Structura masoneriei

Declaratia Drepturilor Omului

“Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii”.

Mesajul adresat de Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Pacii in 2001

«La începutul unui nou mileniu, e mai vie speranţa că relaţiile între oameni vor fi inspirate din ce în ce mai mult de idealul fraternităţii cu adevărat universale. Dacă idealul acesta nu va fi împărtăşit nu se va putea asigura pacea stabilă. Multe indicii ne fac să ne gândim că această convingere este simţită mai puternic în conştiinţa umanităţii. Valoarea fraternităţii este proclamată de marile "carte" ale drepturilor umane; a fost manifestată concret de instituţiile internaţionale importante, în mod special de Organizaţia Naţiunilor Unite; şi o cere, acum mai mult ca oricând, procesul globalizării, ce reuneşte din ce în ce mai evident destinele economiei, culturii şi societăţii. Aceeaşi reflecţie a credincioşilor de religii diferite, tinde să sublinieze felul în care relaţia cu Dumnezeul unic, Părintele comun al tuturor oamenilor, ne ajută să ne simţim şi să trăim ca fraţi. Prin revelarea lui Dumnezeu în Cristos, acest principiu este exprimat în termeni extrem de radicali: "Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire." »

Interviu cu Dumnezeu

"-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.-Daca ai timp... am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna... "

Octavian Paler

Legenda lui Hiram

In centrul invataturilor masonice se afla Hiram Abiff. Povestea lui are pentru masoni o valoare de simbol.
Constructorul Hiram, fiul unei vãduve din Tribul Naphtali, in calitate de Mare Arhitect, a fost trimis de regele Tyrului la curtea lui Solomon, cu scopul de a conduce lucrarile unui templu dedicat lui Iahweh, unicul Dumnezeu al poporului ales. Hiram avea in subordinea lui 300.000 de lucratori-ucenici, calfe si maestrii si legenda spune ca pt ai putea diferentia pe constructori el a creat un veritabil cod de recunoastere, dand fiecarei categorii parole, semne si atingeri specifice, secrete. Salariile erau luate in locuri diferite si evident in functie de gradul detinut. Trei dintre calfe, suparate ca templul era aproape gata iar ei nu ajunsesera inca gradul de Maestru, neavand cunostintele necesare, au vrut sa-i smulga cu forta parola. Cum Marele Arhitect avea obiceiul sa inspecteze in timpul pauzei de pranz, lucrarile efectuate, cei trei l-au asteptat pe Hiram sa iasa din templu, fiecare la cate o poarta, pentru a-i smulge parola de Maestru. Refuzati, fiecare l-a lovit in cap cu uneltele pe care le aveau la indemana. L-au omoratastfel si l-au ingropat in afara templului, la repezeala, cu gandul sa vina si sa-i mute corpul neinsufletit mult mai departe unde sa nu fie gasit de nimeni. Au marcat locul cu o ramura de salcam (acacia), ramura care i-a si dat de gol, dupa indelungi cautari. Evreii obisnuiau sã planteze o rãmuricã de acacia la cãpãtâiul fiecãrui mormânt, exprimându-si astfel nestrãmutata credintã în nemurire. Vesnic verde si având un lemn extrem de dur, se crede cã lemnul de acacia era utilizat în constructia locurilor de închinãciune din Templu.
Trupul a fost inmormantat chiar in templul pe care-l construise, iar ramura de salcam a devenit ulterior unul din simbolurile Masoneriei.
Una din lectiile moralizatoare oferite de legenda lui Hiram Abiff este aceea a credintei si consecventei în propriile idealuri înalte.
Gradul de Maestru este gradul suprem al Lojilor Albastre, reprezentând summum-ul tuturor învãtãturilor acumulate de candidat pe parcursul ceremoniilor gradelor precedente. Majoritatea oamenilor nu înteleg semnificatia Ridicãrii la Rangul de Maestru caci acest grad reprezintã sublimul Francmasoneriei Simbolice; dacã se învatã numai faptul cã viata, moartea si pasajul la gradul de Maestru sunt elemente ale unei simple drame, având ca scop propovãduirea fidelitãtii, a credintei si a fortei de caracter, atunci totul nu este decât o simplã lectie de moralã, si nu asta înseamnã adevãrata Luminã. Va continua el sã trãiascã dupa moarte? este de fapt întrebarea la care încearcã sã dea rãspuns ritualul acestui Grad, prin cercetarea amãnuntitã a naturii umane. Nu propovãduieste un crez, o dogmã, doctrinã sau religie ci aratã doar cã existã nemurirea.
Responsabilitatea constantã a unui Maestru Mason este aceea de a pãstra nepãtatã reputatia Frãtiei, în primul rând prin comportamentul sãu ireprosabil, care îl va recompensa cu stimã si încredere din partea celorlalti.

Ritul Scotian Antic si Acceptat

Este, alaturi de Ritul de York, cel mai raspandit in lume. Prestigiul Ritului Scotian provine de la legenda refugierii Templierilor pe aceste meleaguri, pe muntele Heroden, in vremea regelui Robert Bruce. Rozacrucienii pretindeau, de asemenea, ca spatiul sacru al Ordinului lor este Abatia Kilwining, tot din Scotia."Stramosul" Ritului Scotian este Ritul Imparatilor Orientului si Occidentului, fondat in 1758. Intre anii 1761 si 1767, acest rit ajunge peste Ocean. In 1801, la Charleston, Carolina de Sud, doi masoni anunta descoperirea unei Constitutii din 1786, elaborata la Berlin sub Frederick cel Mare.Cei doi americani – John Mitchell si Frederick Dalcho, organizeaza primul Suprem Consiliu al Ritului, ca si toate celelalte organisme necesare. Cativa ani mai tarziu, Ritul se reintorcea in Europa si cucerea lumea intreaga. In Romania, Ritul Scotian Antic si Acceptat este dominant.Structura sa, conform Supremului Consiliu din Charleston, este:

Loja Simbolica - Ucenic, Calfa, Maestru;
Loja Perfectiunii – Maestru al Secretului, Maestru Perfect, Secretar Intim, Jude, Intendent al Cladirii, Ales al Celor Noua, Ales al Celor Cincisprezece, Print Ameth, Mare Maestru Arhitect, Arcul Regal al lui Solomon, Mare Ales, Mason Sublim si Perfect;
Capitul Roza-Cruce – Cavaleral Orientului, Print al Ierusalimului, Cavaler al Orientului si Occidentului, Cavaler Roza-Cruce;
Consiliul Kadoshilor – Mare Pontif, Mare Maestru al Tuturor Lojilor Simbolice, Patriarh Noahit, Print al Libanului, Sef al Tabernacolului, Print al Tabernacolului, Cavaler al Sarpelui de Bronz, Print al Indurarii, Cavaler Comandant al Templului, Cavaler al Soarelui, Mare Cavaler Scotian al Sf.Andrei, Cavaler Kadosh;
Consistoriul – Mare Inspector Inchizitor, Sublim Print al Secretului Regal si Mare Suveran, Inspector General.

Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut”. S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au făcut cîţiva paşi semnificativi, şi s-a destrămat un mit: cel al originii…scoţiene! Acum 50 de ani, R.S. Lindsay, Mare Secretar General Al Supremului Consiliu al Scoţiei, afirma tranşant: „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem. Gradele Înalte au fost împrumutate de la un tip francez de masonerie, apărut numai în Franţa la mijlocul secolului al XVIII-lea”.

Ritul este purtător al gindirii tradiţionale, caracterizează atmosfera iniţiatică în care se desfăşoară activitatea în lojă; în forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, conţine un ceremonial stabilit prin ritual, o legendă care explică gîndirea esoterică specifică gradului. Acte de substituţie, riturile au, în cadrul masonic, un caracter sacru şi simbolic; ele au un fundament universal, care nu se modifică, Mircea Eliade spunînd că riturile care privesc practicarea unei meserii, în special cele de zidar şi de făurar, sînt încărcate de o străveche semnificaţie simbolică. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se sprijină pe universalitatea masoneriei simbolice a primelor trei grade, axate pe iniţierea în meseria de constructor, pe dezvoltarea tradiţiei solomoniene, apoi la alte grade pe aprofundarea tradiţiei, pe căutarea cuvîntului pierdut, pe cultivarea virtuţilor cavalereşti, într-un ansamblu impregnat de tradiţia iudeo-creştină. Dacă în companionaj ritualul era transmis oral, fără cuvinte scrise, putem deduce că astăzi prin ritualul tipărit a fost devoalat secretul masonic? Cei mai mulţi comentatori ai fenomenului masonic sînt de părere că fiind o experienţă esenţialmente individuală, iniţierea este trăită cu maximă intensitate de cei care vor să trăiască şi să lucreze în osmoză cu ceilalţi membri ai confreriei.
Deşi toţi autorii de studii consacrate spiritualităţii masonice sînt unanimi în a sublinia dificultatea de a despărţi limitele filiaţiilor şi influenţelor venite dinspre diverse tradiţii spirituale şi companionice, aceiaşi autori sînt de acord asupra cîtorva mari corpusuri ideatice care şi-au pus amprenta pe constituirea filosofiei gradelor; cum ar putea fi omise din acest lanţ de aur masoneria de meserie, Vechile Îndatoriri, mitul Templier, alchimia şi hermetismul, sau rozacruce? Fericita lor conlucrare va da naştere unei noi vocaţii spirituale, într-o căutare perfect structurată, fondată pe un simbolism precis şi complet.
Cu toate că nici un Suprem Consiliu nu ritualizează toate cele trezeci şi trei de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, există un ritual cu învăţătura esoterică adecvată fiecărui grad. Primele trei grade sînt comune unei largi părţi a masoneriei speculative şi sînt practicate în lojile simbolice, învăţătura lor gravitînd în jurul construcţiei Templului. Jules Romain spunea că „toate riturile francmasoneriei se rotesc în jurul construcţiei. Dacă aţi înţeles aceasta, aţi înţeles totul.” Ritualurile sînt încărcate de un bogat simbolism: al instrumentelor rituale (echer, compas, ciocan, daltă), al referinţelor biblice (Evanghelia lui Ioan, Cartea Regilor), al obiectelor ( piatra brută, piatra cubică, steaua înflăcărată), al cabinetului de reflecţie ( sare, mercur, sulf, formula VITRIOL, craniul, clepsidra). Tot ritualurile primelor trei grade sînt cele care consacră cele trei mari lumini ale masoneriei (Cartea Legii Sfinte, echerul, compasul) şi cele trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea).
Ritul Scotian Antic si Acceptat exploreazã concepte filosofice, precum si de istorie, de eticã si de moralã. Ne învatã sã cãutãm drumul cãtre Întelepciune, ne învatã importanta de a fi rãbdãtori si deci toleranti. De aceea credem cã am putea aduce o schimbare în bine în viata celor din jur. Suntem preocupati de promovarea pe toate planurile a natiunii române si a integrãrii ei în Lantul Universal al Natiunilor. Una din învãtãturile de cãpãtâi ale Ritului Scotian este aceea de a ne construi natiunea. Ritul Scotian este corpul masonic care are rol de liant, pe plan international, între diferitele Masonerii nationale. Este o upgrade-izare a Ritului de York — atât din punct de vedere ritualistic, cât si teritorial. Mai mult chiar, Ritul Scotian este o înglobare a ritualurilor diferitelor societãti initiatice — Rozicrucieni, Templieri. De aceea este absolut natural si necesar ca orice mason sã treacã prin înalta scoalã a Ritului Scotian Antic si Acceptat.
In mod traditional, francmasoneria regulara este deschisa doar barbatilor. Aceasta este o regula care coboara adanc in istorie, cand primii francmasoni au provenit din randul constructorilor, fiind, evident, barbati. Prin secolul al XVIII-lea incep sa apara si loji feminine, neregulare.

