Masoni celebri, personalitati de exceptie ale Romaniei

S-au scris mii de cărţi despre ce este masoneria, ce vor să faca masonii şi cu toate acestea cu cât se scriu mai multe, cu atât parcă se ştiu mai puţine.

In spatiul Romaniei de azi, o puternica traditie ezoterica dateaza inca de la daco-geti, cunoscatori ai misterelor antice. La inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorul si savantul Dimitrie Cantemir era recunoscut pentru afilierea sa la Ordinul Rozcrucienilor. Conform datelor existente, prima loja masonica autohtona a fost infiintata la Or:. Galati, in 1734, de italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al domnitorului Constantin Mavrocordat...

Lumina Francmasoneriei Regulare a fost aprinsă în România în septembrie 1880, când MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ din ROMÂNIA a fost constituită ca Mare Lojă regulară şi suverană. Este clar ca nu se poate vorbi despre un eveniment istoric al Romaniei moderne fara implicarea pozitiva a masonilor. In octombrie 1905, Masoneria autohtona era constituita dintr-un Suprem Consiliu de grad 33 si Marea Loja Nationala avea 20 de ateliere, din care doua in strainatate, numarind peste 600 de membri.

Francmasoneria română reuşea să aibă în rândurile sale o adevarată elită a societăţii: artişti, politicieni, militari, noua clasa de întreprinzători, dar şi reprezentanţii vechii nobilimi.

Dorim sa prezentam si noi doar cateva personalitati celebre care au fost francmasoni si care au influentat in vremea lor destinele tarii noastre:

NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852)

Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar. Participă activ la Revoluţia din 1848, pregătită în prealabil în cadrul unei societăţii secrete (lojii masonice) denumită "Frăţia". A fost Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848, având un rol de seamă în stabilirea obiectivelor şi conducerea Revoluţiei din Ţara Românească. A fost figura cea mai înaintată a Revoluţiei şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni.

MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891)

Istoric, scriitor, publicist şi om politic. Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihaileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. A fost de mai multe ori ministru: de Interne, de Externe şi prim-ministru. Şi-a legat numele de secularizarea averilor mănăstireşti şi de reforma agrară înfăptuite pe vremea principelui mason A.I. Cuza, şi de actul proclamării independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern (şi el mason). A fost printre primii membri aleşi ai Academiei Române (1868). Încă din 1844 era Venerabilul unei Loji bucureştene.

VASILE ALECSANDRI (1818 sau 1821-1890)

Scriitor şi om politic. Participă la Revoluţia de la 1848, precum şi la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia (1859) şi Franţa (1885-1890). A condus revista România Literară (1855), publicând totodată prima culegere de poezie populară românească "Poezii poporale. Balade. Cantice batrâneşti" (1853). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române şi apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române. A fost membru al unei Loji din Iaşi (1857).

ION C. BRĂTIANU (1821-1891)

Om politic. Fratele lui Dumitru C. Bratianu. De mai multe ori ministru şi prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867, 1876) şi de Razboi (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885). Iniţiat în francmasonerie în 1846 la Paris, în Loja; Atheneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care la 14 iulie 1847, este ridicat la gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Fraţia, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participarea la atentatul împotriva lui Napoleon al II-lea. Reîntors la Bucureşti, fondează, în 1857, alături de alţi fraţi reveniţi din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

BOGDAN-PETRICEICU HAŞDEU (1838-1907)

Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric. Membru al Societăţii Academice Române şi vice-preşedinte al Academiei Române în perioada 1885-1906. Nu se cunosc data şi locul iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: "Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr."

TITU MAIORESCU (1840-1917)

Critic literar, estetician şi om politic. Absolva, ca şef de promoţie, Academia Theresiana din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giesen, unde obţine licenţa în litere şi filosofie (1860), la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filozofie şi logică la Iaşi şi la Bucuresti. În 1863 a fondat la Iaşi Societatea literară "Junimea". În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ (1865), de unde va fi demis iar în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900), de Justiţie (1900-1901,1912) de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912, 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Pana în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice si, prin teoria "formelor fără fond", a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfarşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), a studiat unele probleme de lingvistică (Despre scrierea limbii române), a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (Critice, 3 vol.). Logician (Logica), orator (Discursuri parlamentare) şi memorialist (Însemnări zilnice) de excepţie, a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) încă din 1867, fiind vicepreşedintele acesteia (1880) şi preşedintele secţiunii literare (1889). Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană "Steaua României", la 26 noiembrie 1866 (lojă, al cărei Venerabil era George Sutu, fusese constituită la 18 august acelaşi an). După cateva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot în aceasta lojă.

NICOLAE TITULESCU (1882-1941)

Om politic şi diplomat de talie internaţională. Numit şi "Cavalerul Păcii mondiale". După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucuresti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi mentinerea păcii. Îndepărtat din guvern (august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din aceasta ţară (1936-1939). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa.

