Uzina de apa

- Regret că am fost strein la '66 şi nu am putut muta capitala regatului de la Bucureşti la Ploieşti.

- Ne mulţumim, Sire, ca în loc de capitala politică a tării, oraşul Ploieşti să devină capitala industriala.

(Primarul ploieştean Gh. Dobrescu în audienţă la regele Carol I)

La 31 octombrie 2010, orasul Ploiesti ar trebui sa aniverseze 100 de ani de cand a fost pus in functiune complexul de constructii si instalatii conoscut sub numele de "Uzina de apa Crangul lui Both". Acest complex este in prezent un unicat in Europa, sau dupa afirmatiile unor distinse cadre universitare, unic in lume. La solicitarea pertinenta a Dlui Ing. Ioan Donca, adresata noua ca formatori de opinie si avand in vedere evenimentele de mai sus cere ne fac cinste si ne obliga in acelasi timp, solicitam sprijin si consiliere in vederea realizarii acestui deziderat nostru, tinand seama si de faptul ca autorul proiectului a fost un membru marcant al Masoneriei.

La 31 mai 2003 s-au împlinit 100 de ani de când Primăria oraşului Ploieşti a semnat contractul privind prospecţiunile, proiectul şi execuţia lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului cu inginerul britanic Sir William Heerlein Lindley, la data de 1 iulie 1903 lucrările demarând efectiv.
În urma derulării contractului amintit a fost realizat complexul de construcţii şi instalaţii de la Crângul lui Both, aflat la 5 km de oras, precum şi primii zeci de kilometri din reţeaua de transport şi distribuţie a apei în oraş.
Acelaşi autor a realizat şi proiectele canalizării şi instalaţiilor de purificare a apei uzate, precum şi primul proiect de sistematizare a tramei stradale.
Sir William Heerlein Lindley, împreună cu tatăl său, William Lindley, au fost, pe parcursul a peste un secol, cei mai cunoscuţi ingineri civili de pe vechiul continent. Au realizat lucrări edilitare sau de arhitectură industriala în zeci de oraşe din Europa centrala si de Est, printre care majoritatea capitalelor, la care se adaugă, în România, Galaţi, Piteşti, laşi, Craiova şi Ploieşti. Este unul din motivele pentru care primarul din acea epoca al Vienei il numea „cel mai mare hidrolog mondial”.

Ploieştiul este singurul dintre aceste oraşe unde se mai pastreaza in totalitate constructiile si mare parte a instalatiilor si utilajelor, multe inca in stare de functionare
Pentru merite deosebite i s-a acordat lui Lindley titlul de Sir, iar numele lui îI poartă străzi şi bulevarde din multe oraşe europene, unele municipalităţi declarându-l cetaţean de onoare, lucrările fiindu-i incluse în patrimoniul industrial.
În Warşovia, Praga, Budapesta, Wurzburg, funcţionează muzee tehnice dedicate lui Sir William Heerlein Lindley, considerându-se un privilegiu menţinerea unor lucrări concepute şi realizate sub conducerea lui.

Oraşul Ploieşti, cunoscut în trecut pentru numărul mare de izvoare şi pentru adâncimea mică la care se putea găsi apa, nu şi-a pus multă vreme această problemă. De altfel, cumpenele fântânilor erau, acum doua secole, o emblemă a oraşului.
În 1875 arhitectul braşovean Cristian Kertsch a realizat un proiect privind aprovizionarea cu apă potabilă, dar oraşenii nu i-au înţeles importanţa.
Abia după aproape 20 de ani, solicitărilor negustorilor, dar şi necesitaţilor de igienizare, Ii se răspunde de către primarul D. D. Hariton, prin însărcinarea consilierului N. C. Săruleanu cu studierea variantelor de alimentare cu apă.
În raportul depus de acesta la 10 ianuarie 1893 se propunea realizarea unor puţuri în zona de nord a oraşului şi construcţia unui castel de apă în bariera Câmpina.
Intocmirea proiectului primelor lucrari este încredinţata inginerului Charles Chaigneaux, care realizeaza şi proiectul rectificării şi adâncirii albiei Dâmbului.
Dificultaţile financiare prin care trecea municipalitatea au împiedicat însă realizarea proiectului.
După încă doi ani, primarul Gh. Gh. lonescu, consultând specialişti romani (Elie Radu, Gh. Cobălcescu, Anghel Saligni), decide încredinţarea lucrărilor de prospecţiuni, proiectare şi conducere a lucrărilor de execuţie, inginerului britanic Sir Wiliam Heerlein Lindley, la vremea aceea stabilit în Germania, la Frankfurt pe Main.
Cine era acesta ne-o spun documentele vremii: fiu al nu mai puţin celebrului W. Lindley, cel care timp de peste 60 de ani a supervizat majoritatea lucrărilor edilitare efectuate în secolul al lXX-lea în Europa, W. H. Lindley şi-a desfaşurat activitatea în Germania, unde, în calitate de inginer şef al uzinelor de apa din Frankfurt pe Main, a contribuit la elaborarea proiectelor din domeniu a peste 48 de oraşe din Prusia, dar şi din Imperiul Austro-ungar şi Rusia, printre care multe capitate: Viena, Praga, Warşovia, Bratislava, Budapesta, Moskova, St. Petersburg, Baku, Tibilisi, Bucuresti, Belgrad, Amsterdam, Kaunas.
Membru a numeroase societaţi de profit, al comisiilor de standardizare, de regularizare a Dunării, premiat la numeroase expoziţii din Europa şi SUA, el a poposit şi în Romania, unde a fost consultat la rezolvarea unor probleme de specialitate.
La 31 mai 1903 este aprobat în Consiliul comunal contractul cu W. H. Lindley, iar la 30 iulie 1903 lucrările de prospecţiuni încep efectiv, termenul de predare fiind fixat la 31 octombrie 1905, iar inaugurarea fiind făcută la 31 octombrie 1910.
Deşi tehnicienii autohtoni găsiseră ca surse utilizabile pentru oraş numai câteva izvoare din Tătărani şi Ghighiu, care nu puteau furniza un debit mai mare de 4.000 mc/24 h, prospecţiunile lui Lindley au găsit nu mai puţin de 66 de izvoare în jurul Ploieştiului (Stănceşti, Targşorul Vechi, Pantelimon, Ghighiu, Tătărani). În 1904 -an secetos - ele puteau debita până la 60.000 mc/24h, cantitate suficientă pentru nevoile unui oraş cu 4-500.000 de locuitori (potrivit necesitaţilor vremii).
Aceste sondaje au fost efectuate pe o mare suprafaţă dintre Prahova şi Teleajen, iar rezultatele i- au permis lui Lindley să localizeze zona cea mai favorabilă amplasării puţurilor în pădurea de la Crângul lui Both, unde apele se adună ca într-o "oală" subterană, fiind şi cea mai bună calitativ. EI a propus, iar Consiliul comunal a aprobat, cumpararea a 150-200 ha de pădure din Crângul lui Both, pentru foraje şi uzina de apă. Uzina se afla la 3 km de rezervatia arheologica de la Tirgsorul Vechi, cunoscuta ca „mica Troie a Romaniei.
Aici a fost construit şi inaugurat la 31 octombrie 1910 complexul de construcţii şi instalaţii cunoscut sub numele de "Uzina de apă Crângul lui Both".

Complexul de la Crângul lui Both era alcătuit din trei puţuri de captare a apei, un puţ central destinat instalaţiilor, sala maşinilor, un turn cu rezervor pentru petrol, un post de transformare, casa pentru personalul de exploatare, un rezervor de 10 000 mc. şi instalaţiile aferente.
Primele trei puţuri extrăgeau apa chiar din acea oală, având fiecare debite ce nu au scăzut niciodată sub 200 mc/h şi nu au mai fost atinse de restul forajelor efectuate în următorii 100 de ani.
Pentru protecţia puţurilor au fost construite clădiri circulare, dintre care cea mai mare, a puţului central, cu adâncime de cca. 30 m, are dublu acces, unul la nivelul terenului şi cel de al doilea la nivelul tunelului de legătură cu sala maşinilor.
Accesul la pompele din puţul central se face pe o scară elicoidală din beton armat, cu trepte încastrate în zidaria de cărămidă.
Soluţiile originale de aspirare a apei cu ajutorul pompelor de vid şi reducerea turaţiei motoarelor în funcţie de nivelul apelor din rezervor, ca şi cele constructive la realizarea puţului central, au constituit premiere în lucrările hidrotehnice din Europa.