În mod deosebit, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor treizeci şi trei de grade ale sale, este unul dintre ultimele noastre metereze respectînd perfectibilitatea umană. Marele Arhitect al Universului este cheia de boltă a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

S-au aprins luminile si in tara noastra

Primele Loji masonice moderne se înfiinţează pe teritoriul actual al României în a treia decadă a sec. al XVIII-lea. În anul 1734, la Galaţi, cu substanţiala contribuţie a secretarului princiar Anton Mario del Chiaro, ia fiinţă "Loggia di Galazzi", iar în 1735, la Iaşi, domnitorul Constantin Mavrocordat fondează Loja "Moldova".
Personalităţi de excepţie ale României din toate timpurile au fost Francmasoni: Horia, unul dintre conducătorii răscoalei din 1784; Tudor Vladimirescu, simbol al luptei naţionale la începutul secolului XIX; cei mai multi dintre liderii politici, militari şi culturali ai Mişcarii Revoluţionare de la 1848: Nicolae Bălcescu, Constantin Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzi, Gheorghe Magheru, Ion C. Bratianu şi alţii.
Francmasoneria română a cunoscut o mare dezvoltare în timpul domniei Regelui Carol I. În consecinţă, Lumina Francmasoneriei Regulare a fost aprinsă în România în 8/20 septembrie 1880, când Marea Loja a fost constituită ca Lojă regulară şi suverană, iar noi suntem mândri de munca masonică depusa de înaintaşii noştri.
Francmasoneria română reuşea să aibă în rândurile sale o adevarată elită a societăţii: artişti, politicieni, militari, noua clasa de întreprinzători, dar şi reprezentanţii vechii nobilimi. Iar la câţiva ani după primul razboi mondial şi Unirea cea Mare a Transilvaniei cu România, Lojile transilvane au devenit şi ele membre ale Marii Loji.
Dezvoltarea Francmasoneriei a continuat în primele decenii ale secolului XX, dar norii grei ai erei totalitare care se adunau pe cerul Europei au început să-şi spună cuvântul. În 1937, la cererea expresă a Regelui Carol II, Francmasoneria română, aflată sub conducerea lui Jean Pangal, intră în adormire. Şapte ani mai târziu, în 1944, avea să se revină asupra acestei decizii, cu acordul şi autorizaţia Comisiei Aliate de Control, dar doar pentru foarte puţin timp. În 1948, noua putere politică, supusă orientării politice a Uniunii Sovietice, avea să o interzică în mod dictatorial. Începea o perioada de suferinţe, de persecuţii, de tortură. Multi Fraţi au executat pedepse cu temniţă grea de peste 15 ani pentru simpla vină de a fi fost Masoni.

Dupa 1989, masonii romani au iesit iar la lumina. Certuri, dezbinari si impacari au marcat istoria masoneriei romane in ultimii ani si nu vrem a comenta aici aceste evenimente.
Nu exista deosebiri fundamentale intre marile loji regulare din Romania pentru ca ceea ce le uneste sint principiile, iar ceea ce le desparte sint orgoliile, dezacordurile si acuzatiile grave. Masoneria ar trebui stea departe de problemele politice şi sa fie alături de societate.

Libertate, Egalitate, Fraternitate

Originea devizei Libertate, Egalitate, Fraternitate continuă să suscite controverse. Le Moniteur Universel din 27 februarie 1848 anunţa că guvernul provizoriu a decis să înscrie sub drapelul naţional, cuvintele “Republique Française, Liberté, Egalité, Fraternité“. Cîteva zile mai tîrziu, o delegaţie a Marelui Orient al Franţei afirma în prezenţa guvernului provizoriu că “francmasonii au purtat dintotdeauna, pe baniera lor, aceste cuvinte: Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Într-o circulară din 7 aprile 1848, Marele Orient al Franţei se felicita să fi asistat la triumful valorilor masonice “Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Un an mai tîrziu, la 10 august 1849, Marele Orient al Franţei promulga prima Constituţie: “Francmasoneria, instituţie esenţial filantropică, filosofică şi progresistă, are la bază existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului; ea are ca obiect exercitarea binefacerii, studiul moralei universale, al ştiinţelor şi al artelor şi practicarea tuturor virtuţilor. Deviza sa a fost dintotdeauna: Libertate, Egalitate, Fraternitate” (în 1884, primul articol din Constituţie avea să se modifice, fiind în vigoare şi astăzi!). În ianuarie 1852, prin decizie guvernamentală, deviza republicană “Libertate, Egalitate, Fraternitate” a fost suprimată; a rămas în franc-masonerie, căci “francmasonii au purtat-o dintotdeauna…”.