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD (1872-1950)

Medic şi om politic. În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania şi al partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte, în 1918, în acest Parlament Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat, regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeu Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: "Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după intoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delagaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne în guvernele formate de Partidul Naţional -Ţărănesc (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 şi 13 iunie-9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie-a august 1932 şi 4 ianuarie-13 noiembrie 1933). În martie 1845 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliul forţat până la sfârşitul vieţii". După Dan Amedeu Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală "Ernest Renan" în primele luni ale anului 1919. "După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din castelul de la Versailles, el a parasit Parisul şi a revenit în ţară..." În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit Ucenic în loja solicitată. La 20 septembrie 1919 a participat, la Paris, ca invitat special, la sedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. "În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei însişi membri ai societăţii secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Bratianu... Pe bună dreptate, V.V. Tilea aprecia în lucrarea sa Acţiunea diplomatică a României, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale". După unele date se pare că la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (Ritul Memphis-Misraim), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

Sf Apostol şi Evanghelist Ioan

În 26 septembrie pomenim adormirea Sf. Ap. si Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel mai iubit dintre cei 12 Apostoli care a fost chemat de la mrejele pescăresti la propovăduirea Evangheliei
Este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei. Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaste pe Sf. Ioan Botezătorul care predica în împrejurimile cetătii sfinte si, împreună cu fratele sau devin ucenici ai acestuia si se alătură Mântuitorului. Datorită temperamentului său duios si tineretii sale entuziaste, se atasează foarte mult de Iisus care îi răspunde cu aceeasi măsură. Ioan, impreuna cu fratele sau il urmeaza pe Hristos si iau parte la nunta din Cana Galileii sau in calatoria de la Ierusalim iar apoi reintorcandu-se la vechea lor ocupatie la lacul Ghenizaret, dupa o pescuire bogata sunt chemati la aposto­lat in mod definitiv. Impreuna cu Petru si Iacov vede minunea invierii fiicei lui Iair, Schimbarea la Fata a Mantuitorului si participa chiar si la rugaciunea din Ghetsimani.
Deşi împreună cu Petru au fost consideraţi de ca «oameni neînvăţaţi şi de rând» (Fapte IV, 13), Sf Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi nenumărate epistole pline de farmec dintre care canonul Noului Testament a retinut doar trei. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este «ca un vuiet de ape multe».
Ioan este înainte de toate omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care de la prima bătaie de aripă se ridică pînă la înălţimea misterului dumnezeirii: «La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan I, 1).
Ioan evanghelistul face parte dintre intimii Domnului şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Iisus la Cina cea de taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi este unicul dintre apostolic care asistă la la răstignirea Lui pe cruce, stând lângă Preacurata. Dupa inviere, alearga la mormant impreuna cu Petru, intra in mormant si, vazand mormantul gol cu giulgiurile puse deoparte, se incredinteaza de invierea Domnului. La primirea in rândul apostolilor, Ioan a fost numit de Hristos “fiu al tunetului”, pentru că in timp ce propovăduia, i se auzea vocea in toată lumea. În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, chiar el se califică pe sine însuşi ca «ucenicul pe care îl iubea Iisus». Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul «fiului tunetului» şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După înviere, Ioan este aproape în permanenţă alături de Iisus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau socotiti «stâlpii» Bisericii.
În cartea Apocalipsului, el scrie: «Eu, Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus» (Apoc. I, 9). După tradiţia crestina, Ioan a locuit la Efes, situat pe tărmul vestic al Mării Mediterane, în Turcia de azi; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat pentru zelul său depus la răspândirea si organizarea crestinismului, dar Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă si a fost exilat în insula Patmos, unde are o revelaţie despre vremurile din urmă ale omenirii, cuprinsă in cartea Apocalipsei.
La terminarea exilului s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. Pune un deosebit zel la infiin­tarea Bisericii Crestine si devine o figura legendara cu numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Pastorul).
A murit in pace la Efes, in jurul vârstei de o sută de ani şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117). Biserica "Sf Evanghelist Ioan" din Efes a fost construita de imparatul Iustinian (527-565) pe locul unei biserici mai vechi in care se afla mormintul sfantului, important loc de pelerinaj al crestinatatii. În fiecare an, pe data de 8 mai, pomenim simbolic un semn minunat ce avea loc la această dată lalocul sau de veci, caci primăvara izvora din mormânt o pulbere albă cu puteri tămăduitoare, pe care locuitorii zonei o numeau mană. Ungându-se cu acest praf, credinciosii se vindecau de bolile atât trupesti cât si sufletesti. Această minune s-a petrecut în fiecare an până la cotropirea Efesului de către musulmani si alungarea crestinilor din acele locuri.
Pretuirea pe care o avea Iisus fată de ucenicul Său, se vede si din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria, caci Maica Domnului a trait multi ani la Efes, fiind data de Mintuitor in grija Sf. Ioan (exista si astazi aici casa in care a locuit Fecioara Maria, refacuta sub forma unei capele)
Asadar având în fata noastră exemplul Sf. Ioan, să păstrăm flacăra iubirii către Părintele Luminilor si să speram că prin el vom primi vindecarea bolilor noastre, sufletesti sau trupesti.
De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se practica binecuvântarea vinului cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin în care un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.
Scopurile Evangheliei a patra si ultima din Noul Testament pot fi pe larg completarea sinopticilor, combaterea erezii­lor si intarirea credintei in divinitatea Mantuitorului. Simbolul ei este vulturul, deoarece spiritu­alitatea si gandirea ce o caracterizeaza este inalta si sublima asemenea zborului vulturului care se ridica la mari inaltimi.
Sfântul Ioan nu scrie despre iubire la modul general si nu vorbeşte despre conceptul de “a iubi” , asta pentru că Hristos de fiecare dată când le vorbea oamenilor nu le ţinea discursuri filozofice despre iubire şi despre fapte morale, ci le spunea cât de mult îi iubeşte pe fiecare dintr ei, cât Îl iubeşte El pe Tatăl şi Tatăl pe El…mereu raportându-se la Sine şi la faptele Sale. Nu vorbea despre ceva ce n-a împlinit ci vorbea mereu de ce a trăit şi a simţit, vorbea mereu despre dragostea din sânul Sfintei Treimi ca un model pentru dragostea între noi şi Dumnezeu. Le spunea cu mare drag să se iubească unul pe altul aşa cum El ne-a iubit şi ne iubeşte. Poate o pildă pentru noi să nu mai vorbim mereu de dragoste şi de fapte bune ci să le trăim, să le experimentăm în viaţa noastră, să simţim bucuria ce vine din relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Să sfătuim şi să vorbim mereu din ce am trăit şi din ce am experimentat…şi nu din auzite caci înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită.
Ca incheiere o sa citez acum doua versete din Epistola intai:
“Dumnezeu este iubire, cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.”
“Fiii mei, sa nu ne iubim numai cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul, in aceasta vom cunoaste ca suntem din adevar si in fata lui Dumnezeu vom afla odihna inimilor noastre”.
Oare nu aceasta este esenta tuturor lucrurilor…?

