmplă decât conform unei legi imuabile care mișcă întreaga existență potrivit unor măsuri perfecte și drepte. Faptul că în acest ceasornic, unde fiecare rotiță se rotește exact cum trebuie și când trebuie, nu se vede Marele Ceasornicar care, din când în când, comprimă arcul fundamental pentru a ține într-o perpetuă mișcare tot ceea ce pentru noi este veșnic, constă în senzația percepută natural cum că totul nu se va sfârși niciodată, că se întinde mereu spre distanțe necunoscute, atât de intens și atât de repede încât pare că face risipă.

Datorită acestei destinderi generale, care se comportă ca o dezvoltare din sine spre exterior a Întregului și care face ca din particule infinit de mici să se nască spații infinit de mari, această inconstantă dar permanentă cădere în sinele incognoscibil, ca într-un neimaginabil deșert al dorințelor, descoperim starea de cunoaștere, de căutare sau de vis care, indiferent cum s-ar numi, crează negreșit minții umane starea și sentimentul de libertate.

De-a lungul istoriei culturii și civilizației umane această libertate s-a prezentat fie ciclic, urmând un calendar lunar sau solar, motivat de raportul spiritului uman în relația sa cu natura fizică și cea  spirituală, fie liniar, care este o dimensiune a timpului pur filosofic și care a apărut odată cu reanalizarea ființei umane în raport cu universul conceput ca protector și beneficiar al întregii activități umane. Este vorba de mutarea gândirii umane care punea inițial accentul pe natură ca fiind primul scop al existenței, la punerea accentului pe om ca rost și ideal fundamental al existenței. Mai concret timpul infinit, cu toate cele trei etape ale sale: trecut, prezent și viitor, desacralizează Natura și sacralizează omul. În timpul ciclic, în care Natura și raportarea la tot ce înseamnă manifestare a ei, reprezenta Universul care renaște din sine și în care totul se dezvoltă și se disipă pentru a reînvia dintr-o continuă consumare, în toată această buclă omul nu este altceva decât o varietate fără identitate care încearcă să se raporteze pe cât este posibil între forțele imuabile ale ale datului determinant, adică a Timpului rege.

Descoperirea timpului liniar a făcut posibil ca Timpul rege să fie înlocuit de Omul rege. Nu s-a renunțat la Natură și nici la înțelegerea ei ca manifestare ciclică, căci și acesteia i s-a dat o valoare mai mare, deoarece numai prin evoluțiile ei a luat naștere punctul central din care și prin care timpul liniar, timpului Omului rege a prins viață, a început să existe ca punct primus. Numai printr-un sacrificiu repetabil, care se îndeplinește în momente bine calculate, este posibilă nașterea timpului irepetabil, fundamental, timp a cărui incomensurabilitate este alcătuit dintr-un infinit de momente perfecte ale ciclicității naturii. Astfel se poate înțelege ridicarea omului de la starea de manifestare anonimă în cadrul Naturii la calitatea de fiu al Naturii precum și continua dezvoltare a gândirii umane prin sine în descătușarea eliberatoarea a forțelor incalculabile a Universului. Acum omul nu este numai unul dintre cei care invocă forțele Naturii pentru a-i fi favorabile, acum el este cel care poate controla și chiar stăpâni Natura. Îi este Fiu, este din sângele Ei, este urmașul și moștenitorul ei, ca atare o poate și supune. Natura, ca mamă care i-a dat naștere, este păstrătoarea tuturor cheilor creației, însă de acum nu ea va mai hotărî cum trebuie folosite aceste chei. Odată cu ridicarea Fiului omului Natura ca parte feminină trebuie să se conformeze voinței masculine. Să-l urmeze, să-l susțină, să-l vindece și să-l hrănească. Matriarhatul se stinge odată cu timpul ciclic al ideilor religioase, al luptătorului, al agricultorului, al crescătorului de animale, al migrațiilor și răsar zorii patriarhatului în care timpul liniar este amprenta gândirii bărbatului, al polisului, al legii, al gândirii și frumosului. Pare a se naște o eră de trecere în care se împletesc vechile tradiții și credințe matriarhale cu noile și neînțelesele moduri de gândire patriarhale. În realitate este un pas mare către un dihotomism existențial al speciei umane.