Masoneria apare si la noi

Faptul ca foarte curând dupa debutul francmasoneriei organizate, aceasta a aparut si in spatiul românesc se explica, atât prin corespondenta generala a ideilor promovate de ea, cu necesitatile de dezvoltare a patriei, cât si printr-o seama de anticipari si coincidente semnificative, existente imemorial in spiritualitatea si cultura româna, care au creat o genuina stare de asteptare. Astfel, daca admitem ca, in devenirea ei de ansamblu, francmasoneria cunoaste o faza mitica, una legendara, una operativa si una speculativa, putem constata ca semne relativ numeroase ale tuturor acestor 4 etape se afla in cultura din actualul spatiu românesc. Pentru faza mitica, se poate mentiona, macar, constructorul intruchipat la noi de Mesterul Manole, ale carui gesturi fundamentale, simbolizate, numai aici, in triada: sacrificiu, zbor si transformare in izvor cu apa curata, pot sugera o anume vecinatate cu primele 3 grade masonice esentiale, ori cu cele 3 etape ale Ritului York (ca si, cu prudenta, Miorita, prin virtualitatea mortii sacrificiale, a nuntirii cosmice salvatoare si a reintegrarii in ordinea naturii etc). Putem medita, de asemenea, la cultul lui Mithras si altele de origine mediteraneana si asiatica, raspândite in spatiul daco-roman, la cavalerii danubieni, la cei traci (reprezentati in diverse sculpturi stravechi), la dansul calusarilor si la alte fenomene, venind din lumea mitului, vecine, si uneori intretaiate creator cu cele mari ale lumii. Sondarea radacinilor reale si imaginare ale francmasoneriei, înlesneste si astfel de trairi si ingândurari privitoare la unitatea spiritului si la diferentierile lui specifice, in procesul cunoasterii de sine si de situare in univers. Sectiunea legendara e ilustrata de catre constructorii de cetati si temple daco-romane (a se vedea, intre acestea, simbolurile prevestitoare de la Adamclisi si din alte locuri), de cei ai vechilor biserici si palate, pe care mai degraba ii presupunem decât ii stim. Câtiva au fost transferati de mentalul popular din zona operativa in legenda si mit, dupa cum este cazul cu unul din cei doi pictori români (fratii Ion si Sofronie) ai Manastirii Sucevita. Acesta ar fi cazut, oarecum ca Mesterul Manole, de pe scara, de aceea zugraveala de pe peretele nordic ar fi nefinisata. Acolo e pictata, insa, Scara lui Ioan Sinaitul, ale carei trepte pot duce cu gândul la celalalt rit de perfectionare, practicat in masoneria româna, cu cele 33 de grade ale sale, Ritul Scotian Antic si Acceptat. Se cuvin avute in vedere si alte scari (cea a lui Iacob, ori cele din colinde, de pilda) sau trepte simbolice existente in crestinism si-n felurite culte si credinte. Se pot gasi in spiritualitatea româna asemanari sau coincidente cu alte rituri (Memphis etc) sau practici si semne masonice, unele chiar foarte sugestive, retrospectiva înlesnind deschideri neasteptate si uneori tulburatoare, cu deosebire in directie esoterica. Din acest punct de vedere, a sonda lumea basmelor, a altor rituri si mituri populare, a unor practici initiatice, a baladelor vitejesti si haiducesti, unele evocând traditii cavaleresti detectabile si in francmasonerie, constituie un exercitiu aproape necesar si un reazem dintre cele mai solide pentru înscrierea fiintei noastre in marile cicluri ale spiritualitatii universale. Multe dintre aceste imagini, simboluri si alegorii vin de dincolo de istorie si se infuzeaza in substanta ei, redimensionând-o si fluidizând-o, fiind semne sugestive ale setei umane de cunoastere si de marcare a etapelor acesteia, nu o data cu aparente de incifrare. Sunt forme hermetice ce conserva si protejeaza avansurile in fata efemeritatilor, reactii la fanatisme si posibile ipoteze asupra necunoscutului. Prin tendintele catre purificare si moralitate confraternizatoare, francmasoneria se vede premearsa si justificata de atari substraturi patrimoniale, tinând de zona mitului si a legendei. Perioada operativa decurge din cele doua anterioare, intrepatrunzându-se cu ele, ca si cu cea speculativa sau simbolica, ce-i va urma. Semnul ei de delimitare este dat de aparitia primelor bresle de meseriasi, care, in vestul Europei, sunt semnalate de prin secolul 6. Ele au fost preanuntate, insa, de confreriile de constructori din vechiul Egipt, din lumea asiatica, greaca, romana si, probabil, din vechile civilizatii americane, in fapt, din intregul spatiu construit, cu precadere in interes comunitar, pe glob, inclusiv din cel românesc traditional. Aici, insa, datorita marilor migratii, comuniunile mestesugaresti organizate apar mult mai târziu, cam prin secolul 13, dar dureaza pâna prin secolul 19, cu prelungiriri firave pâna in al 20-lea (cum ar fi cazul modelorilor, intre altii). Dar, atribute ale activitatii lor pot fi depistate inca din zorii civilizatiei românesti, ale carei produse semnificative au avut mereu dimensiune initiatica, ce nu putea fi practicata in atare unor confrerii. Nu trebuie ignorate cu totul nici ecourile posibile ale cruciadelor, ale altor ordine cavaleresti, calugaresti, sau de-a dreptul initiatice, ai caror membri au traversat uneori spatiul românesc, ori au poposit o vreme in el. De la diferite forme de sihastrism, insondabil, la referirea la romanii organizati din Cântecul Niebelungilor, la Cavalerii Teutoni, ori la alte ordine civile, religioase sau militare (cum ar fi, intre ele, cel al Templierilor, prezenti, se pare, in zona Abrudului, cel al Dragonului, din care a facut parte inca tatal lui Vlad Tepes sau al misteriosilor rozacrucieni, cu sporadice semnale si la noi, pâna la Dimitrie Cantemir si mai târziu, la posibilii "fii ai Vaduvei" carora le-ar fi apartinut si pescarul, devenit domnitor, Petru Rares; nici Despot Voda n-ar fi fost strain de asemenea alcatuiri), la timpuriile ranguri si titluri civice si la unele organisme sociale (precum ar fi Sfaturile Batrânilor) sau la asocierile ocazionale (precum ceata de feciori, sezatorile, carnavalurile cu masti, tarafurile cu muzicanti, obiceiuri de la nastere, botez, nunta si înmormântare, cele de peste an sau cele ale mestesugarilor, cele legate de spectacole populare, ca Junii brasoveni si alte intovarasiri de tineri cu prilejul unor sarbatori etc.) si pâna la alte forme asemanatoare, este o traditie ce poate fi avuta in vedere si sub acest aspect. Pot fi aduse in sprijin, pentru punctarea climatului general, anume asemanari cu incrustarile si simbolurile de pe unelte si vase, urcând pâna in mileniul al V-lea, cu inscriptiile multimilenare de la Tartaria, ori aspecte ale unor obiecte paleo- si neolitice, ale organizatiilor religioase si militare ale daco-getilor si romanilor, imagini de pe monumentele funerare ale diferitelor credinte, din numismatica, din miniaturi, manuscrise, tiparituri, textile, gravuri si ex-librisuri, semne distinctive ale breslelor ori elemente din heraldica si din practica unor culte euroasiatice ce vin pâna sub ochii nostri. Cum elemente cruciforme, stele si alte semne ale unor religii pot fi depistate cu circa 5-6 milenii inainte de Cristos, anume aspecte vestind etape premergatoare masoneriei, pot fi intrezarite pe aproape intreg pamântul, intr-o tulburatoare adâncime temporala. Hotarâtoare sunt, insa, ideile de demnitate umana si nationala, de democratie, libertate, egalitate, fraternitate, de toleranta, de promovare a valorilor si de sustinere reciproca, cultul muncii si respectul credintelor si convingerilor personale, relatiile cu lumea si responsabilitatea fata de progresul omenirii etc. Implantarea a fost favorizata si de primele incercari de organizare a societatii civile din spatiul national, a învatamântului, cercetarii stiintifice, bibliotecilor publice, teatrului, muzeelor si a formelor de asistenta sociala etc., cu elemente coincidente si chiar transferate, ce vor fi stimulate si se vor regasi tot mai ferm in structura asociatiilor pe care le va genera procesul de modernizare a României, pâna in contemporaneitate. Presiunea mitica, legendara si istorica anterioara, precum si cele circa 5 secole de prezenta anterioara, organizata, a breslelor in spatiul românesc au fost si ele de natura a facilita patrunderea francmasoneriei în România. Limbajul relativ comun (ucenic, calfa, maestru, supraveghetor etc), instrumente similare (ciocanul, echerul, compasul, firul cu plumb, rigla, forme specifice costumelor, cupa si vasul libatiunilor, steagul fiecarei bresle si altele), rigoarea si discretia evidentei, severitatea disciplinei ierarhice, sistemul de comunicare si promovare, si alte aspecte, erau oarecum cunoscute, cel putin in mediile orasenesti, cum atesta, indirect, o seama de documente si exponate din arhivele si muzeele din Bucuresti, Cluj, Iasi, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Bacau, Sibiu, Bistrita, Timisoara, Constanta, Sighisoara, Suceava, Brasov, R.Vâlcea etc. Schitarea acestor foarte largi cercuri mitologice, legendare si istorice, in care se pierd radacinile prespeculative ale masoneriei, îi consolideaza legitimitatea si modernitatea, concordanta ei cu dezvoltarea societatii si pionieratul intr-o mare diversitate de domenii, inclusiv in România.

Un fel de istorie

Nimeni n-ar putea spune cu precizie când a luat nastere Masoneria. Ceea ce este sigur însa este ca se pastreaza din vremuri imemoriale si ca nu a purtat întotdeauna denumirea de Masonerie. Este evident ca unele scoli vechi mistice din Egipt, Grecia si Orientul Apropiat au lasat o puternica amprenta pe ceremonialurile actuale, care initial erau niste testari, constituiau probe ce trebuiau trecute cu succes de cei ce deveneau ulterior demni pentru aceasta învatatura. Ceremonialurile actuale mai pastreaza înca acele elemente stravechi, dar într-o forma mai stilizata, spirituala. Se cunosc, de pilda, asemanari cu societatea fondata de Pitagora si cu Fraternitatea lui Hermes Trismegistos, cu doctrina isiaca, cu misterele eleusine ale Greciei si cu misterele mitraice ale Romei antice. In general, putem spune ca breslele mestesugaresti medievale s-au transformat în loji operative care, la rândul lor, au devenit baza Masoneriei de astazi.
Diferentele dintre masoneria operativa si cea speculativa îsi au radacinile înfipte adânc în vechime, pe vremea când masonii erau efectiv implicati în activitati fizice de constructie. Acestia erau adevarati maestri ai constructiilor, pastrându-si cu sfintenie secretele mestesugului. Caracterul speculativ apare mai târziu, când în bresle sunt acceptati oameni nepriceputi în constructia propriu-zisa, însa neîntrecuti în constructia spirituala. Nu se poate stabili cu exactitate momentul trecerii de la masoneria operativa la cea speculativa. Trecerea a fost treptata si s-a întins pe o perioada ce depaseste 50 de ani. A început din anul 1600, când în lojile operative au fost acceptati protectorii, lucru mentionat si în instructiunile Gradului de Ucenic. Cei ce nu doreau sa devina zidari i-au urmat pe protectori, iar cei acceptati de bunavoie de catre masonii operativi au devenit "Masoni Acceptati”. Se dorea aderarea cât mai multor membri datorita multiplelor avantaje spirituale, sociale si culturale. Pe parcursul acestei perioade, breasla s-a îmbogatit rapid cu un mare numar de adepti. Declinul arhitecturii gotice si cererea tot mai redusa de constructii de mare amploare au condus la scaderea considerabila a numarului meseriasilor operativi necesari pentru a le duce la bun sfârsit. Daca nu ar fi devenit masoni speculativi, ar fi disparut cu totul. Dar amploarea pe care a luat-o masoneria speculativa se datoreaza în principal formarii Marii Loji a Angliei, când patru vechi loji din Londra s-au reunit în iunie 1717 la cârciuma “Goose and Gridiron”. În timpul acestei reuniuni, un frate pe nume Antony Sayer a fost ales Mare Maestru. Din acest moment, Masoneria s-a raspândit în toata lumea si alte mari loji au luat fiinta.
Vechii meseriasi, foarte priceputi, erau considerati indispensabili celor doua institutii majore: Biserica si Statul. De aceea, nu li s-au impus niciodata restrictii, fiind liberi sa munceasca, sa calatoreasca, într-un mod direct proportional cu importanta lor.Termenul acceptat provine tot din vechime, din timpul masonilor operativi. Pe la sfârsitul Evului Mediu, putini erau cei care stiau carte si nu apartineau vreunei manastiri. Categoric, oamenii doreau sa devina masoni pentru a beneficia de avantajele oferite de breasla si nu neaparat sa construiasca. Tot ce voiau era sa apartina acestei organizatii. Acestia erau Masonii Acceptati care, cu timpul, i-au depasit ca numar pe masonii operativi, facilitând astfel trecerea de la masoneria operativa la cea speculativa. Oricum, secretele constructiei începusera sa fie cunoscute, iar arhitectura îsi schimbase principiile.
Orice mason trebuie sa aiba cunostinte solide în ceea ce priveste simbolul si rolul simbolului în ritualuri, dupa cum un studiu comparat al mitologiei constituie baza unei bogate culturi masonice. În cadrul Masoneriei, Loja reprezinta nucleul. Simbolic, ea reprezinta Templul lui Solomon. Orice avansare si orice ritual au loc exclusiv în interiorul Templului, considerat replica perfecta a lumii divine. Templul este sacru, este centrul universului. Structura, dimensiunile, proportiile - într-un cuvânt arhitectura - nu sunt decât imaginea reflectata în oglinda a Divinitatii. De regula, un Templu se afla în munti, la înaltime. Este considerat centrul cosmosului, un loc sacru, iesit din comun. Templul este locul unde umanul se poate întâlni cu Divinul.
Istoria masonilor din Romania are la un capat sprijinul Bisericii Ortodoxe, iar la celalalt, afurisirea ei tot de catre Biserica. Oricit ar parea de straniu azi, inceputurile masoneriei in Romania au venit la scurt timp dupa aparitia miscarii pe plan mondial, dar au fost si sprijinite de clericii Bisericii Ortodoxe. Astfel, dupa ce in 1717 se infiinteaza la Londra Marea Loja a Angliei, iar in 1723 James Anderson alcatuieste regulile de baza ale masoneriei, cunoscute sub numele de Constitutii, in 1734 apar in Moldova, la Galati si Iasi, primele loji masonice romanesti.