Sfantul Ioan Botezatorul

Masoneria simbolică celebreaza mereu prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul; mai mult, 24 iunie cînd se celebrează sf. Ioan Botezătorul este şi data constituirii Marii Loji a Londrei, considerată piatra de temelie a masoneriei speculative. În Masoneria regulara, pe altarul jurămintelor, Cartea Sacra sau Biblia este deschisă intotdeauana la prologul din Evanghelia lui Ioan, din care se citesc primele versete: "Întru-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o".

Dincolo de interminabilele discuţii asupra originilor operative ale masoneriei speculative, tot mai mulţi istorici acceptă faptul că alături de breslele care impuneau un anume tip de reglementări, existau şi confrerii cum ar fi cele ale zidarilor liberi, care dincolo de scopul profesional erau impregnante de un profund simţămînt religios şi de spirit caritabil. Era epoca în care munca era sacră, era imaginea creării fiinţelor şi lucrurilor de către Marele Arhitect. Cum fiecare confrerie era aşezată sub protecţia unui patron, artizanii construcţiilor au invocat patronajul sf. Ioan si in concluzie ei îşi propuneau să dea strălucire adevăratei religii prin construcţia de temple magnifice şi să-şi pună munca lor în serviciul celor care îi angajau…

Ioan Botezătorul este una din figurile centrale ale crestinismului şi islamismului. S-a născut în satul Ein-Kerem, de lângă Iesrusalim si este fiul Elisabetei (verişoara Mariei, mama lui Iisus) şi al rabinului Zaharia. Parintii sai erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, erau oameni in varsta, dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpa. In timp ce oficia slujba, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îi spune că nevasta sa va avea un copil ce va merge „in duhul si puterea lui Ilie”,ce nu va pune gura pe vin si pe bautura ametitoare,si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duh Sfant. Arhanghelul îi mai spune si că numele copilului sau fi Ioan dar, rabinul ,mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are inca unele indoieli, motiv pentru care Gavril îi spune ca va fi mut pana in ziua cand se vor implini aceste lucruri. Dupa ce Elisabeta a nascut, i s-a dezlegat si limba lui si a spus ca numele copilului va fi „Ioan” , si nu „Zaharia”, cum ar fi vrut rudele. Umplindu-se de Duhul Sfant, Zaharia a inceput sa profeteasca despre Ioan,cel ce va deschide drum Lucrarii Celui Prea Inalt.
Ion a venit deci pe lume cu circa 6 luni înaintea lui Hristos dar nu au copilărit împreună. Se spune insa ca s-ar fi cunoscut în tinereţe, petrecând amandoi o anumită perioada la Qumran, unde ar fi primit o educaţie eseniană. Predicile sale poartă amprenta radicalismului esenian, anunţând iminenţa Apocalipsei şi a „Judecăţii de Apoi”, îndemnând la pocăinţă, botez şi ispăşirea păcatelor.
Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Proroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, Elisabeta el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vinzită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Pustia in care a locuit ca un ascet se afla la apusul Marii Moarte,o regiune salbatica,de unde putea sa vada Muntele Nebo,de pe ale carui inaltimi a privit Moise spre Tara Promisa sau raul Iordan, pe care-l traversase Iosua.Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere salbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.
În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocainţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocainţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Strigatul său ,”Pocaiti-va!” ,a avut un mare efect asupra natiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, oamenii urmandu-l in pustie.
Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".
Curaţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan, "ca să se plinească dreptatea" şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos…
Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiească, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său Filip pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculos, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.
Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.
Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).
Biserica Ortodoxă are şase zile de prăunuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):
23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc, înaintemergătorului şi botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului Botezătorului Ioan
25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul
29 august - Tăierea capului

In curand il vom prezenta succint si pe Sf Ioan Evanghelistul, autorul uneia din cele patru evanghelii recunoscute, una profund esoterică.