Trecerea de la timpul ciclic la timpul liniar și mutarea principalelor valori existențiale de la Natură la om arată clar că nu am depășit timpurile mitice ale creației, ci că numai este vorba de o evoluție în plină desfășurare în care tot ceea ce se întâmplă suportă explicația unei expansiuni și transformări din ce în ce mai accelerate, mișcare cu care omul trebuie să țină ritmul pentru a nu se risipi, pentru a nu se disipa.

Îngenuncherea Regelui Timp și urcarea pe tronul slavei acestuia de către om este însă numai o luptă pe care de data aceasta a câștigat-o omul. În războiul acesta, odată încoronat, omul are de purtat lupte și mai dificile. Pentru a-și păstra statutul Omul va trebui să devină un bun strateg în veacurile care alcătuiesc eonurile timpului. Omul va trebui să învețe să se autodepășească continuu, să se adapteze și să își perfecționeze gândirea potrivit noilor provocări pe care geografia universului i le descoperă și apoi să învețe să apere ceea ce a cucerit pentru a nu lăsa în urma sa ruina și uitarea.

Prima etapă pe care o are de escaladat este aceea de fi pregătit pentru vremea în care Universul se va opri din propria sa expansiune. Acest imperiu inimaginabil, al cărui hotare nimeni nu le cunoaște și nu le-a văzut vreodată, și care încă cucerește spații acolo unde noi nici cu gândul nu putem ajunge, cândva va ajunge la limită. Atunci va începe pentru El perioada de glorie. Tot ce a adunat, adună și va mai aduna, când se va opri din cucerit Universul va începe să se bucure de aceste comori. Atunci timpul ciclic și timpul liniar, Natura și Omul, vor trebui să își descopere alt mod de raportare la formele de exprimare ale Universului.

Dacă prin Timpul ciclic omul își regăsea mereu sursa izvorului pentru a reporni drumul epopeic al existenței sale și dacă acum a lăsat demult în urmă izvorul din care a plecat și se află navigând mitic pe apele care îl duc spre marea nesfârșită, adică în timpul liniar care are izvorul ca sursă, ca trecut, albia ca prezentul în care se manifestă, care îl poartă printre și peste valurile existenței, când mai învolburat, când mai liniștit până acolo unde va fi viitorul, la gurile de vărsare, adică în infinita supă primordială, atunci când sfârșitul va deveni definitiv pentru ambele moduri de interpretare a ceea ce numim existență temporală, dacă la sfârșitul acesteia Omul nu va afla cum să se raporteze noii dimensiuni, poate fără nici un fel de Timp, cu certitudine că va trebui să evolueze într-o altă formă de viață. Aici, termenul ”evoluție” nu are un înțeles științific ci strict de transformare a timpului din valoare simbolică cum este în prezent, într-o valoare reală, palpabilă, vie prin care realitatea umană să se poată mișca în toată integritatea sa.

În momentul de față despre o astfel de realitate ne vorbesc toate credințele fundamentale ale umanității, care sunt pline de explicații amănunțite despre o lume care va urma actualei realități. Ideea fundamentală este rezumată în existența exprimată alegoric a unei ”a opta zi”. Dincolo de diferențele de interpretare, faptul că această dimensiune de dincolo de orice exprimare a timpului, este susținută și formulată, descoperă că viitorul conceptului de timp este unul care trebuie abordat foarte atent nu numai la nivel religios sau filosofic, ci și potrivit transformărilor fundamentale inevitabile care ne provoacă dintr-un orizont deja previzibil, chiar dacă poate părea improbabil datorită mirajului prin care ni se prezintă în călătoria aceasta în care Omul se pare că rătăcește căutând singur, deocamdată, prin pustiul Universului.