Take a good man and make him better

Despre Francmasonerie se vorbeste in multe feluri si nu intotdeauna de bine. Este foarte greu sa dai o definitie a acestui fenomen. Se poate defini foarte sintetic, printr-o sintagma din limba engleza: "take a good man and make him better", adica "ia un om bun si incearca sa-l faci mai bun". Francmasoneria este o asociere umana care isi propune perfectionarea spirituala a membrilor sai, in asa fel incat acestia sa fie buni cetateni ai tarii lor, persoane care, acolo unde sunt, sa aduca mai multa lumina, mai mult spirit.

Francmasoneria nu are un caracter ocult. Conform definitiilor internationale, Masoneria nu face parte din randul societatilor secrete. Noua ne place sa spunem ca nu suntem societate secreta, ci discreta. Ca orice societate initiatica, care-si rezerva privilegiul de a primi in sanul ei persoane pe care le selecteaza, deci nu oricine poate deveni francmason, exista o latura a activitatii noastre care se desfasoara doar in sanul Fratiei. Pe de alta parte, as vrea sa subliniez ca, in ultimii 10-15 ani, pe plan international, Francmasoneria Regulara a desfasurat o deschidere publica unica in istorie. Foarte multe lucruri reale din activitatea Ordinului sunt cunoscute de publicul larg dar sigur ca trebuie pastrata o anumita granita intre ceea ce inseamna ca poate fi dezvaluit pentru public si ceea ce ramane rezervat membrilor. Pe de alta parte, nu avem absolut nimic de ascuns, doar ca ne desfasuram lucrarile cu discretia cuvenita.

Am batut la poarta Templului!

Să intri în masonerie înseamnă să ai o minte deschisă şi un bagaj de cunoştinţe pe care le-ai acumulat în viaţa ta profană care să te facă apt să asimilezi învăţăturile spirituale ale franc-masoneriei. Cei care-şi imaginează că vin în Ordin pentru a găsi relaţii sau prosperitate în afaceri, se înşeală. Pentru oricare membru, masoneria înseamnă până la urmă o cheltuială: o cheltuială de timp, o cheltuială de energie, o cheltuială de bani, şi nu poţi să faci acest lucru dacă nu crezi cu adevărat în această idee. Până la urmă este un voluntariat pe care îl faci, căutând înăuntrul masoneriei ceea ce viaţa profană, cu tot tumultul ei şi cu toată căderea în materialitate pe care o presupune lumea de azi, nu poate să îţi ofere.
In momentul initierii mele nu am stiut absolut nimic despre ritual si am fost sfatuit sa fiu doar sincer. Ritualul de initiere este un moment deosebit si cu cat stii mai putine despre el, cu atat e mai emotionant si mai profund.
Ceremonia prin care Candidatul este admis in Francmasonerie nu este o simpla formalitate, mai intai pentru ca ea produce profunde efecte interioare si, in al doilea rand, pentru ca ofera numeroase simboluri care, prin intelegere si aplicare, vor avea in vitor un mare rol in viata Candidatului.
Inca din momentul in care Candidatul este introdus in Cabinetul de Reflectie, prin semnele si mesajele aflate pe cei patru pereti ai incaperii, precum si prin obiectele aflate inauntru, acestuia i se induce o stare de seriozitate, sobrietate si solemnitate a actiunii pe care este gata sa o faca.Candidatul este somat sa lase deoparte frica, curiozitatea, orice gand referitor la distinctiile umane si este sfatuit ca numai prin autodepasire si perseverentava va reusi sa lase in urma tenebrele si sa vada Lumina.
Ritualul Initierii este structurat pe mai multe momente, incepand de la intrarea in Templu a Candidatului, parcurgerea unor calatorii imaginare, depunerea juramantului si terminand cu acordarea Luminii si consacrarea acestuia de catre Maestrul Venerabil ca Frate Francmason. Pe intreg parcursul Initierii, este subliniata ideea voluntariatului Candidatului de a trai toate momentele premergatoare dobandirii Luminii. Astfel, intr-un prim dialog intre Maestrul Venerabil si Candidat, acesta din urma este intrebat daca prezenta sa in Templu este libera, neinfluentata de cineva si din proprie initiative. Atat aceasta intrebare cat si multe altele venite pe parcursul Ritualului au ca scop sublinierea ideii ca nu Masoneria are nevoie de respectivul Candidat ci invers, acesta trebuie sa se prezinte umil in fata reprezentantilor Ei pentru a cere sa fie primit si in acest mod sa incerce sa ajunga pe un plan spiritual superior, fiind indrumat sa isi slefuiasca Piatra de Temelie. Dupa ce Candidatul isi afirma Credinta in Dumnezeu, acestuia i se vorbeste despre principiile intelectuale si morale, despre legile, obligatiile si indatoririle de baza ale oricarui Francmason.
Eu personal am citit si m-am documentat asupra Ordinului ca un profan dar de fapt am aflat in final ca nu poti intelege masoneria din lecturi, ea trebuie traita pentru a-i deslusi spiritul. Apoi am reflectat îndelung si fara a simti nici o frica lautrinca m-am pregatit in inima mea cu sinceritate iar acum invat sa-mi conduc si sa-mi domin pasiunile, cu rabdare si perseverenta, inaltand templele virtutii şi ingropand in temnite viciile.
Sunt un scolar pornit pe calea grea a incercarii pentru a-si construi Templul interior la propria lumina pe care o va primi pe masura cunoasterii si cresterii la care va ajunge, invatand treptat cuvintele ce-mi vor deschide accesul spre mistere. Prin renastere, deopotriva ca initiat si ucenic, am capatat adevărata mea libertate de constiinta caci masoneria ridica un edificiu universal al fraternitătii si in credinta mea este o stare de spirit care inseamna in final a primi si a darui. M-am angajat activ pe santierul nostru in cautarea eterna a drumului initiatic si m-am legat peste generatii de toti Fratii mei.

Datoria inainte de toate

Legea Datoriei opereaza in sfera obligatiilor morale, spirituale, materiale si sociale dar datoria nu este pentru un mason doar declarativa ci intotdeuna fapta.

Marele Maestru Sadoveanu declara in 1934 urmatoarele: "Inteleg sa servesc o Masonerie de fapte, iar nu de vorbe". Doi ani mai tarziu, fratele Julian M. Peter spunea: "Legile morale ale Masoneriei nu trebuie doar contemplate si exprimate in formule elegante, generoase, ci mai ales trebuie aplicate."

Faptele masonilor nu intotdeauna sunt vizibile dar ei lucreaza tacut si temeinic pentru binele umanitatii.

Scriitorul german G.E. Lessing a formulat un adevar simplu dar evident: "Adevaratele fapte ale masonilor sunt intr-atat de mari, tintesc atat de departe, incat pot trece secole in sir, pana ca omul simplu sa poata spune: Iata ce au facut ei! Si cu toate astea, masonii nu si-au facut decat datoria".

Cind obtinem un succes, nu il revendicam. Nu revendicam aderarea nici in NATO, nici in UE! Misterul din jurul Masoneriei, care se regăseşte peste tot în lume, se datorează faptului că actele de caritate întreprinse nu se fac cu ostentaţie sau publicitate. Insa este perfect adevarat ca Masoneria din România este săracă pentru că ţara este săracă.

Aceste lucruri nu sunt simple speculatii, ele se bazeaza pe rolul hotarator pe care l-a avut Ordinul de-a lungul veacurilor...

Ordinul Templierilor

Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului, au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.
Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în Evul Mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096, pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni catre Ierusalim. Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutulsistemului bancar şi au construit numeroase fortificatii în Europa.
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare aprimei cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Tara Sfanta. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa , situat pe coastă, în Ţara Sfântă.
În jurul anului1119, cavalerul Huguyes de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea AL Aqsa care fusese capturată. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în 1129, la Consiliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să sprijine lupta din Tara Sfanta. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papala a Papeo Inocentiu al III-lea, Omne Datum Optimum, i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei.
Cu o misiune clară şi cu resurse abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Batalia de la Montgisard din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.

Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa si Tara Sfanta a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a şi sporit averea templierilor.
Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga crestinatate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru.

La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienţi precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii ospitalieri si teutoni, iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile creştine. După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând batalia decisiva de la Hattin, Ierusalimul a fost pierdut în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul în 1229, dar numai pentru scurt timp. În 1244 musulmanii au reocupat oraşul, care nu a mai fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.
Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291, urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi). S-au stabilit în continuare în Limassol-Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insula Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.
Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa.
În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Frantei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.
În data de vineri, 13 oct 1307, Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 nov 1307, care cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.
Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Consiliul de la Viena in 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.
Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geofrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la Catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine militare, precum Cavalerii Ospitalieri, sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scotia excomunicata. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Marea Britanie. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Christos.
În 2001, un document cunoscut ca pergamentul de Chinon a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312. În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.
În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa dominatoare a regelui Filip al IV-lea.
Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul Cistercian al lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din Europa. Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru, întotdeauna un cavaler francez, numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.
Iniţierea, cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare. Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.
Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.