Pentagrama

Pentru cei mai multi oameni pentagrama este asociata cu magia neagra si venerarea lui Satan. Pentagrama este un simbol des întâlnit pe felurite steaguri naţionale, sigle sau clădiri. Chiar şi Pentagonul, are o formă ce are la bază acest simbol.
O pentagramă este o stea cu cinci colturi desenată cu ajutorul a cinci linii drepte. Cuvântul provine din limba greaca unde pentagrammon înseamnă "cu cinci linii". Simbolul în sine este antic, dar semnificaţiile malefice pe care noi le ştim in general sunt recente. Prima folosire a pentagramei a fost descoperit de istorici în jurul anului 3500 î.Hr. într-un oraş numit Ur, în vechea Mesopotamie, folosita ca ornament pentru oale şi este legata de prima creere a limbii vorbite. Mai târziu a fost folosită ca semn de roialitate, tot de aceeaşi Mesopotamie si apoi a reprezentat chiar puterea imperială, care a ajuns în cele patru colţuri ale lumii.
În esenţă, pentagrama este un simbol religios păgân. În zilele noastre, termenul „păgân” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului – o eroare gravă. Cuvântul provine, de fapt, din latinescul paganus, care înseamnă locuitor al zonelor rurale. „Păgânii” erau, de fapt ţăranii needucaţi care practicau vechea religie întâlnită la ţară si anume a venerării naturii. Deci, la origine este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii.
Anticii considerau că lumea are două componente – cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi Yang. Când masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor, un concept pe care istoricii religiei îl numesc femininul sacru, caci in sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii.
Deci, pentagrama are insa si o dimensiune esoterica si in general ea reprezinta cele patru elemente primordiale (pamant, foc, apa, aer) plus ceea ce este numit “suflet” Alaturarea celor cinci elemente da acum nastere luminii si ordinii in Univers. Am mai putea vorbi aici si despre omul vitruvian sau sau Homo Universalis, care formeaza tot o pentagrama. Leonardo da Vinci a dat o schiţă a lui dar ce nu se ştie e faptul că această schiţă a acţionat asemeni unei muze pentru matematicianul Fibonacci şi pentru celebrul raport de aur sau numărul Phi (M/m=1,618) care ar a fi formula după care a fost creat universul.
In textele Sumeriene pentagrama reprezinta cele 5 planete vizibile, iar acordand aceasta cu matematicianull si filozoful grec Pitagora, 5 reprezinta numarul omului din motivul diviziunii corpului sau (cap, maini, picioare) si totodata fiecare dintre cele cinci varfuri ale pentagramei reprezentand unul dintre cele 5 elemente care constituiau omul: focul, apa, aerul, pamantul si etherul.
Acest simbolism particular a persistat de-a lungul secolelor si a avut o mare influenta asupra teologiei si diverselor traditii.
Primii crestini au folosit pentagrama ca emblema ce reprezenta Christul, iar mai tarziu pentaclul a devenit foate important pentru multe doctrine esoterice medievale si renascentiste.
In traditia Kabbalistica Evreiasca, pentagrama reprezinta cei 5 sephiroti din partea de sus a Arborelui Vietii, cinci numere care sunt indivizibile, reprezentand fortele arhetipale: justitia, indurarea, intelepciunea, intelegerea si splendoarea.
Kabbalistii crestini au incercat sa foloseasca misticismul evreiesc pentru a dovedi ca divinitatea Christului este legata in mod special de pentagrama, aceasta simbolizand pentru ei Christul ca Duhul Sfant manifestat in trup. Ca trasatura favorita a fost adaugarea literei ebraice Shin , simbolizand focul si Duhul Sfant, la cele patru litere biblice ale numelui lui Dumnezeu YHVH, pronuntat Jehovah, devenind YHSnVH -Yehoshua sau Iisus.
Dar intre pentagrama si crestinism au fost multe conexiuni inainte de cruce, care era doar o emblema preferata, folosita pentru bijuterii si amulete. Ea era asociata celor cinci rani ale lui Christos si pentru ca putea fi trasata dintr-o singura miscare a penitei, cu Alpha si Omega ca unul.
Adoptia pentaclului ca simbol satanic este relativ recenta, inscriptiile sale fiind reprezentarea magiei negre, care simbolizeaza triumful materiei si dorintele individuale peste dogmele religioase.
In Francmasonerie pentagrama se refera la Steaua Arzatoare sau Luminoasa, si cateodata simbolizeaza descendenta divina a lui Christos in lumea materiala, iar ca adaos la simbolismul pitagorean, ea reprezinta Steaua Bethlemului, care i-a calauzit pe magi spre locul nasterii lui Iisus.
Trebuie sa intelegem ca pentagrama este un simbol transcultural. S-ar parea ca “vinovat” pentru introducerea ei in culturile europene este Pitagora, care a adus-o in urma unei calatorii efectuate in Babilon si Egipt. Dupa Pitagora pentagrama are sensul de “binecuvantare divina”, sens care s-a pastrat pana in sec. al XVI lea cand Paracelsus il introduce in alchimie.
Pana la inceputul sec. al XIVlea cand Filip al IV lea a finalizat disputa cu Templierii, pentagrama era simbol crestin si acesta este motivul pentru care il gasesti pe zidurile vechilor catedrale.
Masoneria foloseste pentagrama si cu varful in sus si cu el in jos. Cu varful in jos reprezinta de fapt “Steaua Estului” .


Nu pentagrama te face satanist cum nici purtatul unei cruci nu te face credincios…poate fi una din concluzii.

Mai presus

Zilele acestea am gasit o poezie interesanta care mi-a placut foarte mult si cu toate ca, din pacate nu-i cunosc autorul, vreau totusi sa o redau aici pentru voi si sa-i deslusim impreuna intelesurile...

"Juri sa spui adevarul si numai adevarul?
Nu cunosc Adevarul domnule.
Eu cunosc Iubirea.
Iubire? Vorbeste-ne despre ea.
Era piatra pe care-mi odihneam si bucuriile
si tristetile si vara si toamna
era afirmativul cand lumea ma nega.
Ma invelea cu toamna ei lipsita de ceruri
si fara de noroi
Ascultati aceasta infamie, stimati jurati
Noi cautam neobosit adevarul iar acest
om e preocupat de iubire
Inchideti-l in lumea celor multi
Domnule, dar Iubirea mea este Iubirea
de Adevar
Iubire de adevar?Asta ce mai e?
Pentru a gasi Adevarul, trebuie sa-l iubesti,
sa-l iubesti mai presus de orice, mai presus de mari si stele
Nu exista!
adevarul trebuie cautat, nu iubit
Cum alegi sa-ti fie pedeapsa?
Dintre viata si moarte,aleg Adevarul."