Evoluția motivată de adaptare este o stare reală care transformă fiecare idee de existență în toate dimensiunile ei. Faptul că umanitatea încă se simte în siguranță la sânul Naturii dovedește că în om se mai manifestă forțe mistice care se opun subtil schimbării provocate de ideea că Omul poate deveni Fiul unui Zeu, dar totodată arată cât de mult a contribuit la construirea unor sisteme de gândire care au aproape au reușit să ne convingă că am ajuns la stele, fie chiar și alegoric.

Ceea ce este cert, atât din punct de vedere religios, cât și rațional, este că ziua a opta va veni. O schimbare radicală căreia omul va trebui să i se plieze printr-o adaptare sau transformare fundamentală cu siguranță va veni. Dacă până acum ne-am adaptat evoluției prin gândirea care s-a mulat fidel pe ideea de timp, vine o etapă în care va trebui să schimbăm totul. A schimba numai modul de a gândi, a schimba numai modul de a ne raporta la schimbare, nu mai este o soluție viabilă. A descoperi capacitățile pe care le dovedim mintal și a le folosi, pare a fi o soluție la ceea ce vine. A explica cea ce ne așteaptă în numele unei credințe argumentate cu termeni raționali, este o cale lașă și un mod parșiv de a ne asuma merite mistice în numele unui trecut imemorial fabulos. Nu este vorba despre o atitudine morală, ci de o poziționare față de cei care nu pot să accepte că evoluția este o stare a creației, că îndată ce vorbim despre timp ne raportăm unui fenomen a cărui maiestuozitate o intuim și în care dorim să existăm, că în această stare suntem într-un creuzet în care ard la cea mai ridicată temperatură toate materialele știute și neștiute și din contopirea cărora ies forme noi de manifestare care se adaptează sau dispar odată ce își cer dreptul la spațiu și în care ardem și noi în forma actuală și vom arde până când temperatura va fi suficient de ridicată pentru a ne transforma în altceva. Lumina pe care o vom dobândi atunci, transformarea pe care o vom căpăta atunci, capacitățile prin care ne vom defini atunci vor fi acelea care ne vor face să trecem pragul celei de-a opta zi, pragul lumii aceleia în care tot ce este va deveni altceva. Cei care vor putea înțelege în ceea ce s-au schimbat vor numi asta Înviere, iar cei care nu vor putea înțelege vor fi pierduți pentru totdeauna. De aceea, la Înviere Timpul, așa cum îl știm, și Omul, așa cum îl știm, nu vor mai exista. Existența așa cum o concepem noi se va manifesta într-o altă dimensiune în care nici o valoare, din câte cunoaștem și am creat, nu își va mai afla rostul și locul. Totul va fi numai o lumină orbitoare pe care acum intuind-o mistic, presimțind-o sentimental și exprimând-o rațional o numim Înviere. Ea este sfârșitul timpului liniar, ea este  închiderea buclelor timpului ciclic, ea este punctul din centru cercului. De aceea, tot ceea ce facem trebuie să fie în legătură cu renașterea. Altfel, suntem numai puncte haotice care se mișcă aleatoriu, în afara ritualului, condamnate să nu cunoască niciodată renașterea.