Maretul Templu, intre mit si istorie II

„Şi a adunat David pre toţi tinerii din Israil, ca la vreo şaptezeci de mii. Şi s-a sculat, şi a mers David şi tot poporul, care era cu el, şi din boierii lui Iuda s-au dus, ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, peste care s-a chemat numele Domnului puterilor celui ce sade peste Heruvimii cei de peste el” (II împăraţi 6, 1-2). în glas de trâmbiţe, chimvale, harfe şi alăute, cu nenumărate jertfe, cuprins de un entuziasm deosebit, David, împreună cu tot poporul, a adus sicriul legii în Ierusalim.
Chivotul a fost aşezat pe Muntele Sion, unde fusese pregătit un cort nou în locul celui vechi, care se învechise. Mutarea lui în capitala lui David reprezintă un moment deosebit de important pentru istoria poporului evreu, ca şi pentru domnia lui David. Odată cu acest eveniment, domnia monarhului teocratic şi semnul prezenţei lui Dumnezeu sunt unite într-un singur punct.
Câtă vreme cortul, venerabil pentru vechimea sa, şi marele jertfelnic se aflau în alt loc decât chivotul legii, unirea ocârmuirii pământeşti şi a cultului nu se putea considera terminată. Pentru a încredinţa poporul de faptul că Dumnezeu îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă în toate zilele, David vrea să ridice Biserică lui Dumnezeu în Ierusalim, care să devină lăcaşul de rugăciune şi de slujbă pentru tot poporul, locul unde preoţii să aducă jertfe după rânduiala dumnezeiască.
Însă Dumnezeu îi spune lui David, prin proorocul Său Natan, că nu el va fi cel care-I va zidi Lui Casă, ci fiul său Solomon (potrivit II împăraţi 7). Cu toate acestea, de-a lungul întregii sale domnii, împăratul David va săvârşi lucrurile premergătoare pentru construirea templului. Astfel, el reface seminţia levitică şi preoţească, care fusese prigonită de-a lungul vremii. Seminţiei lui Levi îi fusese lăsat în grijă cortul mărturiei şi sicriul legii, şi tot din Levi se trăgea seminţia preoţească, care săvârşea slujbele dumnezeieşti. în plus, David strânge nenumărate bogăţii, adună şi pregăteşte materialele pentru construirea templului.
El a fost ajutat de întreg poporul al cărui duh religios fusese întărit de evenimentele din timpul domniei lui, şi care începuse să înţeleagă marea importanţă a centralizării cultului instaurat de David la Ierusalim. în acest scop, David rânduise o serie de slujitori sfinţiţi, care răspândeau în popor cunoştinţa legii lui Dumnezeu până în cele mai îndepărtate ţinuturi.
Pregătirile au fost atât de vaste şi depline încât fiul său Solomon a avut putinţa ca încă din primii ani ai domniei sale să înceapă construcţia. înainte de a muri, David a desluşit fiului său, ales pentru a-i urma la tron, toate amănuntele templului pe care avea să-l ridice; el desfăşură înaintea fiului său planul templului cu toate edificiile, încăperile, curţile, situaţia, vasele şi podoabele lui.
După numeroase războaie, împăratul David reuneşte sub mâna sa cele douăsprezece seminţii ale lui Israil şi îşi aşează capitala noului stat la Ierusalim. El aduce sicriul mărturiei la Ierusalim şi Îi cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a ridica acolo Templul Celui Preaînalt, unde evreii să săvârşească toate jertfele legii date de Dumnezeu, prin Sfântul Prooroc Moisi, şi unde să se roage Lui.
Dumnezeu îi spune, prin Natan Proorocul, că ,,nu vei zidi mie casă, ca să se numească numele meu preste ea, că om războinic eşti tu şi sânge ai vărsat” (I Paralipomene 28, 3). Preocupat de organizarea împărăţiei pământeşti şi consolidarea statului evreiesc, David nu putea porni la această acţiune şi trebuia să lase slava săvârşirii ei, fiului său Solomon. Casa Domnului trebuia să fie casa păcii şi nu putea fi ridicată decât de un om care nu vărsase sânge omenesc.
Cu toate acestea, Dumnezeu îi dăruieşte lui David să se ocupe de lucrurile premergătoare zidirii Casei Sale: refacerea seminţiei levitice, adunarea de nenumărate bogăţii şi materiale de construcţie pentru zidirea templului şi cumpărarea locului unde urma să fie înălţat.
În timpul domniei sale, împăratul David a adunat 3000 de talanţi de aur (cca 100 de tone), 7000 de talanţi de argint (cca 240 de tone) şi mari cantităţi de aramă, fier, lemn şi pietre preţioase (I Paralipomene 29). La rândul lor, căpeteniile poporului, boierii şi oamenii de rând au contribuit, după putere, la adunarea de materiale preţioase pentru ridicarea Casei Domnului.
Dumnezeu îi indică lui David locul pentru ridicarea templului într-un mod minunat. David se hotărăşte să numere poporul fără să fi primit poruncă de la Dumnezeu, care Se mânie şi bate Israilul cu moarte, prin îngerul Său:
,,Şi a început pieirea în popor, şi a murit din poporul Domnului de la Dan şi până la Virsavee şaptezeci de mii de oameni. Şi a tins Îngerul lui Dumnezeu mâna asupra Ierusalimului ca să-l strice, şi i s-au făcut milă Domnului de răutate, şi au zis Îngerului celui ce strica în popor: destul este acum, trage mâna ta, şi Îngerul Domnului era lângă aria lui Orna Ievuseul” (II Împăraţi 24, 15-16).
Aici, în aria lui Orna Ievuseul, David îl vede pe înger cu sabia ridicată, iar Dumnezeu îi porunceşte, prin Gad Proorocul, să ridice pe acest loc jertfelnic. În chip minunat, tot în acest loc de pe Muntele Moria, cu o mie de ani înainte, îngerul îl oprise pe Avraam care se pregătea să-l junghie pe fiul său Isaac, după cum îi poruncise Dumnezeu pentru a-i încerca credinţa.
Acest loc se afla dincolo de hotarele oraşului, pe o înălţime ce se ridica spre răsărit, separată de Sion şi de oraşul lui David prin Valea Tiropeea. Deşi, în acea vreme, locul avea câteva sute de metri adâncime, în prezent abia se poate deosebi de localitatea înconjurătoare.
Din cauza celor petrecute, acest loc capătă un caracter sfânt, aici îngemănându-se amintirea patriarhului Avraam aflat în ceasul greu al încercării credinţei sale în Dumnezeu cu o altă vreme în care Dumnezeu Şi-a arătat milostivirea către poporul Său. În acelaşi timp, jertfelnicul pe care David îl ridică pe acest loc este semn pentru viitorul templu.
Împăratul David îl sfătuieşte într-amănunt pe fiul său Solomon cum să înalţe Casa Domnului. El îi explică toate detaliile construcţiei templului propriu-zis şi a anexelor sale, ale jertfelnicelor, vaselor şi podoabelor şi ale tuturor celor necesare, detalii pe care le primise de la Dumnezeu. Înainte de a muri, împăratul se roagă Domnului pentru ca fiul său să reuşească să ducă la bun sfârşit acest plan măreţ şi îl îmbărbătează pe Solomon a zidi templul.
Împărăţia fiind în pace de pe vremea tatălui său David, având planurile făcute în amănunt pentru construcţie, ca şi materialele necesare pentru aceasta, în anul al patrulea al domniei lui peste Israil (aprilie/mai 967), Solomon începe să construiască templul. După cum mărturiseşte Scriptura, trecuseră 440 de ani de la ieşirea din Egipt (III Împăraţi 6, 1). Templul este terminat după numai şapte ani şi jumătate, în 960, în luna a opta a anului.
Mărturiile iudaice cu privire la acest templu ne dau o mulţime de informaţii exagerate. Însă, chiar dacă se ţine seama numai de cele mai demne de crezare izvoare, se vădeşte că, deşi acest templu a fost de proporţii restrânse, el era un fel de minune pentru vremea construirii sale.
Ca loc al zidirii fusese ales Muntele Moria, situat la nord-est de Muntele Sion, care ridica mari probleme. Coastele muntelui erau foarte abrupte, vârful stâncos, şi platoul nu avea destulă întindere pentru curţile templului. Din acest motiv, curţile templului urmau să fie susţinute de nişte ziduri enorme de piatră, care s-au păstrat, în parte, până astăzi, în ciuda războaielor pustiitoare ce s-au dezlănţuit de-a lungul vremii peste oraşul sfânt.
Dar care era înfăţişarea templului ? Este puţin bizar faptul că mărturiile nu dau, în această privinţă, prea multe indicaţii. Exteriorul templului şi aspectul său general au fost lăsate aproape nedescrise. Arhitectura exterioară era de sorginte feniciană, cu excepţia planului fundamental al construcţiei. Ca şi construcţiile din Tir, palatele şi templul lui Solomon aveau, ca elemente definitorii, ziduri enorme de piatră, îmbrăcate cu lemn de cedru, cu plăci de lemn acoperite cu aur, şi simplitatea şi masivitatea construcţiei.
Dimensiunile templului lui Solomon aveau, cu precizie, dublul dimensiunilor vechiului cort al mărturiei, al cărui plan general fusese urmat întocmai. Templul avea o curte exterioară, după care urma curtea preoţilor unde se afla jertfelnicul de aramă al arderilor de tot şi spălătoarea de aramă, unde preoţii se curăţeau pentru a putea intra înlăuntrul templului, precum şi alte scăldători pentru spălarea obiectelor folosite la arderile de tot. Două laturi ale templului erau înconjurate de camere amplasate pe trei nivele, care reprezentau construcţii accesorii, cămări de păstrare a veşmintelor preoţeşti şi a altor obiecte de cult.
Urmând planul cortului, interiorul era alcătuit din două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor, dintre care prima reprezenta două treimi din interiorul templului. Înăuntru nu era nimic de piatră, pereţii zidiţi din piatră masivă erau acoperiţi în întregime cu lemn de cedru sau cu lemn de cedru placat cu aur, cu sculpturi în lemn de măslin şi cedru. În sfânta se aflau jertfelnicul de aur pentru tămâieri, zece mese pentru pâinile punerii înainte şi zece sfeşnice de aur.
Sfânta sfintelor era toată îmbrăcată în aur curat, pentru acoperirea ei fiind folosiţi 600 de talanţi de aur. Această încăpere, care nu avea geamuri, slujea de loc înfricoşat al şederii lui Dumnezeu şi în ea nu intra decât arhiereul, o singură dată în an.
În sfânta sfintelor nu se afla decât sicriul legii şi ,,nu era în sicriu alt fără numai două table, care le-a pus Moisi în Horiv, când au pus Domnul legătură cu fiii lui Israil, după ieşirea lor din pământul Eghipetului” (II Paralipomene 5, 10). Sicriul legii era cel construit în vremea lui Moisi, care nu suferise nici o schimbare, iar Solomon a ridicat deasupra lui un acoperământ nou, alcătuit din doi heruvimi de aur cu aripile întinse.
Deşi nu se compară în măreţie cu clădirile Romei sau ale Bizanţului, templul lui Solomon este sanctuarul cel mai renumit din lume. Nici un alt templu de pe pământ nu s-a bucurat de o slavă mai mare. Cu toate că Israil trăia în pace şi avea un împărat mare şi înţelept, evreii nu uitaseră că idealul lor era cârmuirea teocratică, şi că, în sensul cel mai înalt al cuvântului, împăratul lor era Dumnezeu, iar locuinţa Lui era în Ierusalim, în acest templu.
Prin urmare, templul avea să devină centrul întregii vieţi naţionale. El nu era o capişte oarecare, o figură materială, ci templul plin de simboluri înalte al Aceluia pe care nu-L poate încăpea nici cerul, nici pământul. Templul evreilor era cu totul diferit de capiştile popoarelor păgâne, care nu puteau să priceapă sensul lui, aşa cum nu puteau pricepe nici credinţa lor în Dumnezeul cel viu.