Pentru scoaterea apei era folosit sistemul de pompe cu vid (pompe Ingersol-Rand) şi pompe centrifuge verticale pompe Schulzer şi motoare Brown- Boveri), care au funcţionat neântrerupt timp de 75 de ani.
Între puţul central şi sala maşinilor există un tunel de legătură. Există asemenea tuneluri şi între puţul central şi cele trei puţuri de captare a apei. Sistemul constructiv pentru toate componentele ansamblului este zidăria de cărămidă de cca. 1 m grosime, păstrată în stare excepţională, în ciuda celor două războaie şi două cutremure majore prin care a trecut.
În interiorul sălii maşinilor mai pot fi văzute o pompă de vid, podul rulant, tabloul electric şi centrala telefonică. Pompa de vid poate fi repusă în funcţiune, celelalte sunt utilizate şi în prezent.
Mai trebuie amintit şi faptul că, deşi la acea vreme oraşul număra aproape 60 000 de locuitori, Lindley a dimensionat reţelele de canalizare pentru o populaţie de 250 000 de locuitori (populaţia actuală a Ploieştiului).
Tot el a realizat şi primul plan de sistematizare a reţelei stradaIe a Ploiestiului, gândită atunci sub forma a trei bulevarde inelare, legate prin altele dispuse radial, ce asigurau şi penetrările în oraş. Din acest plan s-au realizat numai porţiuni -inelul III şi inelul II (Eroilor -Torcători). În acest plan se prevedea şi un pasaj subteran de subtraversare a căilor ferate în zona de sud a oraşului.
La ora actuala, deşi subiectului apă îi sunt dedicate biblioteci întregi, doar putine oraşe din lume au muzee dedicate celui mai răspândit element din natură.
Avand in vedere cele de mai sus, propun includerea in patrimoniul industrial, conform Legii 422/2001 si amenajarea unei expoziţii-muzeu în complexul de la Crângul lui Both, in conditiile Legii 311/2003, azi unicat in Europa, ceea ce ar însemna un nou punct de atracţie pe harta judeţului, dar şi îndeplinirea unei datorii de onoare faţă de fratii noştri.

Noutati

L-a solicitarea unui cititor al meu care doreste sa ne transmita cu bucurie fraterna sprijinul luminilor lui, va propun pentru studiu un forum de astrologie foarte interesant care are si un topic despre Masonerie. Dorim sa salutam pe aceasta cale toate initiativele de studiu si discutie asupra ordinelor initiatice si invitam toti fratii nostrii, initiati sau profani, sa ne contacteze pentru a incerca sa descoperim impreuna misterele Artei Regale si a-i dovedi inca o data deplina universalitate.

http://astrologikon.com/index.php?f=147

Urari de sezon

Cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă vă transmit o călduroasă şi puternică Îmbrăţişare, precum şi umilul meu salut fraternal.
Fie ca Spiritul Renaşterii Divine să ne lumineze pe toţi si Noul An profan să ne facă să strălucim mereu pentru a descoperi paşii pierduţi şi pentru a-i parcurge, călăuziti de echilibru, de la primul până la ultimul.
În armonie ne vom uni acum speranţele noastre de prosperitate, sănătate şi dragoste fraternă pentru a atinge perfecţiunea şi pentru a ridica condiţia umană mai presus de orice ignoranţă, superstiţie şi răutate care sa ne dezbine...

Este doar o mică parte din urarea mea sinceră si tot ce simt acum si gandesc pentru voi, Fraţii mei.

LA MULTI ANI SI MAI BINE!

Al vostru, din totdeauna,

cu prietenie si loialitate, intru Gloria Marelui Arhitect!

Republica de la Ploiesti

Avand in vedere ca sunt un ploiestean nascut-crescut si dupa niste polemici constructive cu un confrate, vreau sa vorbim putin despre faimoasa “republica de la Ploiesti”. Nu are legatura neaparat cu masoneria, dar sigur are legatura cu miscarile sociale generate de instabilitatea politica…

In 1870 se implineau 4 ani de cand Cuza a fost obligat sa abdice si in locul sau a venit dinastia Hohenzollern, reprezentata de principele Carol I, viitor rege al Romaniei. In societatea romaneasca, fiind una fara traditie monarhica, au aparut o serie de voci care contestau familia domnitoare de neam strain aflata la conducerea tarii.
Inca din 1869, la Ploiesti au aparut framantari cu caracter anti-Carol I, iar toate aceste tulburari au culminat cu noaptea de 7/8 august cand o serie de lideri locali au incercat sa organizeze o lovitura de stat care sa-l rastoarne pe principe. Numai ca aceasta actiune a fost gandita in mare masura doar pentru Ploiesti, liderii de atunci mizand pe o alaturare simultana a celorlalte orase. Evenimentele s-au derulat intr-o maniera pur balcanica, avand un puternic iz comic. Pana seara, soldatii veniti de la Bucuresti au restabilit ordinea, iar Republica de la Ploiesti a murit la mai putin de 24 de ore de la fondarea ei.
Plasat mai ales in zona anecdoticului, acest episod are o cu totul alta imagine in fata istoriei. Evenimentul care a facut renumele urbei mele natale si a intrat in literatura prin opera luii Caragiale, martor la ostilitati si tânar grefier al magistratului care a anchetat cazul, a constituit in realitate o tentativa de lovitura de stat si a format obiectul unui insolit proces judiciar. In noaptea de 7 spre 8 august 1870, catre orele 3.00 dimineata, capitanul Alexandru Candiano-Popescu impreuna cu un grup de republicani printre care si primarul orasului, iau cu asalt cladirea prefecturii si, sub amenintarea armelor, preiau controlul asupra telegrafului si birourilor administrative. Militarul se proclama prefect si incepe sa emita ordine pregatite din timp, in numele „regentilor” I.C. Bratianu si N. Golescu. Spre ziua, in jurul orei 5.00, grupul republicanilor complotisti, marit intre timp cu pompierii orasului si membrii garzii republicane, se indreapta, purtând in frunte drapelul tricolor, spre cazarma dorobantilor, cu gândul de a o cuceri, care insa unitatea s-a predat fara opunere. Nu acelasi lucru s-a intâmplat si cu cea a trupelor de linie, al caror comandant a amenintat cu riposta armata. Dupa aceasta matinala incursiune, revolutionarii au ordonat sa bata clopotele bisericilor spre a adera populatia. Astfel, in centrul orasului s-au adunat circa 300 de ploiesteni in fata carora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea ca ar fi primit-o de la Bucuresti: „Va anunt definitivul succes al libertatii pe tot teritoriul României. Din inaltul ordin al Regentului, primiti, ca prefect al judetului, juramântul functionarilor civili, precum si al trupelor de acolo. Nesupunerea considerati-o ca inalta tradare catre natiune. Ministrul I.C. Bratianu”. Aderenta locuitorilor era mare, dar implicarea fortelor militare ramânea limitata si sovaielnica. Cele mai vigilente au ramas trupele de graniceri de la Predeal, al caror comandant, capitanul Georgescu, nu numai ca nu a raspuns imediat apelului noului prefect, ci, luând legatura cu Bucurestiul si obtinând infirmarea zvonului rasturnarii Domnitorului, a amenintat ca se indreapta spre Ploiesti, in vederea reprimarii razmeritei. In acelasi timp cu actiunea guvernului, din partea „conspiratorilor” a avut loc o deplasare fulger la fata locului a lui Eugeniu Carada, „omul secret” al liberalilor, care a avut o „explicatie” definitiva cu Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au patruns in in Ploiesti si au instaurat repede ordinea. Odata afacerea astfel incheiata, au urmat capturarea si pedepsirea revolutionarilor. Candiano-Popescu a fost prins la Buzau, unde fugise spre a se ascunde, adus la Ploiesti, unde isi face intrarea, in aplauzele devenite acum batjocoritoare ale multimii si depus intr-un beci al cazarmii ostirii. Alti 41 de capi ai dezordinilor au fost intemnitati si au inceput imediat cercetarile. Grefier al judecatorilor de instructie a fost amploiatul I.L. Caragiale, proaspat angajat al tribunalului Prahova, unde tatal sau, Luca, functiona ca magistrat. Autoritatile erau hotarâte si grabite a da rasculatilor o lectie de legalitate si de respect al ordinii constitutionale.
Presa liberala declansase o ampla campanie in favoarea detinutilor si crema avocatilor liberali si-a oferit gratuit serviciile in apararea lor. Situatia internationala confuza si victoria Prusiei impotriva Frantei generau la nivelul opiniei publice un val de simpatie pentru cei napastuiti. Judecarea procesului a fost stramutata pentru motive de siguranta publica de la Ploiesti la Târgoviste, fiind socotit una dintre „rarele cetati ale reactionarilor”, iar prefectul sau fiind singurul care a dat garantii ca revolutionarii vor fi osânditi. Data judecarii procesului a fost tinuta secreta, fiind facuta publica numai cu o saptamâna inainte, iar acuzarea avea sa fie sustinuta de chiar procurorul general J. Lahovary, fratele ministrului justitiei. Marea problema o constituia insa faptul ca hotarârea urma a fi data de o curte cu jurati.
In semn de impacare cu orasul si spre a da un semnal instantei, la 10 octombrie, domnitorul Carol face o vizita la Ploiesti, fiind intâmpinat de autoritati si un public numeros. In aceasta atmosfera tensionata, tot pe 10 octombrie, in vechea capitala a tarii Românesti incepea procesul. Toti acuzatii se prezinta si raspund cu demnitate la intrebari. Numai unul, un anume Dumitru Radulescu, tremura, ii vine ameteala, cade pe banca, podidindu-l sângele. Procurorul cere osândirea faptuitorilor episodului de la 8 august la munca silnica. Timp de sapte zile cât a durat procesul, cu fiecare ocazie, avocatii au invocat razbunarea politica, abuzul cercetarilor si al trimiterii in judecata si au valorificat din plin starea prevenitului Radulescu, solicitând imperios achitarea. Imediat dupa incheierea dezbaterilor si inainte de darea verdictului, procurorul s-a si grabit sa telegrafieze guvernului la Bucuresti: „Am fost sublim. Toti acuzatii vor fi condamnati, in afara de unul pentru care am cerut achitarea...”. Acela era, desigur, sarmanul Radulescu! Numai ca socoteala Parchetului nu s-a nimerit cu judecata Curtii care cu unanimitate i-a declarat pe toti nevinovati si in consecinta, au fost achitati si pusi in libertate.
In dimineata zilei de 17 octombrie inistrul justitiei transmitea Domnitorului vestea achitarii turbulentilor de la Ploiesti. Carol raspundea resemnat ca, de fapt, absolvirea de pedeapsa a acestora constituia o lovitura data „asezamintelor” liberale din România. Ministrii au fost atât de indignati de atitudinea sefului statului, incât si-au prezentat in bloc demisia, care, evident, le-a fost respinsa. La rândul sau, luând toate cele intâmplate ca un afront personal si o tentativa de inlaturare de pe tron, Carol pregateste chiar un memoriu pe care urma sa-l publice in ziua parasirii Domniei, dar nu a mai apucat sa o faca, pentru ca un asemenea eveniment nu a avut loc niciodata!
Asadar, evenimentele Republicii de la Ploiesti din august-octombrie 1870 s-au desfasurat sub penita grefierului Caragiale, care le-a consemnat la fata locului si le-a imortalizat prin opera sa exceptionala. Exemplul cel mai concret este ca seful republicanilor, prezidentul de la Ploiesti, capitanul Al. Candiano-Popescu, avea sa devina adjutant al Regelui Carol I, iar multi dintre participanti la evenimente, parlamentari si ministri.
Evenimentele de la Ploiesti, in ciuda rasunetului de care s-au bucurat peste timp, ramân si astazi, in privinta materialitatii si adevaratelor lor semnificatii, un mister.
Din aceasta perspectiva, cea mai plauzibila explicatie istorica ramâne aceea a existentei unui plan general de inlaturare a Domnitorului Carol, in contextul conflictului prusaco-francez, elaborat de o grupare condusa de I.C. Bratianu, C.A. Rosetti si E. Carada, acesta din urma fiind si artizanul propriu-zis al proiectului esuat. Conform acestuia, in mod simultan, in toate resedintele de judet urmau sa izbucneasca revolutii locale, preluarea puterii de republicani in pactizare cu armata si, odata situatia generalizata, solutionarea problemei si la nivel central.