preluare http://agonia.ro/

Se pregatesc urnele de vot

E deja noiembrie. Suntem în prag de alegeri prezidenţiale, adică intr-un moment electoral si poate e timpul sa ne pregatim pentru ce e mai rau, din pacate. Acum este necesar mai mult ca oricand ca in Romania sa existe o Masonerie cu adevarat independenta si nu una aservita politic, este necesar sa sustinem o lucrare spirituala morala, fara a ne implica in politica vulgara de mahala damboviteana care ne macina demnitatea si simturile. Sa nu uitam ca adevarata Arta Regala este in primul rand o conduita de viata si o stare de spirit unde legea morala ar trebui sa fie si la noi o sita care sa cearna graul de neghina.
Chiar daca Masoneria a fost si va ramane un mare si etern mister pentru profani si nu numai…a tinut treaz interesul de tot felul inca de la aparitia ei caci de-a lungul istoriei, s-a bucurat de admiraţia şi aprobarea unora, sau de hula şi condamnarea altora. Şi, mai ales, pentru că, în ciuda evenimentelor şi catastrofelor care au fost capabile să şteargă din istorie orânduiri, imperii, clase sociale, organizaţii sau ideologii, Masoneria continuă deci să existe si va dainui mereu, asa cum Adevarul va dainui, mai presus de toate.
Uneori a ieşit în întâmpinarea istoriei, alteori poate a aşteptat cu discretie, "în adormire", vremuri mai bune si mai tolerante, dar permanent a mers tot inainte pe drumul sau luminat, implicându-se direct sau colateral prin marile personalităţi care i-au aparţinut. Indiferent de cred unii sau altii, initiati sau profani, adevarata Masonerie a fost si va ramane Universala, reunind toţi oamenii cu spirit luminat şi bune moravuri intr-un lant perpetuu.

Totusi, eu cu cine votez?.... ma intreb si eu ca un cetatean responsabil, acum, in ceasul al 12-lea, vizibil turmentat de toata aceasta abureala politica dar cu speranta de a ma trezi la timp. Din pacate, nu cunosc Adevarul dar il caut si incerc sa ma apropii cat mai mult de el.

Cele 10 porunci Dumnezeiesti

Dupa acel decalog anterior al tacerii se cuvine acum sa (re)amintim adevaratele porunci ale lui Dumnezeu. Cele 10 porunci sunt zece legi din Biblie pe care Dumnezeu le-a dat poporului Israel la scurt timp după exod. În esenţă, ele reprezintă de fapt sumarul a 600 de porunci conţinute în Legea Vechiul Testament. Primele patru porunci vizează relaţia noastră cu Dumnezeu si următoarele şase vizează relaţiile inter-umane.

Ele sunt urmatoarele:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

Ele sunt deci zece reguli religioase şi etice care au o semnificaţie de bază în crestinism, prezente în Vechiul Testament si dictate de către Dumnezeu lui Moise. Istoricii apreciază că aspectele de morală civică conţinute de Cele zece porunci iudaice au fost preluate de evrei în perioada dinaintea Exodului de la cea mai veche religie si anume aceea a Egiptului.
Însa cerinţele morale exprimate în Decalog apar în codurile de conduită ale multor religii, actuale sau dispărute si aceste aspecte morale universal valabile corespund, de altfel, prevederilor celor mai multe legislaţii civice.

Pentru credincioşi, Moise este omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robie. După ce au părăsit teritoriul egiptean, evreii condusi de Moise, ajung la poalele Muntelui Sinai, unde văd muntele înconjurat de nori negrii şi fulgere. Moise îi lasă conducerea poporului fratelui său Aaron, şi urcă pe munte unde rămâne 40 zile in post si rugaciune. În timpul acela, evreii sai, uitând de Dumnezeul ce i-a salvat din Egipt, îl forţează pe Aaron să facă o statuie de aur din bijuteriile lor, sub forma unui viţel (poate zeita Hator), pretinzand că zei lor egipteni erau furioşi pe ei. Moise se întoarce insa cu Tablele Celor Zece porunci dar mâniat că poporul nu mai recunoştea autoritatea Domnului, sparge tablele din cauza mâniei şi aruncă idolul. Refăcându-le apoi, Moise îi pune pe evrei să respecte cele zece porunci si incălcarea legilor urma sa fie pedeapsa cu moartea. Păcatele şi neîncrederea i-au făcut apoi pe evrei să fie pedepsiţi şi să pribegească 40 de ani în deşert pana au ajuns in sfarsit in Canaan sau taramul fagaduintei unde curge numai lapte si miere. În acest timp s-a făcut Chivotul legamantului - o comoara religioasă de nepreţuit...care naste si astazi mari controverse.

Steaua lui David

“Iată ce zice Cel sfânt, adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide”

Toate stelele poartă cu ele un mister şi o semnificaţie. Steagul poporului ales poartă simbolul stelei, pe lângă alte multe state care au adoptat acest simbol în emblema lor naţională. Steaua lui David, cu denumirea ebraica „Maghen David”, care înseamnă "Scutul lui David", este o hexagramă alcătuită din două triunghiuri echilaterale, folosită ca simbol al evreilor şi ca element emblematic la decorarea sinagogilor. Apariţia acestui simbol în iudaism nu este clară, deoarece el nu este prezent în Tanah sau în Talmud dar se considera ca a apărut ca în 800-600 î.H., iar ca reprezentare într-o sinagogă din Capernaum în 200 A.D. Simbolistica biblică pentru “stea” oscilează între simbol al apostoliei, al Mântuitorului care era considerat a fi Steaua Stelelor. Insa prima folosire oficială a stelei lui David a avut loc la Praga în 1354, când Carol al IV-lea, rege al cehiei si imparat roman, le-a dat evreilor dreptul de a avea propriul lor steag si evreii au pus pe el simbolul "Magen David". În 1656 a fost gravat pe o piatră, pentru a demarca cartierul evreiesc din Viena. Din anul 1897, Steaua lui David a fost adoptată ca o emblemă a sionismului. Sub numele de “cheia lui David” apare insa in mistica iudaică şi este menţionat o singură dată de Noul Testament în Apocalipsa în scrisoarea adresată bisericii din Filadelfia.
Există mai multe ipoteze despre semnificaţia si provenienta simbolului:

-Simbolul provine de la modul în care vechii războinici evrei îşi construiau scuturile, care aveau pe interior cele două triunghiuri (singura figură geometrică nedeformabilă), montate astfel ca să formeze şase puncte de prindere pe perimetrul scutului.

-Cele şase vârfuri simbolizează faptul că Dumnezeu domneşte asupra întregului univers, pe şase direcţii: est, vest, nord, sud, sus şi jos.

-În Cabala, cele două triunghiuri reprezintă dihotomia inerentă omului: binele versus răul, spritualul versus fizicul etc. Prin urmare, cele două triunghiuri ar putea reprezenta relaţia reciprocă între poporul evreu şi Dumnezeu. Triunghiul cu vârful în sus simbolizează faptele bune, care urcă spre cer, spre a activa un flux de bunătate, ce se revarsă asupra lumii, reprezentat de triunghiul cu vârful în jos.
În Germania nazista, ca urmare a legilor rasiale, Wilhem Frick, ministru de interne al Reichului, le-a impus evreilor să poarte în piept o stea galbenă cu şase colţuri, ca semn distinctiv.

“Sigiliul lui Solomon”, cum mai este cunoscuta steaua este simbolizata clar, contrar aparentelor oculte, prin litera 7, rezultata din adunarea celor 6 colturi cu centrul hexagramei. Cea mai interesanta reprezentare a ei pentru noi se poate distinge in alaturarea dintre echer si compas, unul dintre cele mai cunoscute simboluri masonice, care poate simboliza creatia divina si intelegerea de catre umanitate a importantei creatiei.

Dintre cei care au condus anticul regat al Israelului si al Iudeei timp de mai mult de 400 de ani, David este cel mai cunoscut si cel mai important. El a fost cioban, soldat, un excelent ofiter, poet, intemeietor de imperii, tata si rege. Regele David a aparut pentru prima oara in istorie pe cand era un tanarul cioban care l-a omorat cu pietre pe giganticul soldat filistin Goliat si regele Saul l-a rasplatit, dandu-i-o de nevasta pe fiica lui, Michal. David i-a devenit apropiat regelui si a format o prietenie stransa cu fiul lui cel mai mare, Jonathan dar in timp ce David devenea din ce in ce mai popular in regat, Saul incepea sa se teama ca ar putea sa incerce sa-l rastoarne si a planuit ca David sa fie omorat. Jonathan a descoperit complotul si l-a avertizat pe David care a fugit. Mai tarziu, intr-o batalie impotriva filistinilor pe muntele Gilboa, Saul a murit, iar David s-a intors si a fost proclamat rege. Sub domnia lui, natiunea evreieasca a fost organizata intr-un regat admirat si respectat pe plan international. Pentru a-si consolida puterea, David a transformat o societate tribala intr-o natiune centralizata care avea un guvern. Tot el a facut si planurile pentru constructia Marelui Templu sau Beit Hamigdash, la Ierusalim…

Semnul svastica

Simbolurile nu sunt atât de univoce pe cât le-ar plăcea unora să creada si nu toate ar trebui demonizate.

De departe unul dintre cele mai controversate si prost intelese simboluri in cultura europeana recenta, svastica este un simbol ce traverseaza culturile intregului pamant. Zvastica este de fapt o cruce ale cărei braţe sunt îndoite la 90 de grade. De la mozaicurile romane, la vasele Greciei Antice, la templele hinduse, picturile budiste, cultura nativilor Nord Americani, svastica este vazuta ca un simbol religios. Cu mult inainte de popularitatea de care s-a bucurat dupa razboi, zvastica a fost simbolul intelepciunii si iertarii. Cu o istorie de 3000 de ani, simbolul zvasticii isi are originea in India antica si in culturile vestice antice. Ea reprezinta miscarea continua – o miscare precum cea a unei mori de vant sau de apa. Se invarte continuu in sensul acelor de ceasornic si in sens contrar acelor de ceasornic. Cand se intoarce in sensul acelor de ceasornic reprezinta energia universului, puterea si inteligenta; cand se intoarce invers, reprezinta iertarea. De asemenea mai simbolizeaza armonia universala si echilibrul contrastelor. Cuvantul „zvastica” este de origine sanscrita si inseamna „semnul care se auto-defineste". Altfel spus, este semnul realizarii de sine si semnul unei persoane iluminate, cunoscuta dealtfel si sub denumirea de Buddha si astfel, acesta, reprezentat in operele de arta poarta deseori acest semn pe piept sau in palma. In general, se crede ca acest cuvant este un amalgam al cuvintelor „su” si „asati”. „Su” inseamna „bine” si „asati” inseamna „a exista”. In gramatica sanscrita, cand aceste doua cuvinte sunt amestecate, ele devin „Swasti”. „-ka” este un sufix. Daca aceasta derivare a cuvantului zvastica este corecta, atunci intelesul sau literal ar fi „lasa binele sa domine”. De asemenea, pentru culturile vestice, precum cea greaca, celtica sau finlandeza, si pentru alte culturi indigene, zvastica a fost un simbol foarte important. Cel mai des este folosit in domeniul artei: in arhitectura, ceramica si sculptura. Culturile vestice o numesc „roata luminii” iar la chinezi este cunoscuta ca fiind simbolul „wan”, omofonul pentru 10.000, un numar folosit deseori pentru a cuprinde toate creatiile universului. Cand Adolf Hitler a preluat simbolul zvasticii pentru a-i servi drept emblema, el a dorit sa revendice puterea sa universala ca fiind a lui... Dar inainte ca Hitler să folosească acest semn, el mai fusese utilizat în jurul anului 1870 de susţinătorii unui politician anti-semit austriac, Schoenerer. Naziştii au folosit simbolul zvasticii deoarece era legat de credinţa lor în faptul că poporul german ar fi descendentul rasei ariene - o rasă pură.