Bacchus din Teba

Călătorii

Ca și MM.·., de  la  intrarea  în  Templu și pană  la  ieșire, fiecare  călătorie pe  care o  efectuăm, în dimensiunea să simbolică, este fundamental ritualică. Îmi amintesc o discuție târzie pe care am avut plăcerea și bucuria de a o purta la o agapă cu un Maestru. Mi-a  vorbit profund  marcat  despre  ritual  și  deplasarea  în  Lojă  și a subliniat că, din experientă și prin căutările sale personale, dincolo de toate îndatoririle și misiunile pe care le are și pe care le-a avut de îndeplinit, a înțeles și l-a marcat faptul că nimic nu este intamplător în Univers. La prima impresie mi s-a părut o abordare subțire și facilă totodată, dar apoi a insistat pe idee și mi-a explicat fascinat de propria descoperire, că tot ce inseamnă mișcare în Univers se desfăsoară potrivit unui ritual. De la primul atom și pană la ce mai mare galaxie, Universul respectă regulile de desfăsurare fără a dori sau a căuta variante. ”Totul este  un ritual”, spunea  Maestrul și  nimic  nu se  miscă  aleatoriu.  De  aceea,  în ritual  trebuie să  căutăm perfecțiunea și să respectăm regulile, căci fără legi și principii suntem prinși de haos, de dezordine și  condamnați la dispariție. De atunci îi dau dreptate și am încercat să mă perfecționez, să mă conformez tot mai mult  ritualului masonic care cere că în timpul lucr.·., când lucrătorii nu se mai află în lumea profană și  calcă  intr-un loc sacru, să mă  comport ritualic,  adică  precis,  exact și să trec, să  călătoresc  prin  toate etapele Ținutei marcat de maximă seriozitate și constientă.  Primul  călător  al  Lojei,  care  deschide  căi și trebuie să fie un exemplu tuturor FF.·.,  este  Venerabilul.  În  Tin.·. el  se  află  permanent într-o  călătorie și știe  întotdeauna în  ce  direcție  merge, deoarece urmăreste semnele și cunoaște simbolurile din Templu. Se povestește că undeva, într-o lojă, la începutul lucrărilor, când fiecare frate era pregătit să  plece în propria călătorie, s-a constat că dintre Coloane lipsea chiar tabloul  Lojii. S-a creat  o mare tulburare, deoarece FF.·., în căutarea tabloului, se inbulzeau unii pe alții, își adresau felurite  reproșuri și păreau că sunt rătăciti, fără să își cunoască drumul pe care să meargă și fără lider. Un  Frate,  cu  mai  multă  experientă, și-a  amintit  că  de  mult  era  unul  dintre  ei  care știa să  deseneze  pe  nisip  tabloul  fiecărui  grad.  El  purta  planurile  în  minte  de  unde  le  reproducea și  că tocmai acesta fusese lovit în îndeplinirea îndatoririlor de către unii frați din interior. În  activitatea  noastră,  modul  în  care  se  practică  Francmasoneria  poate  fi  contestat,  dar,  cu  sigurantă nimeni nu poate spune că lucrătorii masoni nu sunt la posturile lor. Așa cum avem printre  noi FF.·. care au știut să facă pierdut tabloul lojii, din păcate avem și MM.·. care nu pot să ne fie  modele.  Plansele  lor  lipsesc  constant și  nouă  ne răman  că  exemple  numai schițele  amatorilor. Constat că în Francmas.·. pe care o clamăm sunt prea multe minți sterile și prea  puține exemple luminoase. din păcate, ceea ce se petrece dă senzația că majoritatea MM.·.VV.·. sunt puși în  funcție  direct  din  gradul  de  Ucenic.  Este  o  tulburare  profundă  în  care  se  aud  numai  țipetele  diletanților. Tăcerea și înțelepciunea lipsesc pretutindeni. Nu există nimeni care să cheme la calm și  care să amintească fiecăruia călătoria ce o are de făcut. Tot mai mulți, chiar mulți prea mulți, se cred  lideri și au soluții pentru toate lucrările din Templul nostru. Lumina lor nu călăuzeste, ci orbește. Prin  atitudinea  lor  nu  fac  decât  să  semene  discordie  și  confuzie,  iar  acolo  unde  totul  este  sfâșiat  și  dezbinat, inevitabil totul se sfârșește, moare.  Aceste călătorii confuze pot fi insă încheiate. Tabloul Lojei poate fi redesenat, chiar dacă nu mai  poate  fi  aflat  originalul.  Minți  luminate  care  propun și  au soluții  pentru  orice  moment și  în  orice  situație, pot deveni utile și constructive dacă: profanii care sunt acceptați în Templu sunt cu adevărat liberi și nu legați prin sânge, afaceri, profesii sau alte "interese"; În Țin.·. LL.·. își propun cu adevărat să lucreze prin implicare și construirea a cât mai multor  proiecte; fiecare mason cauta resurse  atât pentru dezvoltarea prorpie  cât și  a  lojii din  care face  parte; se susțin din oricare punct de vedere lojile care au proiecte viabile și constructive; se construiesc activ noi LL.·. și temple; etc. Masoneria își propune că tot ceea ce face să fie grandios și nu la nivel de individ sau de Lojă. Toate aceste activităti ar da cu adevărat de lucru și ar creea obiective exacte care ar readuce  ordinea în Templu. Aceaste activităti ar face să dispară confuzia și discordia, chiar dacă nu  vor face că totul să devină numai alb și negru și uneori realitatea va părea gri. Aceste activităti vor  trebui să devină principii, reguli, chiar dacă la început pot părea superficiale și implementarea lor va naște poate noi pericole datorită unor FF.·. care cred că lumina ce o vom aprinde este falsă. Sperăm  insă că luptă pentru îndeplinirea lor va motiva alți mulți masoni să ne urmeze, chiar dacă, după cum  știm cu toții, uneori luptă pentru vindecare este mai dificilă decât boală. Pană acum nu am văzut pe cineva să vă fi arătat o cale că aceasta pe care o propun, indiferent  cât de luminoasă i-ar fi fost imaginea...