Înălţarea unui monument care să simbolizeze lupta cetăţenilor pentru cucerirea şi exercitarea libertăţilor publice era o mai veche dorinţă, care a fost adusă în actualitate de gravele evenimente ce au avut loc cu ocazia alegerilor pentru corpurile legiuitoare din 1869, când, supuşi la tot felul de intimidări şi agresiuni fizice, alegatorii au votat cu Partidul Liberal şi i-au învins la vot pe conservatorii ce încercau să-şi prelungească cu orice preţ guvernarea, inclusiv prin trimiterea trupelor de la Bucureşti. Anul următor au avut loc şi tulburările prezentate mai sus. Dimitrie Bratianu si C.A. Rosetti au considerat că Ploieştiul trebuie recompensat cu acest monument şi au deschis o subscripţie publică.
Statuia a fost adusă în ţară, din Franţa în 1876 dar instalarea ei nu a început decât după război, fiind dezvelită oficial la 11 iunie 1881, pe un soclu executat de arhitectul Toma Socolescu. Turnată în bronz galvanizat, lucrarea are o înălţime de 3,5 m si reprezintă pe zeiţa Minerva, sugerand poate că libertatea are uneori nevoie de luptă pentru a fi apărată. În fundamentul piedestalului s-a zidit un pergament aşezat în sticlă, în care se expune istoricul statuii, purtând o mulţime de semnături. De asemenea, s-au depus în structura piedestalului mai multe monede româneşti . Monumentul a fost restaurat în 1903 şi are o inscripţie cu mesajul „Cetatenilor ploesteni - Aperatorii libertatilor publice - Romania recunoscatoare”. Instalată în piaţa centrală a oraşului, statuia a fost mutată în 1934 într-o grădiniţă din faţa primăriei. În timpul Revolutiei din 1989, populaţia orasului, printre care m-am numarat si eu, s-a adunat în jurul monumentului şi de atunci, în fiecare an aici îşi comemorează eroii.

Ma gandesc acum ca este foarte ciudat ca un spirit liber ca al meu sa fie totusi atat de legat de Ploiesti, urbea mea natala...de care imi este tare dor.

O maxima in zorii zilei

"Religia este singura trăire care ne face egali, în vreme ce toate celelalte ne singularizează ca fiinţe unice şi irepetabile. Religia este ultima redută a spiritulului atunci când inteligenţa le prăbuşeşte pe toate celelalte".

Eugen Ovidiu Chirovici

Mare Maestru al MLNR

Scriitor, economist si jurnalist

DRUMUL CATRE SINE SI MAI DEPARTE II

Fiecare s-a nascut intr-o anumita conjunctura sociala si isi traieste existenta in interiorul limitelor culturii sale dar pe masura ce timpul trece isi poate largi aceste orizonturi prin experienta si mai ales prin evolutie. Carcera rutinei duce la o siguranta iluzorie caci antreneaza meschinaria sau egoismul si numai efortul de autodepasire, dorinta de libertate si de cunoastere interioara permite a merge dincolo de angoasa care blocheaza disponibilitatile noastre latente si intelegerea sensului existentei noastre in aceasta lume.
Iată aşadar cateva aspecte importante pe drumul cunoaşterii de sine care constituie baza ascensiunii morale şi sunt condiţia unei evoluţii spirituale inalte.
La început "cunoaşte-te pe tine însuţi" este recunoasterea propriilor greşeli sau slabiciuni si deznodarea firelor destinului. Dar acestea cer o voinţă continua caci va trebui depaşit raul fundamental care este vanitatea. Cunoaşterea de sine este primul pas către ameliorare si dacă îmbunătăţirea continua, in curand o mare virtute va pătrunde în sufletul nostru: umilinţa! Căci numai celor umili, Marele Arhitect le dă ajutorul Forţei Sale.
Inca de mici ne exploram limitele pentru a ne cunoaste si de la o anumita varsta suntem capabili deja sa spunem ce ne place, ce nu ne place, avem un sistem de valori si de credinte. Suntem unici in complexitatea noastra si este practic imposibil sa gasesti doi oameni care sa gandeasca sau sa actioneze la fel zi de zi. Eu cred ca cu siguranta reactionam diferit fata de persoane diferite in situatii similare. Exista deopotriva oameni care reusesc de multe ori sa aduca la suprafata tot ce e mai bun si mai frumos in ei si altii care reveleaza numai ceea ce e mai rau si mai urat. Exupery spunea ca omul ajunge sa se cunoasca cu adevarat numai cand este pus sa se masoare cu obstacolele. Si de o forma sau alta, obstacole intalnim la fiecare pas…
Fratii nostrii ne sunt insa niste oglinzi fidele dar parca totusi unilaterale. Intalnim vreodata toate persoanele care la un loc sa construiasca o oglinda completa? Cu unul discuti despre arta, cu altul despre masonerie sau cu altul impartasesti cele mai tainice secrete... Ne comportam intr-un fel in familie si in alta forma in public, dar poate ca in suflete purtam comori despre care nu vorbim niciodata, nu le aratam nimanui si de fapt poate nici nu stim ca sunt acolo pana nu ne intalnim cu anumite situatii aparte. Va intreb deci acum, ce ati descoperit nou despre voi in ultimul timp? Ajungem vreodata sa ne cunoastem in totalitate? Fiind un mic univers, omul nu poate fi marginit prin actul cunoasterii, caci numai admirand necuprinsul poti afla Adevarul si orientul pastreaza mereu acea «mare taina a persoanei» care se indreapta spre adevarata cunoastere neepuizandu-se prin definitii sau supozitii abstracte. In acest mod inefabil, poti simti ca in actul cunoasterii te recreezi cu un pret al misterului sacru. Trebuie subliniat ca actul cunoasterii nu insemna o libertate fara margini sau o afirmare neconditionata a ei ci de fapt o putere care trebuie sa mearga pe drumul creatiei si a binelui. In acest demers de loc usor ne vom intalni de multe ori cu pericolul iubirii de sine, considerat si un prim pacat originar. Este vorba despre capcana auto-admiratiei, care de multe ori vine odata cu acest act sublim al cunoasterii, act care trebuie perceput ca pe o porunca divina si trebuie facut umil, cu smerenia micimi si dependentei noastre de Marele Ahitect si de fratii nostrii de pretutindeni. Toti suntem chemati la gnoza pentru a intelege si a desavarsi tainele care se releva numai celor insetati de aceasta misiune suprema : a cunoasterii dincolo de orice cunoastere, nu o cunoastere individuala, auto-admirativa si searbada, ci una luminata si intelegatoare, un izvor de bine si frumos. Nevoia de autocunoastere este consubstantiala celei de autorealizare a personalitatii, plasandu-se la nivelul superior al piramidei trebuintelor umane. Ispita sinceritatii prin cunoasterea de sine ne fascineaza pe toti. A fi mindru de tine fara a-ti cunoaste, deopotriva, calitatile si defectele nu este un semn de inteligenta, ba dimpotriva si a-i evalua pe ceilalti dupa prima impresie inseamna sa te sprijini pe o iluzie. Cunoasterea celorlalti, ca si autocunoasterea, presupune nu numai intuitie si sensibilitate afectiva, dar si experienta in relatiile interpersonale. A te cunoaste pe tine insuti este cea dintai cerinta pe care ne-o porunceste ratiunea, este temelia intelepciunii. Cine nu-si cunoaste defectele, nu si le poate indrepta, cine nu-si cunoaste nevoile nu are grija de a le implini, cine nu stie ce inseamna binele si raul, nu se poate gandi la ingrijirea si lecuirea lor. Problema cunoasterii de sine nu este un lucru usor de rezolvat de catre oricine, cei mai multi dintre semenii nostri fie se supraapreciaza, fie se subapreciaza. Cel mai important este sa ne autocunoastem asa cum suntem in realitate, pe baza unor reale capacitati sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat. Reusind sa ne autocunoastem si sa ne autocontrolam, autoperfectionandu-ne continuu, putem reusi usor sa facem distinctia dintre aparent si real sau dintre posibil si imposibil. Un singur subiect nu se studiaza in scoli, dar este esential si acel subiect esti tu, fratele meu! In timp ce descoperi ce persoana minunata esti vei putea sa-i intelegi mai bine pe semenii tai si sa faci alegeri mai bune in stilul tau de viata. Gaseste sensul vietii si castiga-ti propria fericire. Nu trebuie sa crezi pe nimeni in cautarea Adevarului, trebuie sa il gasesti singur. Este trist ca din ce în ce mai mulţi oameni pleaca alaturi de noi în căutarea lui si, neştiind cum si unde sa caute, trec in graba pe lânga Adevar. Cauta-l in tine insuti, unde este de fapt! Trebuie să ne eliberam de dependentele externe şi să incepem să cautam suporturi interioare pentru a putea supravieţui în momentele dificile. In zilele noastre, extraordinara dezvoltare a făcut ca oamenii să considere că totul depinde numai de condiţiile exterioare, uitand faptul că marile valori se afla intotdeauna in interior. Omul va descoperi că de fapt se poate baza intotdeauna pe sine si aceasta este o provocare care va servi si pentru a-si vindeca frica. Astazi oamenii se tem caci pentru multi din noi viitorul se prezintă ca o necunoscuta. Dar daca adevaratele valori se vor interioriza, dacă noi vom căuta sprijin in propria fiinta si in Fratia noastra, vom putea învinge teama, deoarece viitorul cere mult curaj, cere oameni drepti, hotarati si entuziasti, calităţi se regasesc în centrul Masoneriei Universale.
Nu uitaţi nici o clipă, Fraţilor, că Francmason înseamnă două lucruri, două obligaţii majore: una este aceea de a construi permanent iar cealaltă este aceea de a fi mereu liberi. Apoi totul se va împlini prin respectarea lor, just si perfect.
Nu ne ramane acum decat sa ne consolidam munca pe santierul nostru si sa ne mentinem încrederea în om, straduindu-ne sa-i întelegem diversitatea, sa fim deschisi lumii si noului dar in aceeasi masura, sa ne oferim valorile, viziunile si idealurile universale catre aproapele nostru. Numai astfel ne vom aduce contributia la gloria divina si la binele umanitatii. Pentru a ne gasi echilibrul, trebuie sa ne cunoastem extremele si viata este un mare dar prin care puteti ajunge sa va vedeti pe voi insiva sub aspectul tuturor posibilitatilor.
Drumul spre sine nu este usor si nu are scurtaturi. Dorinta de a te cunoaste si de a te elibera de propriile lanturi iti va da putere sa mergi pana la capat iar la finalul drumului vei fi o persoana care stie cu adevarat ce-si doreste de la viata, o veriga puternica a lantului nostru universal. Fara a ne accepta umbra, nu ne vom putea bucura pe deplin nici de frumusetea luminii noastre interioare. Exista un labirint de credinte ignorante care ne limiteaza, preluate prin intermediul educatiei, societatii sau al esecurilor personale, de care trebuie sa devenim constienti pentru a fi liberi sa ne construim propriul templu interior.
Oare nu se poate trai si fara autocunoastere? Un mason este obligat la acest efort continuu si de fapt nici un om nu poate fi liber daca nu este propriul lui stapan. Si cand un frate nu mai gaseste raspuns la intrebarile lui trebuie sa se intoarca mereu catre ritualul initiatic si sa caute Lumina la Marele Arhitect, insa ceea ce va primi in schimb va fi numai in functie de profunzimea intrebarilor. Sa ne rezervam cateva minute pe zi pentru a ne explora interiorul caci poate vom gasi mari surprise. Sa continuam drumul initiatic, pasind catre Lumina, pana la capat.
Cunoscandu-te pe tine ,vei cunoaste lumea, caci dupa cum bine spunea Eminescu in Epigoniile sale: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi”. Pana la urma, suntem doar unici si irepetabili. Fratilor, sa fie mereu Lumina deasupra noastra si să construim mai departe, calauziţi de echilibru! Să fim puternici pentru indeplinirea idealurilor noastre eterne!