De atunci, lumea moderna a asociat anticul simbol aducator de noroc cu regimul si ideologia lui Hitler si Uniunii Europene i s-a cerut să scoată semnul zvasticii în afara legii din cauza asocierii acestuia cu nazismul, cu ura şi rasismul.

Ilustrul Frate Rudyard Kippling, care a fost influenţat puternic de cultura indiană, avea desenată o zvastică pe toate supra-coperţile cărţilor sale dar si el le-a îndepărtat însă cand simbolul a început să fie asociat cu Hitler. Simbolul zvasticii a mai fost folosit şi de cercetaşii britanici, dar s-a renunţat la el în anii 30 tot din aceasta cauza. Apare chiar şi pe unele clădiri occidentale, de exemplu pe podeaua catedralei din Amiens, din Franţa. Swastika este şi numele unui oraş minier din nordul statului canadian Ontario, aflat la circa 580 de km de oraşul Toronto si guvernul canadian a încercat în timpul celui de-al doilea război mondial să-i schimbe numele, dar locuitorii s-au împotrivit.

Poate este timpul sa punem zvastica acolo unde ii este locul, regasindu-i intelesul original...si sa nu mai acuzam ideologia masonica de tot raul universal.

Crucea Lorraine

Ordinul cãlugãrilor rãzboinici ce avea sã devinã una dintre cele mai puternice si mai controversate organizatii ale istoriei medievale europene a fost cunoscut sub mai multe denumiri: Cavalerii Sãraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, Militia lui Hristos si, cel mai adesea, Cavalerii Templieri. Conform lui Guillaume de Tyre, Ordinul a fost fondat de un vasal al Comitatului de Champagne, un oarecare Hugh de Payen, împreunã cu André de Montbard, unchiul lui Bernard de Clairvaux. În 1118, cei doi cavaleri, împreunã cu sapte însotitori, s-au înfãtisat dinaintea fratelui cel mic al lui Godfroi de Bouillon, care mai târziu a devenit Regele Baudoin I al Ierusalimului si l-au informat în legãturã cu intentia lor de fonda un ordin al cãlugãrilor rãzboinici care, atât cât le stãtea în putintã, urma sã vegheze asupra sigurantei drumurilor si pelerinilor. Ordinul nou înfiintat a depus jurãmântul sãrãciei si al castitãtii, tinând toate bunurile în comun. Regele le-a dãruit locuinte si grajduri acolo unde odinioarã se presupunea cã ar fi existat Templul lui Solomon si Patriarhul Ierusalimului a permis noului Ordin adoptarea unei embleme înfãtisând o cruce dublu tãiatã…

Figura reprezinta “Crucea Lorraine”, cruce heraldica, un simbol apropiat de crucea intoarsa despre care am discutat anterior prin compozitia grafica dar cu origine diferita: folosita initial de Ducele de Lorraine, a fost adoptata de alchimisti in perioada Renasterii ca simbol al pamantului si al sufletului materiei. Aceasta cruce dublă este formată dintr-o linie verticală, tăiată la distanţe egale de vârf şi respectiv de bază de două bare orizontale mai scurte. În versiunile mai vechi, cele două bare orizontale sunt de lungimi egale insa in sec al XX-lea, crucea a început să fie reprezentată cu cele două bare orizontale de lungimi diferite, cea inferioară fiind mai lungă. Astfel, Crucea de Lorena se aseamănă oarecum si cu crucea patriarhala (cruce ecleziastica purtata de patriarhi si adoptata de cardinali si episcopi ca semn distinctiv al rangului) sau chiar cu crucea slava sau inclinata (utilizata de biserica ortodoxa rusa). A nu se confunda insa cu crucea pontificala, emblema oficială a papalităţii. Căpitanul de corvetă Thierry d’Argenlieu a sugerat adoptarea crucii de Lorena ca simbol al Forţele Franceze Libere (reprezentate de luptătorii francezi care au decis să continue lupta împotriva Axei după capitularea Frantei şi ocuparea de catre germani), atât pentru a reaminti de vitejia Ioanei d’Arc, care o folosise ca emblemă al luptei sale, dar şi ca răspuns simbolistic la swastika nazista. Prin ordinul nr. 2 din 3 iulie 1940, viceamiralul Muselier, care îşi asumase fucţia de comandant al forţelor navale şi aeriene ale Franţei Libere, a creat drapelul tricolor al mişcării, care avea Crucea de Lorena ca o stema pe drapelul tradiţional francez. În orăşelul scoţian Greenock chiar a fost ridicat un monument reprezentând o cruce de Lorena combinată cu o ancoră în memoria vaselor franceze care au participat la luptele bataliei Atlanticului.