Placerea ca "principiu"

Când omul greșește se ascunde. Dar nu se ascunde pentru că greșește. Greșeala îi face plăcere și ar mai greși încă o dată. Adevăratul motiv pentru care se ascunde este rușinea. Astfel, plăcerea apare ca fiind mereu o greșeală. Nu conștientizarea faptului de a greși îl face să se ascundă, ci plăcerea caracterizată ca rușine, ca lipsa a capacității de a-și recunoaște greșeala.

Dacă este iertat, adică dacă plăcerea este recunoscută, legiferată și admisă oficial, se comportă pe mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar dacă este pedepsit, adică plăcerea nu este recunoscută ca un dat al firii, nu uită niciodată greșeala ci, pe viitor va încerca să nu o mai repete, ceea ce nu îi va reuși întotdeauna.

În teologia creștină omul, deși a fost certat și alungat, se pare că nu i s-a iertat cu adevărat greșeala plăcerii și de aceea plăcerea greșelii s-a mai repetat de multe ori în istoria omenirii. Plăcerea, în toate dimensiunile sale, este motivul pentru care Dumnezeu și-a sacrificat propriul fiu. Este oare o jertfă suficientă pentru a justifica o plăcere? Desigur!  Poate fi numai în cazul în care actul jertfirii este în sine o plăcere.

Așadar, nu greșeala este cauza jertfei, ci faptul că acela căruia i s-a greșit nu a avut capacitatea să accepte că plăcerea este o stare care poate fi împărtășită, comunicată și realizată în diversitate și nu doar în unitate sau că cel ce își propune să jertfească dorește să simtă o stare de plăcere infinit superioară tuturor plăcerilor trăite și experimentate până atunci.

Plăcerea devine astfel primul bun de valoare al omenirii. Datorită ei lumina a început să despice umbre și umbrele să urmeze obligatoriu și constant luminii. Plăcerea poate fi totul. Pentru ea se luptă stările și manifestările existenței și în numele ei părțile se împart infinit pentru a moșteni cât mai mult din comportarea ei fundamentală. Plăcerea ca obsesie este fundamentalul a fi și interesul esențial a lui a deveni. Nu poți fi ceva și deveni altceva, dacă ceea ce faci nu îți oferă plăcere. Durerea este mereu alungată și distructivă. Plăcerea este motivantă și constructivă. Prin ea imaterialul devine material, finitul devine infinit, inexistentul existent și visul realitate. Tot ceea ce facem facem pentru că ne place, iar ceea ce este nu este pentru că vrea să se manifeste, ci pentru că vrea să se bucure de sine, de propria manifestare ca esență și ca întreg.