DRUMUL CATRE SINE SI MAI DEPARTE I

Am ales pentru astazi ca tema a plansei mele cautarea drumului catre sine, considerand ca de aici ar trebui sa pornim constructia in aceast respectabil Atelier si doresc acum sa va intreb: Oare putem afirma cu tarie ca ne cunoastem pe noi insine? Poate ca afirmam, dar suntem siguri? Intotdeauna exista acel sentiment ca se poate si mai bine, ca "eu pot mai mult"... dar cat pot? Daca nu ne putem cunoaste pe noi insine, ii putem cunoaste pe ceilalti? Sunt oameni care cunosc bine cele mai ascunse taine ale firii, care cercetează miscarea stelelor, care cunosc bine corpul omenesc, care studiaza interiorul pământului si adancimea marilor, însă nu-şi cunosc propriul suflet ... sunt asemenea unor zidari care fac o casă fără temelie. Şi sunt alţii, care citesc sute de cărţi, dar în sufletul lor n-au citit poate niciodată. Prima noastra datorie este sa ne autocunoastem si Masoneria, ca sistem initiatic, pune aceasta conditie din primul moment, caci fara autocunoastere nu exista un progres adevarat. Este un proces care se întinde pe parcursul întregii vieti, realizându-se în etape, un proces stratificat dar fara o demarcatie precisa. Este un edificiu interior pe care il începem inca din copilarie si pe care nu il sfarsim decat odata cu viata, un templu unde fiecare caramida e importanta, fiindca toate se leaga între ele.
Adevarul este in noi, calea vietii este auto-descoperirea spun culturile orientale si cele occidentale. In diverse epoci s-a tot vorbit despre cunoasterea de sine si inca ar mai fi multe de spus. Subiectul pare greu de epuizat, intrucat atinge chiar punctele esentiale ale fiintei.
“Cine sunt?” este una dintre marile intrebari ale existentei, care chiar daca nu primeste prea des un raspuns clar si definitiv, ne ajuta sa ne cautam. Cine sunt si ce caut - se dezvaluie treptat celui ce-si pune intrebarea constant, pe masura ce trece timpul si o data cu el, amanuntele inutile.
Prin observatie, cu o privire clara si neinfluentata de subiectivitate, avem sansa sa devenim constienti de propria persoana. Traim dupa numeroase obisnuinte, influentati de tot felul de rutine care ne limiteaza trairile si experientele nemijlocite. Fara aluzii politice, sa alegem schimbarea, daca o dorim, caci prin constienta ajungem la alegere si din alegeri decurge libertatea. Incercand sa te analizezi cu obiectivitate, iti poti da seama cum traiesti, cum doresti sa fii si cum esti cu adevarat si daca vrei o cunoastere autentica, este necesar sa asculti si vocea interioara, indiferent cum ii spui - intuitie, revelatie sau poate inspiratie. O data ce te cunosti mai bine si mai obiectiv, poti sa recunosti atunci unde gresesti, sau poti sa te recunosti pe tine in ceilalti, in toti Fratii tai, sa ii intelegi si sa te intelegi mai bine. Iar daca simti ca nu ai ajuns inca rezultatele dorite, nu-ti pierde rabdarea caci s-ar putea sa gasesti adevarata incantare in eterna cautare si nu neaparat in cunoasterea care rezulta.
De fapt, a ne cunoaste pe noi insine este cel mai greu lucru din lume. Insuşi Pitagora a poruncit invataceilor săi să încerce a se cunoaşte cât mai bine pe ei înşişi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi", era îndemnul lui catre discipoli. Filosoful roman Cicero mărturiseşte într-unul din discursurile sale: "După obiceiul pitagoreilor mă gandesc si mă examinez şi eu în fiecare seara ce am făcut, ce am vorbit peste zi". Seneca spunea si el: "Îmi fac sila şi zilnic mă judec pe mine însumi - seara, când s-a stins lumina şi ai mei se odihnesc dormind. Atunci las să treacă pe dinaintea ochilor mei întreaga zi şi examinez toate cuvintele şi faptele mele; nimic nu ascund; mă pedepsesc dacă constat că am greşit şi îmi zic: fereşte-te de a mai face aceasta". Citind acestea oare nu ne vom simţi jenati ca suntem prea leneşi ca să ne examinăm conştiinţa? Marele rege David zice, în psalmul său de pocainta: "Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea". Şi noi, numai aşa vom putea merge catre eternul Orient, dacă vom cunoaşte mulţimea fărădelegilor noastre şi dacă le vom avea pururea înaintea ochilor.
De multe ori ne intrebam retoric ce secret ascundem in adancurile fiintei noastre sau ce destin ne conditioneaza existenta umana, un destin care trebuie transformat in bine prin autocunoastere. Este important sa realizam ca autocunoasterea este extrem de necesara pentru omul de azi caci numai ea ii permite sa dobandesca intelepciunea, sa afle cine este cu adevarat, de unde vine si incotro se indreapta. Romania de azi are nevoie mai mult decât oricând de valori sanatoase, de încrederea si credinta în sine si în ceilalti, de comunicare interpersonala. Are nevoie de oameni educati, instruiti si responsabili; de oameni care sa simta, sa stie, sa creada, sa vrea, sa poata si sa faca schimbari. Daca vrem sa evoluam ca societate trebuie ca fiecare dintre noi, la nivel individual, sa actionam. Si trebuie sa începem cu noi însine. Sa invatam impreuna sa ne cunoastem calitatile dar si slabiciunile, sa ne cunoastem tara si istoria dar in acelasi timp sa invatam sa ne integram in lumea de azi, sa ne bucuram de viata si sa nu ne ingrozim de moarte ci sa o privim ca pe ceva firesc. Asa cum bine spunea un analist al zilelor noastre intr-un articol elocvent “Nu se pot face constructii durabile cu caramizi sfarimicioase, cu mistrii strimbe si cu echerul descleiat”.
Avem, nevoie să devenim prieteni cu sinele nostru si cunoscandu-ne pe noi sa ne putem urma visele, avand astfel o sansă mai mare să construim şi să trăim într-o societate mai tolerantă, mai bine dezvoltată si mai umană pana la urma.
Shakespeare a spus : „Fiecare este o oglinda pentru celalalt, in care se vede pe sine insusi.” Ar trebui sa invatam sa ne vedem pe noi insine in alte persoane si asa vom invata poate sa-i acceptam pe ceilalti si pe noi insine, sa ne folosim talentele numai pentru a construi si nu a darama, judecand prea aspru pe altii sau chiar pe noi insine. Fratii mei, in noi se gaseste de fapt Adevarul, in noi se afla raspunsul la toate intrebarile. Buddha spunea: „Fiti propria voastra flacara!” iar ortodoxia afirma prin Iisus Christos ca imparatia lui Dumnezeu se gaseste permanent „inlauntrul nostru”.
In Delphi, pe frontispiciul templului lui Apolo, maretul zeu al Luminii, unde exista si un oracol vestit, sta scris: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, cu energiile si fortele sale ascunse” iar un celebru aforism tantric al intelepciunii ne invata: „Ceea ce este aici (in microcosmosul fiintei mele) este pretutindeni, ceea ce nu este aici nu este nicaieri”. Fă efortul de a cunoaşte propria ta natură, originea ta, capacităţile tale, dar in aceeasi masura si defectele sau slăbiciunile tale pentru a deveni perfectibil. Sintagma „Cunoaşte-te pe tine însuţi” care i se atribuie de obicei lui Socrate, este de fapt o reluare după faimoasa inscripţie greceasca, dezvoltata de marii filosofi ai lumii in nenumarate scrieri alese. Aparent suntem cu totii diferiti, fiecare isi are propriile probleme existentiale care trebuie sa le rezolve singur pentru a invata mai mult si pentru a urca, treapta cu treapta, pas cu pas pe scara vietii. Viziunea noastra despre lume este aceea care creaza lumea, fiecare traieste in propriul sau univers. Se schimba viziunea se schimba si lumea (prin modul in care noi o percepem) si actiunea noastra asupra ei. Ajungem aici chiar si la vechea problema a libertatii caci pentru ca a fi liber cu adevarat nu inseamna a nu fi inchis, ci inseamna a fi liber launtric, inseamna a nu mai fi intemnitat in corpul fizic, inseamna a nu mai fi incorsetat de prejudecati, inhibitii sau tensiuni, de orice alta autolimitare, de orice gen ar fi. Astfel a dainuit peste ani si Masoneria romana in perioada grea de intuneric comunist, renascand din propria cenusa mai luminoasa si mai stralucitoare. Libertatea trebuie cucerita de fiecare in parte si suprema datorie a fiecarui om fata de societate si mai ales fata de el insusi este de a evolua pe verticala, de a cauta perfectiunea si adevarul, de a obtine intelepciunea la capatul unui drum anevoios.