Jachin si Boaz

Intrarea în maretul templul al lui Solomon era strajuita de doua coloane gemene din bronz, Boaz şi Jachin, care erau atât de impunătoare încât au devenit simbolice în istoria biblică.

Acum ele sunt reprezentate în cadrul fiecarei Loje si semnifica forta si stabilitatea, iar prin extensie - puterea si controlul. Simbolurile puterii si controlului sunt plasate dinaintea masonului, pentru ca acesta sa constientizeze ca puterea fara control este anarhie, dupã cum controlul fara putere înseamna zadarnicie, iar reusita în viata depinde cu siguranta de ambele elemente.

Construirea pilastrilor dubli era un obicei frecvent in Orientul Apropiat si simbolistica acestora se refera la conceptul dualitatii, al polaritatii, regasit în Creatia Divina, la paza Templului si la portile simbolice, fiind legatura între pamant si cer.

Boaz este considerata coloana ucenicilor deoarece legendarul maestru Hiram Abiff îi platea pe ucenici în dreptul acestei coloane. Cuvântul , în limba arameica inseamnă "in forta", este forta eterna pe care o reprezintă ucenicii din care mai târziu se vor naşte calfele, maeştri şi marii iluminaţi.

Jachin, numele primului sacerdot al Templului, semnifica "va aşeza" şi apropiindu-l de cealalta coloana care inseamna “in forta”, se poate spune ca Templul Masonic este asezat in forta de catre Marele Arhitect al Universului si va ramane neclintit pentru totdeauna. Aceasta coloana simbolizeaza de fapt principiul corectitudinii, al dreptăţii, inspirat din anticul cult solar.

Crucea intoarsa

"Mare este puterea crucii Tale, Doamne, ca s-a înfipt in loc si lucreaza în lume. Ea face din pescari Apostoli si din pagani mucenici, ca sa se roage pentru sufletele noastre."

Crucea este si la ora actuala cel mai raspandit simbol sacru vizibil, insotind mersul existentei umane si reprezinta un punct de referinta de o fundamentala importanta, nu doar religioasa, ci si istorica si culturala. Cuvantul in sine deriva cel mai probabil din limba sanscrita, din "krugga" care insemna "baston"; grecii o numeau "stauròs", "par"; evreii "es" (copac). Aceste denumiri indica originea ei primitiva ca instrument al supliciului: un copac sau un par de care erau tintuiti condamnatii cu piroane, ori legati cu funii ori trasi in teapa. De-abia in epoca romanica a fost recunoscuta crucea drept simbol al triumfului vietii asupra mortii si, prin extinderea conceptului, al insasi vietii eterne.
Majoritatea profanilor care vad o cruce asezata invers se gandesc imediat la ceva rau, la ceva ce tine de diavol sau de puteri malefice, oculte. Crucea asezata cu susul in jos apare adesea in filmele horror prezentata ca un simbol satanist, insa nu este deloc asa. Crucii asezate invers i se mai spune si Crucea Sf. Petru, deoarece acesta fiind un discipol al lui Hristos si un martir a fost rastignit la Roma cu capul in jos, la propria lui cerere. Sf. Petru isi justifica alegerea spunand ca "Iisus Hristos a venit jos pe pamant din ceruri, a fost rastignit pe pamant cu crucea stand dreapta, si acum el m-a chemat pe mine, de pe pamant in ceruri. De aceea, crucea mea trebuie sa fie o cruce inversata, ca pasii mei sa se indrepte spre ceruri. Nu sunt demn sa fiu rastignit ca Domnul meu". Nu trebuie deci sa judecam un simbol inainte de a ne informa in legatura cu adevarata sa semnificatie caci latura umana intotdeauna tinde sa distorsioneze semnificatia anumitor lucruri mai ales daca acestea sunt pe pamant de sute de ani si povestea lor este transmisa din om in om. Daca ne gandim la o nastere, observam ca copilul se naste venind pe lume cu capul inainte, in realitate intamplandu-se cu capul "in jos". Iar acest moment este unic si reprezinta viata in toata puterea cuvantului. Crucea inversata a fost si este pentru unii o alegere personala, fiecare dandu-i propria sa semnificatie, fie de umilinta si modestie fata de Dumnezeu sau se folosesc de acest simbol ca semn al razvratirii aratand ca nu cred intr-o putere superioara. Putem considera ca Hristos, în pozitie dreapta, reprezinta natura divina, iar Sf. Petru, în pozitie inversata, desemneaza natura umana, ambele unite în semnul crucii. Din Sf. Evanghelii, cunoastem cã Sf. Petru era originar din localitatea Betsaida din Galileea, fiind fiul lui Iona si frate mai mare al lui Andrei cel dintâi chemat de Domnul la lucrarea apostoliei, si se numea Simon pânã când Mântuitorul i-a schimbat acest nume în Chefa sau Petru. Luand cunostinta de ideea mesianica, Sf. Petru a devenit un adept zelos al acesteia si este primul care l-a numit pe Iisus "Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Matei 16, 17-19). Biserica crestina este de fapt asezata pe credinta tare ca piatra în dumnezeirea Mântuitorului, marturisitã de Sf. Ap. Petru. Dupa Pogorarea Sf. Duh la Rusalii, Petru este cel dintâi care vesteste poporului evreu pe Iisus cel rãstignit si înviat, îndemnându-i pe toti la pocainta si întoarcere la credinta (Fapte 3, 19). Din Ierusalim, dupã întemeierea Bisericii Crestine în ziua Cincizecimii Sf. Petru a mers sã vesteasca Evanghelia Împaratiei în Antiohia, Pont, Galitia, Capadochia, Bitinia si la Roma, unde a suferit si moarte de martir la 29 Iunie în anul 67.