Maretul Templu, intre mit si istorie I

Templul masonic reprezintã prin bolta sa înstelatã universul Marelui Creator. Dumnezeu-Marele Arhitect al Universului este omniprezent prin creatia sa si vegheazã la lucrãrile noastre de initiere masonicã, fiindcã aici nimic nu este întâmplator.

Fãrã indoialã cã Templul lui Solomon a avut si are valoarea sa, dar importanta sa istoricã si ocultã se relevã nu atât prin existenta sa arhitecturalã, cât prin personalitatea acestui rege biblic. O parte din simbolistica ornamentãrii sale o intâlnim in lojã si, de asemenea, datoritã cavalerilor templieri. De fapt, ceea ce era important la momentul infiintãrii Ordinului era nu templul in sine, aflat in ruinã, ci valoarea a ceea ce se gãsea ascuns pe teritoriul lui si care trebuia gãsit si insusit. Mai era important ca recent creatul Ordin sã capete un blazon, un loc in mozaicul social pe care Biserica Catolicã se strãduia sã-l esafodeze in acele vremuri tulburi. Si denumirea preluatã, aceea de cavaleri ai Templului, era cea mai nimeritã pentru moment, desi, mai târziu, se va dovedi fatalã. La masoni este necesarã perpetuarea constiintei despre Templul lui Solomon fiindcã orice scoalã spiritualã se dezvoltã de la concret la abstract, de la materie la spirit, prin ancorarea candidatului in realitãti istorice sau contemporane care sã-i confere posibilitatea de a se ghida, de a-si stabili criterii de valori. Si nu in ultimul rând este important pentru el reperul cultural, blazonul sub care se asazã. De aceea cred cã, in epoca pe care o traversãm, importantã nu este constructia in sine, ci capacitatea noastrã de a vedea universalitatea si atemporalitatea nu ale zidurilor regelui Solomon, ci ale personalitãtii acestuia. Dacã ne declarãm de acord cã definitia templului este tipicã pentru procesele de cunoastere umanã, socialã, economicã ale unei epoci date si deci cã are o valabilitate limitatã in timp, dacã ne declarãm de acord cã fiinta umanã a evoluat mental si spiritual cãtre un grad destul de inalt de abstractizare, dacã intelegem mesajul ruperii draperiei celei mari din Templul lui Solomon in momentul mortii lui Isus si il interpretãm ca o deschidere a cãii de cunoastere si intelegere pentru orice fiintã umanã cãtre Divinitate, ca o experientã directã, si nu mediatã, atunci putem accepta denumirea de templu, pentru cã Masoneria este un mesaj, are universalitatea ei, are un scop, loja materialã are o ornamentare, existã un personal intr-o tinutã adecvatã care o deserveste. Nu vorbim aici despre o impãrtire a spatiului, ci despre o distribuire a lui care, de la grad la grad, este alta, la fel ca si tinuta, ritualul, ornamentarea, schimbãrile necesar efectuate justificând mai bine ca nicãieri capacitatea de evolutie, de adaptare, de armonizare a fiintei umane care, astfel, iese din sfera planetarului, dupã ce a inteles-o pãtrunzând in dimensiunile Universului.Reflectând la conceptul de universal si atemporal masonic, un frate de grad maxim ar intelege, revãzând si meditând la pasii pe care i-a strãbãtut, de ce fratele Olivier scria, in 1823,: "Societatea noastrã exista inaintea asezãrii acestui glob pãmântesc, in diverse sisteme solare", cuvinte uimitoare si de neinteles pentru multi; de ce Pitagora afirma aceastã dogmã: "Un frate este un alt Eu insumi"; de ce cei nouã mesteri mari ai lui Manole au fost tot la fel ca numãr ca si cei nouã cavaleri care au fondat Ordinul Templier. Cred cã este mai putin important sã ne identificãm cu diverse epoci istorice, date, locuri, oameni si realizãrile lor materiale si mai necesar este sã intelegem cã noi existam dintotdeauna, cã ne-am mai intâlnit si ne vom mai intâlni in lucrarea noastrã de armonizare personalã si socialã cu ceea ce a creat Marele Arhitect al Universului. Trebuie sã acceptãm ideea cã si sortul va deveni, in timp, o componentã sufleteascã, asa cum templul si-a pierdut treptat caracterul material, devenind un edificiu spiritual, sufletesc.
Templul lui Solomon din Ierusalim a fost lăcaşul sfânt al vechilor evrei. După izvoarele biblice se presupune că templul a existat în anii 22 - 29 fiind una dintre cele mai măreţe construcţii iudaice din antichitate. El a fost distrus în urma revoltei evreilor din anii 66 - 70 e.n. contra stăpânirii romane. In contrast cu alte religii, religia iudaică era o religie monoteistă, ei credeau într-un singur Dumnezeu în cinstea căruia au ridicat templul în Canaan-Ţara Sfântă, azi Palestina. Templul fiind construit în timpul domniei regelui Solomon după exodul evreilor prin Marea Rosie din Egiptul Antic reîntărirea statului iudaic a avut loc ulterior în timpul domniei luiIrod cel Mare.Vreme de mai bine de trei mii de ani, Templul lui Solomon a fost o sursa de fascinatie si centrul unei profunde devotiuni spirituale. De la antecedentele ei din epoca bronzului, concentrate in altarul portabil al triburilor nomade, de-a lungul a nenumarate permutatii in iudaism, crestinism si islamism, ideea care a stat la baza ridicarii Templului lui Solomon – un loc al comuniunii dintre Dumnezeu si om – a capatat nesfârsite adeziuni. Cladirea sfânta a fost distrusa de mai multe ori, ultima data de romani in anul 70 d.Hr., dar marea biserica Sfânta Sofia din Istanbul, Domul Stâncii din Ierusalim, cartierul general al Templierilor, precum si numeroase catedrale medievale au fost concepute ca re-creari simbolice ale Templului original al lui Solomon. Magicienii Evului Mediu au incercat sa tina in frâu, prin practici vrajitoresti, demonii despre care se credea ca ar fi construit Templul, iar mistici de toate credintele au avut viziuni ale unui Templu ceresc aidoma celui de pe pamânt, un loc unde secretele divine puteau fi dezvaluite omenirii. Templul lui Solomon: mit si istorie se bazeaza pe texte sfinte si scrieri mistice, pe opere de arta si de arhitectura, pe reconstructii moderne si fotografii pentru a pune in lumina multitudinea de modalitati prin care Templul si pamântul sacru pe care a fost inaltat au inspirat umanitatea de-a lungul secolelor.
DE MAI BINE DE UN SECOL, evreii şi arabii duc o luptă înverşunată pentru teritoriul statului Israel, marcată de serioase tensiuni şi conflicte armate între cele două neamuri. Această confruntare are rădăcini profunde, de natură religioasă în istoria milenară a poporului evreu, pentru că pe teritoriul statului Israel există numeroase mărturii ale legăturii deosebite dintre poporul evreu şi Dumnezeu, dar şi în istoria neamului arab, care se trage tot din Avraam. Mai întâi de toate, Israelul a fost dăruit de Dumnezeu evreilor, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, strămoşul neamului lor: „Eu sunt Dumnezeul cel ce te-am scos din pământul Haldeilor, ca să-ţi dau ţie pământul acesta să îl moşteneşti pe el. (…) În ziua aceea au făcut Dumnezeu făgăduinţă cu Avram zicând: seminţiei tale voiu da pământul acesta” (Facerea 15, 7, 18). într-o vreme în care oamenii îl uitaseră pe Dumnezeul cel adevărat şi ajunseseră să se închine soarelui şi stelelor, Dumnezeu îşi alege neam de oameni credincioşi, poporul evreu, al cărui întemeietor este Avraam, pentru a duce mai departe credinţa cea adevărată.Istoria poartă neamul evreiesc în Egipt vreme de patru sute de ani, unde el va fi rob lui Faraon, care îi asupreşte şi îi pune la munci grele. Dar Dumnezeu îşi arată milostivirea faţă de neamul născut din Avraam şi îşi împlineşte făgăduinţa: El face minuni mari şi înfricoşate pentru a-i înspăimânta pe Faraon şi pe egipteni, dar şi pentru a-i încredinţa pe evrei că El este Dumnezeul cel adevărat; El îi scoate pe evrei din robia egipteană „cu mână tare şi cu braţ înalt” şi îi călăuzeşte, prin proorocul Său Moise, către pământul făgăduinţei – „pământul care curge lapte şi miere”.
După ieşirea din Egipt, pe Muntele Sinai, Dumnezeu se descoperă lui Moise spre a-l învăţa legea pe care trebuia s-o respecte poporul ales; El îl povăţuieşte pe Moise pentru a-i învăţa pe evrei să se închine Dumnezeului celui adevărat, Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care îi scosese din robia egipteană. Prin Moisi, El dă poporului învăţături şi legi, judecăţi şi îndreptări şi îi arată cum trebuie să îl cinstească, cum să se închine şi ce jertfe să-I aducă. Deşi legea învăţa despre un Dumnezeu nevăzut şi nematerial şi interzicea crearea de imagini ale Lui, poporul avea nevoie de un loc anume care să constituie semnul prezenţei deosebite a lui Dumnezeu în mijlocul său, un loc unde să poată înălţa rugăciuni către El şi să-I aducă jertfe. însă, aflându-se pe cale către pământul făgăduinţei şi străbătând Pustia Sinai, fiilor lui Israil le era cu neputinţă să ridice un templu lui Dumnezeu.
De aceea, Dumnezeu îi învaţă într-amănunt cum să alcătuiască un templu transportabil, adaptat la nevoile pribegiei lor: „Şi vei face mie lăcaş sfânt, şi mă voiu arăta între voi” (Ieşirea 25, 8). Era cortul mărturiei – un templu de dimensiuni reduse ce a fost alcătuit într-un mod aparte, special pentru a putea fi transportat în cursul călătoriei (jertfelnicele şi alte obiecte mai mari aveau verigi în care intrau drugi de lemn pentru transport). Cortul a fost construit în timpul unui popas mai lung (potrivit Ieşirea 36-39), fiind împodobit cu toată frumuseţea şi scumpătatea care existau în tabăra evreilor: lemn de salcâm de Sinai, ţesături scumpe, piei lucrate şi aur.
Cortul era alcătuit dintr-o curte exterioară şi interiorul propriu-zis al cortului. în curte se aflau jertfelnicul pe care se aduceau arderile de tot şi baia de aramă unde se curăţeau preoţii pentru a intra înlăuntrul cortului. Interiorul cortului era împărţit în două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta ocupa două treimi din cort şi în ea se aflau jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe (menora). în sfânta sfintelor, despărţită de sfânta printr-o perdea anume (catapeteasmă), se afla un singur lucru, dar cel mai sfânt dintre toate obiectele cortului, sicriul legii. Acesta era acoperit cu un acoperământ de aur, numit acoperământul împăcării, deasupra căruia se aflau doi heruvimi de aur. în sicriu se aflau tablele legii, un vas de aur cu mană cerească şi toiagul lui Aaron ce odrăslise prin minune, ca mărturii ale minunilor săvârşite de Dumnezeu pentru poporul ales şi ale călăuzirii sale dumnezeieşti.
Ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, cortul mărturiei era un element de unitate religioasă pentru cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu şi în el slujeau preoţi anume rânduiţi pentru feluritele slujbe. De-a lungul călătoriei către pământul făgăduinţei, evreii au avut numeroase prilejuri să se încredinţeze de sfinţenia chivotului legii, precum atunci când râul Iordan s-a dat în lături înaintea lui, pentru ca poporul să treacă (potrivit Isus Navi 3), sau atunci când zidurile Ierihonului au căzut, fiind înconjurate de preoţii ce purtau chivotul (potrivit Isus Navi 6).
Odată cu intrarea în pământul făgăduinţei, Isus Navi, conducătorul poporului ales după moartea lui Moisi, a aşezat cortul mărturiei cu sicriul legii în Cetatea Silom (potrivit Isus Navi 19, 51), situată în partea centrală a ţării, în hotarele seminţiei lui Efraim. Poporul se aduna la cortul mărturiei cel puţin o dată pe an pentru aducerea de jertfe şi la sărbătorile cele mai importante. Ulterior, în timpul războaielor cu filistenii, aceştia înving pe evrei şi răpesc sicriul legii, iar cortul şi toate obiectele sale sunt duse la Nomva, o localitate aflată în apropiere de Ierusalim, unde au rămas pe perioada domniei împăratulu Saul (secolul XI î.Hr.). De frica lui Dumnezeu, care îi pedepsise cu boli şi necazuri pentru îndrăzneala de a se atinge de sicriul legii, filistenii înapoiază chivotul evreilor, care este aşezat în Kariatiarim (potrivit I împăraţi 6-7).
În acele vremuri, cortul mărturiei şi chivotul legii fuseseră despărţite şi nu mai exista nici un centru religios unde poporul să poată merge pentru a se închina Domnului. Cultul se săvârşea la Gavaon unde fusese dus cortul şi unde se afla un jertfelnic mare, dar ceremoniile erau sărăcăcioase şi neregulate. Unele din rânduielile lăsate de Moisi fuseseră părăsite, în vreme ce altele nu mai corespundeau timpurilor; erau necesare noi rânduieli, şi, în vremea sa, Proorocul Samuil a început să aşeze în cult unele dintre acestea, precum formarea unor şcoli de muzică, rânduirea de preoţi care să slujească perioade regulate de timp la cortul mărturiei etc.
Odată cu ungerea lui David ca împărat (1000-961 î.Hr.) este îndepărtată primejdia de a cădea sub un jug străin din punct de vedere politic, dar mai ales religios. El uneşte seminţiile sub conducerea sa şi alege oraşul Ierusalim drept capitală a statului său (1004 î.Hr.). Când a unit seminţiile, David nu a pierdut din vedere menirea principală a poporului ales: aceea de a fi păstrător al credinţei adevărate pentru neamurile păgâne. Urmărind renaşterea religiei şi respectarea legii primite de la Dumnezeu, el hotărăşte să mute sicriul legii în noua sa capitală, Ierusalim.