Greșeala și experimentarea greșelii ca lipsă a plăcerii sunt de fapt povestea creației. Tot ceea ce există se manifestă în numele plăcerii. Adam a mușcat din măr pentru că era frumos și apetisant, pentru că Eva era seducătoare, pentru că părea că poate oferi plăceri și stări nebănuite.

Pentru crestini, Dumnezeu a sacrificat propriul fiu cu multă durere, dar a făcut totul din dorul de a reîmpărtăși cu Adam plăcerea serilor în care se plimbau și discutau în umbra pomilor din Rai. Aici singurătatea este o lipsă a plăcerii rătăcite datorită dorului unei lumi pierdute. Dumnezeu îl dorea pe Adam în Rai pentru propria plăcere. Este vorba de o plăcere absolută în care chiar fiul Său este inferior creației și, ca atare, lui Adam. Acesta este și motivul pentru care poate fi sacrificat, crucificat.

Lumea, ca și creație ascunsă dincolo de plăcerea divină, se manifestă prin legi și căutări, iar Creatorul, ca și proprietar, este cel care concepe acte adiționale pentru a readuce în starea incipientă și la relația amiabil fundamentală, relația dintre intenție și manifestare. Sculptorul primordial descoperă ființa îndepărtând materialul aflat în surplus din blocul primordial al ființei. Ceea ce face se manifestă continuu prin teama de a nu greși și prin dorința de a obține bucuria plăcerii. Este manifestarea unei stări egocentrice din care și în care se exercită direcții ce pot deveni realități sau iluzii, fiecare urmărind asiduu propria plăcere.

Așadar, binele și răul, albul și negrul, multul și puținul, infinitul și nimicul, războiul și pacea sunt dimensiuni care se împletesc construind, ca niște cărămizi, edificiul primordial al plăcerii. Contrastele nu sunt contrarii, ci direcții prin care realitatea devine și se manifestă urmărind îndeplinirea frumuseții propriei ființe. Ceea ce se manifestă ca rațiune este o stare care contribuie la starea de îndrăzneală, acea plăcerea care devine un obiectiv obsesiv al manifestării și un vehicul ce transportă toate ideile existențiale dinspre  risipire înspre esență, din nimic în tot, din neființă în ființă.

De aceea este bine să ne rușinăm când greșim, să ne ascundem când ne este rușine, să învățăm din greșeli, deoarece numai astfel ne putem bucura deplin de plăcerea de a îndrepta, de a corecta și a reface, de a accepta ceea ce greșim.

Plăcerea de a greși este benefică, este salvatoare, deși uneori este un sacrificiu inadmisibil, o rană nevindecabilă, o condamnare la moarte. În acest sens plăcerea comportă o stare indefinita, o dimensiune, o durere de nedescris, de neconceput, nejustificată. Proprietarul ei este sadic, dar sadismul său este justificat. Durerea ca plăcere și plăcerea ca manifestare existențială constituie cheia ființei ca realitate.

Ceea ce rămâne de analizat este strict o manifestare a plăcerii.

Au Beaucéan!

Supremul Consiliu Român comemorează anual supliciul lui Jacques de Molay, al 23-lea și ultimul Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon.

"Este de datoria noastră să nu uităm lecțiile de istorie a Umanității, încărcate cu motive iniţiatice și să-i înțelegem implicațiile pentru vremurile actuale. Trebuie să ne amintim mereu de exemplul moralizator si plin de nobleţe sufletească al înaintașilor noștri, luptând neobosiți pentru respectarea drepturilor omului, ajutându-i pe cei aflați în nevoie și promovând în societate virtuțile cavalerești. 