La portile Templului

“Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor… Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau”. (Flavius Josephus, “Războaiele Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului”, Cartea a VI-a, cap. IV, 2)
ASTĂZI, ŢARA SFÂNTĂ este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria apropiată, dar şi îndepărtată a poporului evreu. Conflictul, aflat în stare de latenţă după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.
Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa “Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.
În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului – acela “de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni “un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.
Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.
În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.
Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.
În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.
Pentru a menţine echilibrul între cele două naţiuni, înainte de cel de-al doilea război mondial, britanicii nu au permis unui mare număr de evrei să emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sioniştii au câştigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpărarea continuă de pământ şi o emigraţie lentă, dar neîncetată.
În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.
Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.
Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaraţie numită Hârtia Albă prin care impunea restricţii drastice pentru emigraţia evreiască şi acorda sprijin pentru crearea, în următorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab şi evreiesc proporţional cu mărimea celor două comunităţi. Sioniştii au privit Hârtia Albă ca pe o negare a Declaraţiei Balfour şi au respins documentul.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniţi de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activităţii sioniste. În mai 1942, o conferinţă sionistă a formulat Programul Biltmore, care a respins restricţiile britanice, şi a făcut apel la îndeplinirea Declaraţiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restricţiile britanice asupra emigraţiei evreieşti au continuat de-a lungul războiului, comunitatea evreiască răspunzând prin instituirea unei reţele de emigraţie ilegală.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.
Deşi nemulţumiţi, sioniştii au acceptat planul ca pe cea mai bună soluţie pe care o puteau aştepta date fiind circumstanţele politice, dar întreaga lume arabă l-a respins. Arabii au considerat că O.N.U. nu avea dreptul să ia o asemenea decizie, iar ei nu se făceau vinovaţi de crimele Europei din cel de-al doilea război mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a înteţit în lunile de după adoptarea planului.
Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886- 1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta “libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.
A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.
Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.

Hiram, maestrul nostru

Probabil ca fiecare din noi am citit sau auzit cate ceva despre acest personaj extrem de controversat si misterios - Hiram Abif - transformat in personajul principal din unele legende si ritualuri masonice.
Pentru a oferi in linii mari o explicatie despre aceeasta persoana, se poate aminti faptul ca este un zidar biblic, arhitect al Templului lui Solomon, din Ierusalim.
Ritualul in care acesta este prezent si joaca un rol eminamente important, se desfasoara in fata celor mai importanti membri ai organizatiei, fiind pus sub forma unei "scenete", in care arhitectul Hiram Abif, intalneste in drumul sau trei muncitori tineri, pe numele lor, Jubala, Jubalo si Jubalum, supradenumiti talharii. Acestia îi cer o parola, un cuvant secret, cunoscut doar de catre arhitect, care le promisese ca li-l va face cunoscut dupa terminarea Templului. Acestui cuvant secret, îi sunt atribuite insusiri supranaturale, care ofera intelepciune si putere cunoscatorului. Refuzul acestuia, de a dezvalui cuvantul secret, chiar in fata presiunilor la care este supus de catre Jubalum, care se autocaracterizeaza, "numele meu este Jubalum, iar ceea ce spun chiar fac", îi aduce moartea.
Moartea lui Hiram Abif, provocata de refuzul acestuia de a dezvalui parola secreta, doar de el stiuta, simbolizeaza Moartea Eului, care trebuie controlat, inainte ca Spiritul sa fie liber, iar Hiram Abif insusi, personificarea valorilor cautate de toti masonii care doresc sa aceeada la nivelul superior de Maestru Mason.
Moartea dramatica a Mestrului Zidar, Hiram Abif, ajunge in final la urechile lui Solomon. Un protocol secret, care prevedea ca secretul sa fie divulgat in unanimitate de cei care il cunosc il obliga sa inlocuiasca - vechiul - pierdut odata cu moartea unuia din cei care il cunosteau, in persoana lui Abif, cu unul nou, pana cand generatiile urmatoare vor dovedi imensa intelepciune de a-l reconstitui pe cel vechi...
Acest nou cuvant - parola pentru cel de al Trilea Grad, cel de Maestru Mason - este un secret bine pastrat de catre toti cei initiati, care au obligativitatea de a nu il divulga profanilor...
Daca denumirea acestui bine pastrat secret masonic, a de venit cunoscuta si se numeste "mahhahhbone", extrem de putine persoana cunosc orginea, traducerea ori semnificatia simbolica a acestui termen. Speculatiile dezvolta ideea unei etimologii legate de vechiul termen ebraic "mahabone", care poate fi tradus prin "Acesta este constructorul"? Acest misterios termen îi este soptit viitorului Maestru Mason, alaturi de o strangere de mana si o gestica aparte, in cadrul unei ceremonii numite Al Treilea Grad.
Aspirantul la acest inalt grad, interpreteaza rolul lui Hiram Abif, legat la ochi si condus prin loja, fara sa i se spuna la ce sa se astepte. El este ucis in final de cei trei frati zidari, in urma refuzului sau de a le transmite cuvantul secret.
Acest important ritual din simbolistica masonica releva importanta propriei cunoasteri, iar jucarea rolului lui Hiram Abif, reprezinta infruntarea propriei imortalitatati!

Desteapta-te, romane!

Azi este Ziua Naţionala a Romaniei, adoptată prin lege după inlaturarea regimului comunist. Istoric vorbind, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfintit unirea tuturor romanilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între Mures, Tisa si Dunare) şi Tara Ungurească (Crisana, Satmar şi Maramures) cu Romania. Aceasta zi incununează lupta romanilor pentru unitate naţionala şi marchează momentul crearii Romaniei Mari.