un Templu al Domnului...

Cand regele Solomon a terminat cladirea maretului Templu al Domnului, si-a ridicat mainile catre ceruri, si cu smerenie a strigat:

„Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau.”

Frecventele referiri la Templul Regelui Solomon au condus la concluzia eronata ca acesta are meritul de a fi creat aceasta Fraternitate. Masoneria a devenit breasla organizata, cu multi ani dupa domnia lui Solomon. Cu toate acestea însa ritualul masonic se bazeaza pe legende ce fac vaste referiri atât la Solomon, cât si la Templul de la Ierusalim - lucru ce a îmbogatit în mare masura simbolistica.

Vechiul Testament-Cartea a treia a Regilor

Capitolul 8 - Sfintirea templului lui Solomon.

1. Atunci a adunat Solomon la el in Ierusalim pe batranii lui Israel, pe capeteniile semintiilor si pe toti capii de familii ai fiilor lui Israel, ca sa aduca chivotul cu legea Domnului din cetatea lui David, adica din Sion.

2. Si s-au adunat la regele Solomon toti Israelitii in zilele sarbatorilor din luna Etanim, care este a saptea luna.

3. Iar dupa ce au venit toti batranii lui Israel, au ridicat preotii chivotul

4. Si au adus chivotul Domnului si cortul adunarii si toate lucrurile sfinte care au fost in cort; acestea le-au adus preotii si levitii.

5. Iar regele Solomon impreuna cu toata obstea fiilor lui Israel, care se adunasera la el, mergea inaintea chivotului, aducand jertfe vite marunte si mari, care nu se puteau socoti si nici numara din pricina multimii lor.

6. Si au bagat preotii chivotul cu legea Domnului la locul lui, in Sfanta Sfintelor din templu, sub aripile heruvimilor;

7. Caci heruvimii isi aveau aripile intinse peste locul chivotului si heruvimii acopereau de sus chivotul si parghiile lui:

8. Parghiile insa se impinsesera asa, incat capetele lor se vedeau din locasul sfant, din fata Sfintei Sfintelor, iar de afara nu se zareau; si acolo se afla ele pana in ziua de azi.

9. In chivot nu era nimic, decat cele doua table de piatra pe care Moise le pusese acolo in Horeb, cand Domnul a facut legamant cu fiii lui Israel, dupa iesirea lor din pamantul Egiptului.

10. Cand preotii au iesit din locasul sfant, un nor a umplut templul Domnului.

11. Si n-au putut preotii sa stea la slujba, din pricina norului, caci slava Domnului umpluse templul Domnului.

12. Atunci Solomon a zis: "Domnul a spus ca binevoieste sa locuiasca in norul cel intunecos.

13. Eu ti-am zidit templul pentru locuinta, in care Tu sa petreci in veci".

14. Apoi s-a intors regele cu fata spre multime si a binecuvantat toata adunarea Israelitilor, caci toata adunarea Israelitilor sta de fata,

15. si a zis: "Binecuvantat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Care a grait cu gura Sa catre David, tatal meu, ceea ce astazi a implinit cu mana Sa!

16. El a zis: Din ziua in care am scos pe poporul Meu Israel din Egipt, nu Mi-am ales cetate in nici una din semintiile lui Israel, unde sa fie zidita casa in care sa petreaca numele Meu; dar apoi am ales Ierusalimul pentru petrecerea numelui Meu in el si am ales pe David ca sa fie peste poporul Meu, Israel.