Trista zi de 18 Martie, dedicată memoriei celor care ne-au deschis calea spre progres, reprezintă pentru noi o dată plină de un adânc simbolism care continuă să stârnească reflecţia prin mesajul său spiritual. De aceea, aducând un pios omagiu pentru posteritate, ne dorim ca soarta tragică a Jacques de Molay să nu rămână doar un subiect incitat din literatura medievală. Şi toate acestea în ciuda faptului că a dat naștere de-a lungul timpului la o serie de mituri și legende, exercitând o puternică fascinație asupra imaginației populare. Francmasoneria Filosofică de Rit Scoțian Antic și Acceptat a fost, este și va rămâne continuatoarea spiritului și tradițiilor vechiului Ordin Templier", se subliniază într-un comunicat al Marelui Secretariat General.

Lupta cu sinele

Lupta cu sinele nu este doar o etapă dintr-un război, ci este războiul în sine.

În dimensiunea care ne caracterizează tot ceea ce ne reprezintă se constituie din Eul propriu. Tot ce înțeleg, simt, trăiesc sunt eu și întreaga materie capătă formă datorită posibilității mele de a recepta și de a relaționa. Ceea ce descriu aici există datorită faptului că eu exist. Dacă nu aș fi eu, nimic din toate cele care sunt nu ar avea cum să se raporteze mie și, ca atare, nu pot fi, nu se pot manifesta și descrie. Acest raționament pare firesc atât timp cât suntem de acord că existența capătă ființă numai prin rațiune. Realitatea însă este vie, chiar și când este irațională. Nu trebuie să definim nimic prin simțuri și judecăți pentru a exista. Rațiunea și simțurile nu fac decât să împropriem realitatea ajustând-o puterii noastre de asimilare. Capacitatea de a descrie, reflecta și sistematiza un ideal, o dimensiune sau o existență este viabilă doar pentru ființe care dispun de senzori și capacități prin care să își împroprieze universul înconjurător. În aceste condiții, universul înconjurător nu este realitate, ci numai o manifestare, un atribut al unei dimensiuni, o percepție a unei stări care reușește să intre în contact și să relaționeze fluid cu elementul constatator.

Astfel, trebuie să reținem că a fi nu este totuna cu a gândi. A fi și a gândi sunt și se comportă ca doi parametri absolut diferiți care, atunci când se susțin reciproc, dovedesc existența unei dualități ce prin împletirea activităților ce le constituie definesc o realitate complexă și nu esența sau identitatea concretă a unui fapt sau a unei realități. Așadar, a raționaliza nu înseamnă a fi.

A fi, însă, este o stare cumulativă definită prin acceptarea unui volum care se autodepășește continuu. Dacă ar exista ceva mai mare decât ar fi într-un oarecare moment, în acel moment, a fi nu mai are identitate și sine die își anulează sensul și scopul. De aceea spune Sinele spune despre ființa sa că este ”cel ce este”. În existență nu poți fi niciodată mai puțin decât ești, ci întotdeauna mai mult. În momentul în care te împuținezi, fie chiar și cu egalul propriiei entități, în acea clipă nu mai exiști. Nu mai exiști deoarece ți-ai atins limitele propriilor dimensiuni și odată mărginit te stingi, te mărginești tot mai mult. Fiecare hotar devine o tușă tot mai groasă care umbrește și definitivează perpetuu manifestarea sinelui propriu. Astfel se justifică capacitatea permanent invazivă a lui a fi. Dimensiunea sa dominatoare se definește prin împropriere continuu de ființă, de sine. Că este o auto-redimensionare sau o invazie a unor spații virgine, ce se vor a fi descoperite, sau că este o prezentare absurdă a unei stări interioare egoiste, indiferent cum ar fi reprezentată, ideea de a fi este viabilă numai percepută într-o continuă redimensionare și reconfigurare. Această mișcare de expansiune este posibilă și explicabilă prin atașarea verbului ”a avea” chiar în intimitatea profundă a lui ”a fi”. Se poate vorbi de verbe siameze dacă ne referim la ”a fi” și la ”a avea”. Deși sunt asemănătoare ca formă și chip și sunt legate permanent, totuși au identitate proprie și mod de manifestare absolut diferit. Teoretic pot exista separat și chiar au nevoi sau dorințe deosebite. Această stare crează confuzii de percepere și de raportare. În esență însă, ambele stări, dimensiuni se completează intim legate de o stare naturală care le obligă să viețuiască și să moară în aceași viață. E fantastic cum se poate spune că atunci când ești unul mori din viață, iar când ești în doi, mori în aceași viață! Ca și cum nu ai muri…