De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii unirea tuturor romanilor sub sceptrul Regelui Ferdinand I si pană în timpul de fata, fiecare cetatean al Romaniei a avut ocazia sa asculte ori sa citească diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit unirea si la temeiurile care îi garantează si astazi trainicia.
Marea Unire a fost si ramane pagina cea mai sublima a istoriei noastre. Maretia ei sta în faptul ca desavarsirea unitatii nationale este fapta istorica a întregii noastre natiuni, realizata intr-un elan tasnit cu putere din strafundurile constiintei neamului, un elan controlat de fruntasii politici ai vremii pentru a-l calauzi spre un tel dorit de veacuri. O necesitate istorica s-a dovedit mai puternica decat orice guvern sau partid, necessitate care punand în miscare natiunea, i-a dat acea forta uriasa ca impotriva tuturor adversitatilor sa dea viata aspiratiei sale: un stat national unitar roman.
Unirea tuturor romanilor intr-un stat national a cunoscut doua momente principale: prima provincie care s-a alipit Romaniei a fost Basarabia, in martie 1918. Imprejurarea a fost favorizata de prabusirea autoritatii Rusiei in zona, ca urmare a revolutiei bolsevice. Astfel, in Basarabia, in perioada aprilie – octombire 1917, organizatiile social-politice romanesti elaboreaza programe in care cer autonomia Basarabiei. In decembrie 1917 se intruneste Sfatul Tarii, organ reprezentativ al Basarabiei, dominat numeric de romani, care proclama Republica Federativa Moldo-veneasca , desemnand structurile de conducere ale acesteia. In ianuarie 1918, Sfatul Tarii este dizolvat, in urma preluarii puterii la Chisinau de catre bolsevici, insa pentru scurta durata, deoarece armata romana patrunde in oras si restabileste autoritatea Sfatului, care o luna mai tarziu proclama independenta Repu-blicii Moldovenesti. Noul stat este amenintat insa de o ocupatie a Rusiei bolsevice sau a nou creatului stat ucrainean. In martie Sfatul Tarii adopta hotararea de unire a Basarabiei cu Romania. Aceasta hotarare a fost luata de liderii romani in cadrul unor organizatii politice nationale. Pentru a arata ca gestul lor se bucura de sprijinul populatiei, ei au convocat adunari cu caracter reprezentativ care sa dea greutate deciziei luate in ochii opiniei publice interne si internationale. Desi armatele romaine intrasera in Basarabia inca inainte de proclamarea Unirii, liderii romani au tinut sa arate ca Unirea nu a fost rezultatul unei cuceriri militare romanesti, ci al optiunii populatiei din zonele respective. Actiunea lor urmarea sa raspunda cerintelor principiului autodeterminarii. In octombrie 1918, la Viena, se constituie Consiliul National Roman, organism public al romanilor bucovineni. In virtutea dreptului de autodeterminare, acesta decide separarea de Austria. Pe data 27 octombrie, o Adunare Constituanta formata la Cernauti hotaraste unirea Bucovinei cu celelalte provincii romanesti din Austro-Ungaria. In noiembrie, Ucraina doreste sa ocupe Bucovina si sa o anexeze, iar Consiliul National Roman solicita ajutorul guvernului roman, impotriva ucrainenilor. Armata romana intra in Bucovina. Tot in noiembrie, Consiliul National decreteaza autonomia Bucovinei si convoaca un congres al romanilor, germanilor si polonezilor la care hotaraste unirea cu Romania. In Transilvania, in octombrie 1918 conducerea Partidului National Roman adopta o declaratie prin care proclama autodeterminarea nationala a romanilor din Ungaria. Ea va fi sustinuta si in Parlamentul de la Budapesta, de catre deputatul Al. Vaida-Voievod, iar intre Consiliul National roman si o delegatie a guvernului maghiar au loc tratative prin care romanii isi exprima dorinta de a se desparti definitive de Ungaria. In noiembrie este convocata o adunare nationala la Alba Iulia iar pe data de 1 decembrie 1918, 1200 de delegate ai romanilor din Transilvania, in prezenta unei adunari populare de 100000 de persoane, decid unirea Ardealului cu Regatul Romaniei. In 1919 puterile aliate stabilesc frontierele Romaniei cu Ungaria si Regatul Sarbo-Croato-Sloven, iar in 1920, prin tratatul de pace de la Trianon (parte a sistemului de tratate de la Paris), Ungaria recunoaste frontierele sale cu Romania,

Deşteapta-te, romane, din somnul cel de moarte,
In care te-adanciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodata croieste-ti alta soarte,
La care să se-nchine si cruzii tai dusmani!

„Desteapta-te, romane!” este din 1989, imnul nostru national. Versurile şi aranjamentul aparţin lui Andrei Muresanu (1816-1863), poet ardelean de factură romantica, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revolutia pasoptista. Poemul sau intitulat „Un răsunet”, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni braşoveni, fiind cântat pentru prima oară la Braşov, într-o grădină din Şchei, şi nu în iulie 1848 la Rm. Valcea, aşa cum este cunoscut.
Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureşanu a pus versurile sale avea o largă circulaţie în epocă şi nu i se cunoaşte cu certitudine autorul. Era o melodie cântată de obicei pe un text religios, ce purta numele „Din sânul maicii mele”. Gheorghe Ucenescu a fost cel care i-a intonat-o, printre altele, la cererea poetului, care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale.
De atunci, acest imn a fost cantat cu ocazia fiecărui conflict în Romania, datorită mesajului de patriotism şi de libertate pe care îl poartă în el, cum a fost si cazul asa-numitei Revolutii din 1989, când practic instantaneu şi generalizat a fost cantat ca un adevărat imn national, înlocuindu-l pe cel comunist „ Trei culori”.
Timp de câţiva ani „Deşteaptă-te, române!” a fost şi imnul naţional al Republicii Moldova, dar a fost schimbat în 1994 cu melodia „Limba noastra”.
Imnul national se dovedeste a fi un testament romanesc adresat urmasilor, asa ca, frati romani de pretutindeni, veniti la marea desteptare nationala sa trezim constiinta noastra…

Francmasoneria Universala a creat democraţia moderna si a contribuit la dezvoltarea societatii. Cred că nu există epoca sau moment important din istoria in care francmasoneria să nu fie discret prezenta. Masonii au facut revolutia franceza, revolutiile de la 1848 sau chiar Marea Unire dar trebuie facuta distinctie clara intre evenimente in care au fost amestecati masoni si evenimentele generate de masonerie, caci Masoneria nu a girat niciodata manifestari violente.

Francmasoneriei se impune acum sa-i prezinte romanilor pe cei care au semnat actul Marii Uniri de la 1918. Trebuie sa recladim Marea Unire si sa spunem Adevarul, trebuie poate sa evocam ceea ce a facut delegatia Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris, trecand in loja pariziana a Marelui Orient al Frantei si reusind astfel sa apropie cercurile diplomatice ale marilor puteri de interesele tarii noastre.

Unii se întreaba acum ce va mai face masoneria maine dar masoneria nu va face nimic maine, ea construieste in secole, durabil si etern, caci noi nu lucram pentru moment ci lucram mereu pentru viitor, un viitor luminos ce se arata acum si pentru noi.

Astazi e iar 1 Decembrie si iar e ziua noastra si pana la urma nu avem nici un motiv sa ne rusinam ca suntem romani. La multi ani tuturor, la multi ani, Romania!

Masoni celebri, personalitati de exceptie ale Romaniei

S-au scris mii de cărţi despre ce este masoneria, ce vor să faca masonii şi cu toate acestea cu cât se scriu mai multe, cu atât parcă se ştiu mai puţine.

In spatiul Romaniei de azi, o puternica traditie ezoterica dateaza inca de la daco-geti, cunoscatori ai misterelor antice. La inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorul si savantul Dimitrie Cantemir era recunoscut pentru afilierea sa la Ordinul Rozcrucienilor. Conform datelor existente, prima loja masonica autohtona a fost infiintata la Or:. Galati, in 1734, de italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al domnitorului Constantin Mavrocordat...

Lumina Francmasoneriei Regulare a fost aprinsă în România în septembrie 1880, când MAREA LOJĂ NAŢIONALĂ din ROMÂNIA a fost constituită ca Mare Lojă regulară şi suverană. Este clar ca nu se poate vorbi despre un eveniment istoric al Romaniei moderne fara implicarea pozitiva a masonilor. In octombrie 1905, Masoneria autohtona era constituita dintr-un Suprem Consiliu de grad 33 si Marea Loja Nationala avea 20 de ateliere, din care doua in strainatate, numarind peste 600 de membri.

Francmasoneria română reuşea să aibă în rândurile sale o adevarată elită a societăţii: artişti, politicieni, militari, noua clasa de întreprinzători, dar şi reprezentanţii vechii nobilimi.

Dorim sa prezentam si noi doar cateva personalitati celebre care au fost francmasoni si care au influentat in vremea lor destinele tarii noastre:

NICOLAE BĂLCESCU (1819-1852)

Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar. Participă activ la Revoluţia din 1848, pregătită în prealabil în cadrul unei societăţii secrete (lojii masonice) denumită "Frăţia". A fost Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848, având un rol de seamă în stabilirea obiectivelor şi conducerea Revoluţiei din Ţara Românească. A fost figura cea mai înaintată a Revoluţiei şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni.

MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891)

Istoric, scriitor, publicist şi om politic. Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihaileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. A fost de mai multe ori ministru: de Interne, de Externe şi prim-ministru. Şi-a legat numele de secularizarea averilor mănăstireşti şi de reforma agrară înfăptuite pe vremea principelui mason A.I. Cuza, şi de actul proclamării independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern (şi el mason). A fost printre primii membri aleşi ai Academiei Române (1868). Încă din 1844 era Venerabilul unei Loji bucureştene.