17. Lui David, tatal meu, ii intrase la inima sa zideasca casa numelui Domnului Dumnezeului lui Israel;

18. Insa Domnul a zis catre David, tatal meu: ti-ai pus in gand sa zidesti casa numelui Meu; este bine ca ti-ai pus aceasta la inima.

19. Insa nu tu v ai zidi templul, ci fiul tau care va ieti din coapsele tale, acela va zidi casa numelui Meu.

20. Si a Implinit Domnul cuvantul Sau care l-a grait. Eu am urmat in locul tatalui meu. David, si am sezut pe tronul lui Israel, precum Domnul a zis, si am zidit templu numelui Domnului Dumnezeului lui Israel;

21. Si am pregatit acolo loc pentru chivotul in care se afla legamantul Domnului, facut cu parintii nostri, cand i-a scos din pamantul Egiptului".

22. Apoi a stat Solomon inaintea jertfelnicului Domnului, in fata intregii adunari a lui Israel, si si-a ridicat mainile la cer si a zis:

23. "Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea tie, nici in cer sus, nici pe pamant jos; Tu pazesti legamantul si ai mila de robii Tai care umbla cu toata inima lor inaintea Ta; 24. Tu ai implinit ce ai grait catre robul Tau David, tatal meu; caci ce ai grait cu gura Ta, aceea astazi ai implinit cu mana Ta.

25. Si asum, Doamne Dumnezeul lui Israel, sa implinesti ceea ce ai grait cu robul Tau David, tatal meu, zicand: "Nu-ti va lipsi niciodata inaintea Mea un urmas, care sa sada pe tronul lui Israel, daca fiii tai isi vor pazi drumul lor, purtandu-se asa cum te-ai purtat tu inaintea Mea!"

26. Si acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, fa sa se adevereasca cuvantul Tau care l-ai grait cu robul Tau David, tatal meu!

27. Oare adevarat sa fie ca Domnul va locui cu oamenii pe pamant? Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau;

28. Insa cauta la rugaciunea robului Tau si la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Asculta strigarea si rugaciunea lui cu care se roaga astazi;

29. Sa-ti fie ochii Tai deschisi ziua si noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: "Numele Meu va fi acolo"; sa asculti strigarea si rugaciunea cu care robul Tau se va ruga in locul acesta.

30. Sa asculti rugaciunea robului Tau si a poporului Tau, Israel, cand ei se vor ruga in locul acesta; sa asculti din locul sederii Tale cel din ceruri, sa asculti si sa miluiesti.

31. Cand cineva va gresi impotriva aproapelui sau si i se va cere juramant ca sa jure si pentru juramant ei vor veni inaintea jertfelnicului Tau la templul acesta,

32. Atunci Tu sa asculti din cer si sa faci judecata robilor Tai, sa osandesti pe cel vinovat, intorcandu-i in capul lui fapta lui, si sa scapi pe cel drept, dandu-i dupa dreptatea lui! 33. Cand poporul Tau Israel va fi batut de dusman, pentru ca a pacatuit inaintea Ta, si ei se vor intoarce la Tine si se vor marturisi numelui Tau aducand rugaciuni si cereri in acest templu,

34. Atunci Tu sa asculti din cer, sa ierti pacatul poporului Tau Israel si sa-l intorci in pamantul pe care l-ai dat parintilor lor!

35. Cand se va incuia cerul si nu va fi ploaie, pentru ca ei au pacatuit inaintea Ta, si Iti vor aduce rugaciuni in locul acesta si vor marturisi numele Tau si se vor intoarce de la pacatul lor, caci Tu i-ai smerit,

36. Atunci Tu sa asculti din cer si sa ierti pacatul robilor Tai si al poporului Tau Israel, aratandu-le calea cea buna pe care sa mearga, si sa trimiti ploaie pamantului Tau pe care l-ai dat poporului Tau de mostenire!

37. De va fi foamete pe pamant, de va fi ciuma si boala molipsitoare, de va fi vant dogoritor, uscaciune, lacusta, omida, dusmanul de il va stramtora in portile cetatii lui, de va fi orice necaz sau orice boala,

38. Orice rugaciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, cand ei isi vor cunoaste mustrarea cugetului lor si isi vor intinde mainile lor la templul acesta,

39. Tu sa asculti din cer, din locul sederii Tale, si sa miluiesti; sa faci si sa dai fiecaruia dupa caile sale, dupa cum Tu cunosti inima lui; caci Tu singur stii inima tuturor fiilor oamenilor;

40. Pentru ca sa se teama de Tine toate zilele, cat vor trai pe pamantul pe care l-ai dat parintilor nostri!

41. Chiar strainul, care nu este din poporul Tau Israel, de va veni pentru numele Tau din pamant departat,

42. Caci se va auzi de numele Tau cel mare si de mana Ta cea puternica si de bratul Tau cel intins, si el va veni si se va ruga la templul acesta,

43. Sa-l ascuti din cer, din locul sederii Tale, si sa faci tot ceea ce strainul Iti va cere tie, pentru ca sa stie toate popoarele pamantului de numele Tau, sa se teama de Tine, cum se teme poporul Tau Israel, si sa stie ca numele Tau este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!

44. Cand poporul Tau va porni cu razboi impotriva dusmanului sau, pe drumul pe care-l vei trimite, si se v ruga Domnului, intorcandu-se spre cetatea care ti-ai ales-o si spre templul pe care l-am zidit numelui Tau,

45. Atunci asculta din cer rugaciunea lor si sa faci ceea ce le este cu dreptate!

46. Cand ei vor pacatui inaintea Ta, caci nu este om care sa nu pacatuiasca, si Tu Te vei mania pe ei si ii vei da dusmanilor lor, si cei care i-au robit ii vor duce in pamantul dusmanului, departe sau aproape,

47. Si cand ei, in pamantul in care se vor gasi in robie, isi vor veni in sine si se vor intoarce si ti se vor ruga in pamantul celor ce i-au robit, zicand: "Am pacatuit, faradelege am facut, vinovati suntem",

48. Si se vor intoarce catre Tine cu toata inima lor si cu tot sufletul lor, in pamantul dusmanilor care i-au robit, si se vor ruga catre Tine, intorcandu-se spre pamantul care l-ai dat parintilor lor, spre cetatea care ti-ai ales-o si spre templul pe care l-am zidit numelui Tau,

49. Atunci sa asculti din cer, din locul sederii Tale, rugaciunea si cererea lor, facandu-le ceea ce este cu dreptate.

50. Sa ierti poporului Tau ce a pacatuit inaintea Ta si toate nelegiuirile lui care le-a facut inaintea Ta si sa trezesti mila catre ei in cei ce i-au robit, pentru ca sa fie milosi cu ei;

51. Caci ei sunt poporul Tau si mostenirea Ta, pe care l-ai scos din Egipt, din cuptorul cel de fier! 52. Sa-ti fie urechile Tale si ochii Tai deschisi la rugaciunea robului Tau si la rugaciunea poporului Tau Israel, pentru ca sa-i auzi totdeauna, cand ei vor striga catre Tine,

53. Ca Tu ti r-ai ales spre mostenire dintre toata popoarele pamantului, precum ai grait prin Moise, robul Tau, cand ai scos pe parintii nostri din Egipt, Stapane Doamne!"

54. Cand Solomon a sfarsit toata aceasta rugaciune si cerere catre Domnul, s-a sculat dinaintea jertfelnicului Domnului, unde statuse ingenunchiat cu mainile intinse spre cer,

55. Si stand in picioare, a binecuvantat toata adunarea Israelitilor, zicand:

56. "Binecuvantat fie Domnul Dumnezeu, Care a dat odihna poporului Sau Israel, precum a grait! Nu a ramas neimplinit nici un cuvant din toate bunele Lui cuvinte care le-a grait prin robul Sau Moise.

57. Sa fie cu noi Domnul Dumnezeul nostru cum a fost El cu parintii nostri si sa nu ne lase, parasindu-ne.

58. Plecand spre El inima noastra, sa umblam pe toate caile Lui si sa pazim poruncile, randuielile si legile Lui, pe care le-a poruncit parintilor nostri;

59. Si sa fie cuvintele acestea cu care m-am rugat astazi, inaintea Domnului, aproape de Domnul Dumnezeul nostru, ziua si noaptea, pentru ca sa faca dreptate robului si poporului Sau Israel, din zi in zi,

60. Pentru ca sa cunoasca toate popoarele ca Domnul este Dumnezeu si nu este altul afara de El! 61. Sa fie inima voastra intreaga la Domnul Dumnezeul nostru, ca sa petreceti dupa randuielile Lui si sa paziti poruncile Lui, ca acum!"

62. Si regele impreuna cu toti Israelitii au adus jertfa Domnului.

63. Pentru jertfa de impacare pe care a adus-o el Domnului, Solomon a adus douazeci si doua de mii de vite mari si o suta douazeci de mii de vite marunte. Asa a sfintit regele si toti fiii lui Israel templul Domnului.

64. Tot in acea zi regele a mai sfintit si mijlocul curtii care era inaintea templului Domnului, savarsind acolo arderea de tot, darul de paine si grasimea jertfelor de impacare, pentru ca jertfelnicul de arama care se afla inaintea Domnului era mic pentru a incapea arderea de tot, darul de paine si grasimea jertfelor de impacare.

65. Si a sarbatorit Solomon si sarbatoarea (Corturilor) in acelasi timp impreuna cu tot Israelul, strangandu-se adunare mare de la intrarea Hamatului si pana la raul Egiptului, pentru a fi inaintea Domnului Dumnezeului nostru timp de sapte zile si alte sapte zile, adica paisprezece zile.

66. in ziua a opta Solomon a dat drumul poporului. Si au binecuvantat toti pe rege si s-au intors la corturile lor, bucurandu-se si veselindu-se cu inima pentru tot binele ce l-a facut Domnul robului Sau David si poporului Sau Israel.