Rațiunea, pe de altă parte, starea care definește subiectul raportat la ceea ce apreciază ca fiind realitate, este numai o stare indusă de simțuri, de judecăți și de sentimente. Filiația dintre rațiune și stările senzoriale ale sufletului – dacă pot spune astfel – nu justifică rațiunea ca fiind martor suficient în procesul existenței. Simpla filtrare a unei realități precreate prin simțuri, cunoștințe și sentimente nu este îndeajuns de profundă pentru a pune temelia unei construcții stabile din punct de vedere rațional. Gândirea, marele labirint al lumii, nu este definită doar de rațiune și nici doar de cunoaștere. Sunt stări sau trăiri pe care gândirea le experimentează dincolo de ceea ce i se oferă ca realitate exprimată prin trăiri și necesități. Capacitatea gândirii de a se raporta la sine încă nu s-a definitivat în evoluția realităților care definesc unversurile între care încercăm să ne localizăm ca ființă sau ca ideal.

Intuim nefiresc imaginarul ca pe o lume ce poate deveni o alternativă realității cotidiene, iar această intuiție, de cele mai multe ori nu se definește ca fiind rațională, ci mai ales existențială. Este o experiență pe care au trăit-o alții în locul nostru și o cunoaștem pentru că au trăit în aceași stări ca noi, iar noi trăim în aceleași condiții și spații ca ei, o experiență vie ce, deși o trăim întâia dată, este plină de intensitatea și profunzimea aceluia care a receptat-o altcândva, înainte și foarte profund în experiența sinelui și ființei.

Imaginarul și rațiunea sunt alte trăsături definitorii care se combat adesea și se întrunesc rareori, însă ele constituie împreună ceea ce numim gândire, fie conștientă sau nu, a realității care dorește să se perceapă și să se definească pe sine pornind de la sine și din sine. Tocmai aici se dezvoltă abrut și infinit conflictul, războiul interminabil al lui ”a fi” cu ”a gândi”, deoarece pentru a fi este suficient unul ca sine, dar pentru a gândi trebuie creat un spațiu cel puțin dialectic în care doi, trei și etc. să se poată reinterpreta infinit în căutarea lui unu. De aceea, Descartes se poate să se fi înșelat când considera că a gândi este suficeint pentru a exista, fiindca esența în sinele ei este ceea ce este numai în monotonie, în unicat, în a fi, pe când gândirea este risipire, disecare, aprofundare și îndepărtare a sinelui în fel și chip, în mii și mii de miriade de feluri fără identitate și existență proprie.

La fel se întâmplă de fiecare dată când un grup de prieteni își propun să aprindă lumini în mediul din care provin. Unii se concentrează foarte mult în esența lui ”a fi”, încercând să sintetizeze însăși esența principiilor și valorilor pe care le susțin și pentru care luptă, obținând astfel bogățiile ce le oferă funcțiile, medaliile și trofeiele aceste lumi pentru sine, iar alții se risipesc dorind să împartă tuturor din valorile acestei lumi, să răspândească bucurie și lumină fără a cere nici onoruri, nici măriri.

Conflictul dintre a fi și gândi este vizibil în toate manifestările realității în care ne manifestăm, deoarece mereu vor fi cei care sunt pentru că sunt și cei care gândesc și nu îi interesează dacă sunt. Nu existența sau ființa își află rațiunea ori rostul în acest joc al realității, ci războiul interminabil în numele căruia de veacuri și veacuri se adună armate de lumină și de întuneric să lupte fără a avea pentru ce sau de ce, ci numai pentru a își dovedi fiecare sieși că există sau că gândește. Așa ceva este fie absurd, fie genial!