VASILE ALECSANDRI (1818 sau 1821-1890)

Scriitor şi om politic. Participă la Revoluţia de la 1848, precum şi la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia (1859) şi Franţa (1885-1890). A condus revista România Literară (1855), publicând totodată prima culegere de poezie populară românească "Poezii poporale. Balade. Cantice batrâneşti" (1853). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române şi apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române. A fost membru al unei Loji din Iaşi (1857).

ION C. BRĂTIANU (1821-1891)

Om politic. Fratele lui Dumitru C. Bratianu. De mai multe ori ministru şi prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867, 1876) şi de Razboi (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885). Iniţiat în francmasonerie în 1846 la Paris, în Loja; Atheneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care la 14 iulie 1847, este ridicat la gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Fraţia, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participarea la atentatul împotriva lui Napoleon al II-lea. Reîntors la Bucureşti, fondează, în 1857, alături de alţi fraţi reveniţi din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

BOGDAN-PETRICEICU HAŞDEU (1838-1907)

Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric. Membru al Societăţii Academice Române şi vice-preşedinte al Academiei Române în perioada 1885-1906. Nu se cunosc data şi locul iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: "Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr."

TITU MAIORESCU (1840-1917)

Critic literar, estetician şi om politic. Absolva, ca şef de promoţie, Academia Theresiana din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giesen, unde obţine licenţa în litere şi filosofie (1860), la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filozofie şi logică la Iaşi şi la Bucuresti. În 1863 a fondat la Iaşi Societatea literară "Junimea". În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ (1865), de unde va fi demis iar în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900), de Justiţie (1900-1901,1912) de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912, 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Pana în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice si, prin teoria "formelor fără fond", a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfarşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867), a studiat unele probleme de lingvistică (Despre scrierea limbii române), a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici (Critice, 3 vol.). Logician (Logica), orator (Discursuri parlamentare) şi memorialist (Însemnări zilnice) de excepţie, a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) încă din 1867, fiind vicepreşedintele acesteia (1880) şi preşedintele secţiunii literare (1889). Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană "Steaua României", la 26 noiembrie 1866 (lojă, al cărei Venerabil era George Sutu, fusese constituită la 18 august acelaşi an). După cateva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot în aceasta lojă.

NICOLAE TITULESCU (1882-1941)

Om politic şi diplomat de talie internaţională. Numit şi "Cavalerul Păcii mondiale". După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucuresti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi mentinerea păcii. Îndepărtat din guvern (august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din aceasta ţară (1936-1939). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa.

ALEXANDRU VAIDA VOEVOD (1872-1950)

Medic şi om politic. În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania şi al partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte, în 1918, în acest Parlament Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat, regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeu Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: "Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după intoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delagaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne în guvernele formate de Partidul Naţional -Ţărănesc (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 şi 13 iunie-9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie-a august 1932 şi 4 ianuarie-13 noiembrie 1933). În martie 1845 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliul forţat până la sfârşitul vieţii". După Dan Amedeu Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală "Ernest Renan" în primele luni ale anului 1919. "După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din castelul de la Versailles, el a parasit Parisul şi a revenit în ţară..." În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit Ucenic în loja solicitată. La 20 septembrie 1919 a participat, la Paris, ca invitat special, la sedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. "În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei însişi membri ai societăţii secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Bratianu... Pe bună dreptate, V.V. Tilea aprecia în lucrarea sa Acţiunea diplomatică a României, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale". După unele date se pare că la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (Ritul Memphis-Misraim), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

Sf Apostol şi Evanghelist Ioan

În 26 septembrie pomenim adormirea Sf. Ap. si Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel mai iubit dintre cei 12 Apostoli care a fost chemat de la mrejele pescăresti la propovăduirea Evangheliei
Este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei. Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaste pe Sf. Ioan Botezătorul care predica în împrejurimile cetătii sfinte si, împreună cu fratele sau devin ucenici ai acestuia si se alătură Mântuitorului. Datorită temperamentului său duios si tineretii sale entuziaste, se atasează foarte mult de Iisus care îi răspunde cu aceeasi măsură. Ioan, impreuna cu fratele sau il urmeaza pe Hristos si iau parte la nunta din Cana Galileii sau in calatoria de la Ierusalim iar apoi reintorcandu-se la vechea lor ocupatie la lacul Ghenizaret, dupa o pescuire bogata sunt chemati la aposto­lat in mod definitiv. Impreuna cu Petru si Iacov vede minunea invierii fiicei lui Iair, Schimbarea la Fata a Mantuitorului si participa chiar si la rugaciunea din Ghetsimani.
Deşi împreună cu Petru au fost consideraţi de ca «oameni neînvăţaţi şi de rând» (Fapte IV, 13), Sf Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi nenumărate epistole pline de farmec dintre care canonul Noului Testament a retinut doar trei. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este «ca un vuiet de ape multe».
Ioan este înainte de toate omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care de la prima bătaie de aripă se ridică pînă la înălţimea misterului dumnezeirii: «La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan I, 1).
Ioan evanghelistul face parte dintre intimii Domnului şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Iisus la Cina cea de taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi este unicul dintre apostolic care asistă la la răstignirea Lui pe cruce, stând lângă Preacurata. Dupa inviere, alearga la mormant impreuna cu Petru, intra in mormant si, vazand mormantul gol cu giulgiurile puse deoparte, se incredinteaza de invierea Domnului. La primirea in rândul apostolilor, Ioan a fost numit de Hristos “fiu al tunetului”, pentru că in timp ce propovăduia, i se auzea vocea in toată lumea. În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, chiar el se califică pe sine însuşi ca «ucenicul pe care îl iubea Iisus». Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul «fiului tunetului» şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După înviere, Ioan este aproape în permanenţă alături de Iisus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau socotiti «stâlpii» Bisericii.
În cartea Apocalipsului, el scrie: «Eu, Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus» (Apoc. I, 9). După tradiţia crestina, Ioan a locuit la Efes, situat pe tărmul vestic al Mării Mediterane, în Turcia de azi; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat pentru zelul său depus la răspândirea si organizarea crestinismului, dar Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă si a fost exilat în insula Patmos, unde are o revelaţie despre vremurile din urmă ale omenirii, cuprinsă in cartea Apocalipsei.
La terminarea exilului s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. Pune un deosebit zel la infiin­tarea Bisericii Crestine si devine o figura legendara cu numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Pastorul).
A murit in pace la Efes, in jurul vârstei de o sută de ani şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117). Biserica "Sf Evanghelist Ioan" din Efes a fost construita de imparatul Iustinian (527-565) pe locul unei biserici mai vechi in care se afla mormintul sfantului, important loc de pelerinaj al crestinatatii. În fiecare an, pe data de 8 mai, pomenim simbolic un semn minunat ce avea loc la această dată lalocul sau de veci, caci primăvara izvora din mormânt o pulbere albă cu puteri tămăduitoare, pe care locuitorii zonei o numeau mană. Ungându-se cu acest praf, credinciosii se vindecau de bolile atât trupesti cât si sufletesti. Această minune s-a petrecut în fiecare an până la cotropirea Efesului de către musulmani si alungarea crestinilor din acele locuri.
Pretuirea pe care o avea Iisus fată de ucenicul Său, se vede si din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria, caci Maica Domnului a trait multi ani la Efes, fiind data de Mintuitor in grija Sf. Ioan (exista si astazi aici casa in care a locuit Fecioara Maria, refacuta sub forma unei capele)
Asadar având în fata noastră exemplul Sf. Ioan, să păstrăm flacăra iubirii către Părintele Luminilor si să speram că prin el vom primi vindecarea bolilor noastre, sufletesti sau trupesti.
De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se practica binecuvântarea vinului cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin în care un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.
Scopurile Evangheliei a patra si ultima din Noul Testament pot fi pe larg completarea sinopticilor, combaterea erezii­lor si intarirea credintei in divinitatea Mantuitorului. Simbolul ei este vulturul, deoarece spiritu­alitatea si gandirea ce o caracterizeaza este inalta si sublima asemenea zborului vulturului care se ridica la mari inaltimi.
Sfântul Ioan nu scrie despre iubire la modul general si nu vorbeşte despre conceptul de “a iubi” , asta pentru că Hristos de fiecare dată când le vorbea oamenilor nu le ţinea discursuri filozofice despre iubire şi despre fapte morale, ci le spunea cât de mult îi iubeşte pe fiecare dintr ei, cât Îl iubeşte El pe Tatăl şi Tatăl pe El…mereu raportându-se la Sine şi la faptele Sale. Nu vorbea despre ceva ce n-a împlinit ci vorbea mereu de ce a trăit şi a simţit, vorbea mereu despre dragostea din sânul Sfintei Treimi ca un model pentru dragostea între noi şi Dumnezeu. Le spunea cu mare drag să se iubească unul pe altul aşa cum El ne-a iubit şi ne iubeşte. Poate o pildă pentru noi să nu mai vorbim mereu de dragoste şi de fapte bune ci să le trăim, să le experimentăm în viaţa noastră, să simţim bucuria ce vine din relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Să sfătuim şi să vorbim mereu din ce am trăit şi din ce am experimentat…şi nu din auzite caci înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită.
Ca incheiere o sa citez acum doua versete din Epistola intai:
“Dumnezeu este iubire, cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.”
“Fiii mei, sa nu ne iubim numai cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul, in aceasta vom cunoaste ca suntem din adevar si in fata lui Dumnezeu vom afla odihna inimilor noastre”.
Oare nu aceasta este esenta tuturor lucrurilor…?

Sfantul Ioan Botezatorul

Masoneria simbolică celebreaza mereu prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul; mai mult, 24 iunie cînd se celebrează sf. Ioan Botezătorul este şi data constituirii Marii Loji a Londrei, considerată piatra de temelie a masoneriei speculative. În Masoneria regulara, pe altarul jurămintelor, Cartea Sacra sau Biblia este deschisă intotdeauana la prologul din Evanghelia lui Ioan, din care se citesc primele versete: "Întru-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o".

Dincolo de interminabilele discuţii asupra originilor operative ale masoneriei speculative, tot mai mulţi istorici acceptă faptul că alături de breslele care impuneau un anume tip de reglementări, existau şi confrerii cum ar fi cele ale zidarilor liberi, care dincolo de scopul profesional erau impregnante de un profund simţămînt religios şi de spirit caritabil. Era epoca în care munca era sacră, era imaginea creării fiinţelor şi lucrurilor de către Marele Arhitect. Cum fiecare confrerie era aşezată sub protecţia unui patron, artizanii construcţiilor au invocat patronajul sf. Ioan si in concluzie ei îşi propuneau să dea strălucire adevăratei religii prin construcţia de temple magnifice şi să-şi pună munca lor în serviciul celor care îi angajau…

Ioan Botezătorul este una din figurile centrale ale crestinismului şi islamismului. S-a născut în satul Ein-Kerem, de lângă Iesrusalim si este fiul Elisabetei (verişoara Mariei, mama lui Iisus) şi al rabinului Zaharia. Parintii sai erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, erau oameni in varsta, dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpa. In timp ce oficia slujba, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îi spune că nevasta sa va avea un copil ce va merge „in duhul si puterea lui Ilie”,ce nu va pune gura pe vin si pe bautura ametitoare,si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duh Sfant. Arhanghelul îi mai spune si că numele copilului sau fi Ioan dar, rabinul ,mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are inca unele indoieli, motiv pentru care Gavril îi spune ca va fi mut pana in ziua cand se vor implini aceste lucruri. Dupa ce Elisabeta a nascut, i s-a dezlegat si limba lui si a spus ca numele copilului va fi „Ioan” , si nu „Zaharia”, cum ar fi vrut rudele. Umplindu-se de Duhul Sfant, Zaharia a inceput sa profeteasca despre Ioan,cel ce va deschide drum Lucrarii Celui Prea Inalt.
Ion a venit deci pe lume cu circa 6 luni înaintea lui Hristos dar nu au copilărit împreună. Se spune insa ca s-ar fi cunoscut în tinereţe, petrecând amandoi o anumită perioada la Qumran, unde ar fi primit o educaţie eseniană. Predicile sale poartă amprenta radicalismului esenian, anunţând iminenţa Apocalipsei şi a „Judecăţii de Apoi”, îndemnând la pocăinţă, botez şi ispăşirea păcatelor.
Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Proroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, Elisabeta el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vinzită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Pustia in care a locuit ca un ascet se afla la apusul Marii Moarte,o regiune salbatica,de unde putea sa vada Muntele Nebo,de pe ale carui inaltimi a privit Moise spre Tara Promisa sau raul Iordan, pe care-l traversase Iosua.Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere salbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.
În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocainţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocainţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Strigatul său ,”Pocaiti-va!” ,a avut un mare efect asupra natiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, oamenii urmandu-l in pustie.
Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".
Curaţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan, "ca să se plinească dreptatea" şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos…
Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiească, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său Filip pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculos, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.
Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.
Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).
Biserica Ortodoxă are şase zile de prăunuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):
23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc, înaintemergătorului şi botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului Botezătorului Ioan
25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul
29 august - Tăierea capului

In curand il vom prezenta succint si pe Sf Ioan Evanghelistul, autorul uneia din cele patru evanghelii recunoscute, una profund esoterică.

Pentagrama

Pentru cei mai multi oameni pentagrama este asociata cu magia neagra si venerarea lui Satan. Pentagrama este un simbol des întâlnit pe felurite steaguri naţionale, sigle sau clădiri. Chiar şi Pentagonul, are o formă ce are la bază acest simbol.
O pentagramă este o stea cu cinci colturi desenată cu ajutorul a cinci linii drepte. Cuvântul provine din limba greaca unde pentagrammon înseamnă "cu cinci linii". Simbolul în sine este antic, dar semnificaţiile malefice pe care noi le ştim in general sunt recente. Prima folosire a pentagramei a fost descoperit de istorici în jurul anului 3500 î.Hr. într-un oraş numit Ur, în vechea Mesopotamie, folosita ca ornament pentru oale şi este legata de prima creere a limbii vorbite. Mai târziu a fost folosită ca semn de roialitate, tot de aceeaşi Mesopotamie si apoi a reprezentat chiar puterea imperială, care a ajuns în cele patru colţuri ale lumii.
În esenţă, pentagrama este un simbol religios păgân. În zilele noastre, termenul „păgân” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului – o eroare gravă. Cuvântul provine, de fapt, din latinescul paganus, care înseamnă locuitor al zonelor rurale. „Păgânii” erau, de fapt ţăranii needucaţi care practicau vechea religie întâlnită la ţară si anume a venerării naturii. Deci, la origine este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii.
Anticii considerau că lumea are două componente – cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi Yang. Când masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor, un concept pe care istoricii religiei îl numesc femininul sacru, caci in sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii.
Deci, pentagrama are insa si o dimensiune esoterica si in general ea reprezinta cele patru elemente primordiale (pamant, foc, apa, aer) plus ceea ce este numit “suflet” Alaturarea celor cinci elemente da acum nastere luminii si ordinii in Univers. Am mai putea vorbi aici si despre omul vitruvian sau sau Homo Universalis, care formeaza tot o pentagrama. Leonardo da Vinci a dat o schiţă a lui dar ce nu se ştie e faptul că această schiţă a acţionat asemeni unei muze pentru matematicianul Fibonacci şi pentru celebrul raport de aur sau numărul Phi (M/m=1,618) care ar a fi formula după care a fost creat universul.
In textele Sumeriene pentagrama reprezinta cele 5 planete vizibile, iar acordand aceasta cu matematicianull si filozoful grec Pitagora, 5 reprezinta numarul omului din motivul diviziunii corpului sau (cap, maini, picioare) si totodata fiecare dintre cele cinci varfuri ale pentagramei reprezentand unul dintre cele 5 elemente care constituiau omul: focul, apa, aerul, pamantul si etherul.
Acest simbolism particular a persistat de-a lungul secolelor si a avut o mare influenta asupra teologiei si diverselor traditii.
Primii crestini au folosit pentagrama ca emblema ce reprezenta Christul, iar mai tarziu pentaclul a devenit foate important pentru multe doctrine esoterice medievale si renascentiste.
In traditia Kabbalistica Evreiasca, pentagrama reprezinta cei 5 sephiroti din partea de sus a Arborelui Vietii, cinci numere care sunt indivizibile, reprezentand fortele arhetipale: justitia, indurarea, intelepciunea, intelegerea si splendoarea.
Kabbalistii crestini au incercat sa foloseasca misticismul evreiesc pentru a dovedi ca divinitatea Christului este legata in mod special de pentagrama, aceasta simbolizand pentru ei Christul ca Duhul Sfant manifestat in trup. Ca trasatura favorita a fost adaugarea literei ebraice Shin , simbolizand focul si Duhul Sfant, la cele patru litere biblice ale numelui lui Dumnezeu YHVH, pronuntat Jehovah, devenind YHSnVH -Yehoshua sau Iisus.
Dar intre pentagrama si crestinism au fost multe conexiuni inainte de cruce, care era doar o emblema preferata, folosita pentru bijuterii si amulete. Ea era asociata celor cinci rani ale lui Christos si pentru ca putea fi trasata dintr-o singura miscare a penitei, cu Alpha si Omega ca unul.
Adoptia pentaclului ca simbol satanic este relativ recenta, inscriptiile sale fiind reprezentarea magiei negre, care simbolizeaza triumful materiei si dorintele individuale peste dogmele religioase.
In Francmasonerie pentagrama se refera la Steaua Arzatoare sau Luminoasa, si cateodata simbolizeaza descendenta divina a lui Christos in lumea materiala, iar ca adaos la simbolismul pitagorean, ea reprezinta Steaua Bethlemului, care i-a calauzit pe magi spre locul nasterii lui Iisus.
Trebuie sa intelegem ca pentagrama este un simbol transcultural. S-ar parea ca “vinovat” pentru introducerea ei in culturile europene este Pitagora, care a adus-o in urma unei calatorii efectuate in Babilon si Egipt. Dupa Pitagora pentagrama are sensul de “binecuvantare divina”, sens care s-a pastrat pana in sec. al XVI lea cand Paracelsus il introduce in alchimie.
Pana la inceputul sec. al XIVlea cand Filip al IV lea a finalizat disputa cu Templierii, pentagrama era simbol crestin si acesta este motivul pentru care il gasesti pe zidurile vechilor catedrale.
Masoneria foloseste pentagrama si cu varful in sus si cu el in jos. Cu varful in jos reprezinta de fapt “Steaua Estului” .


Nu pentagrama te face satanist cum nici purtatul unei cruci nu te face credincios…poate fi una din concluzii.