Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati a fost pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti…iar grecii, care-i socoteau traci—spuneau ca Ares sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor.
Se vorbeste tot mai des in ultimul timp de Zalmoxis, tinut atata vreme in intuneric. Un mare initiat, un mare maestru. Un om, un zeu…Dar cine este sau cine a fost de fapt?
Perioada în care a trait Zalmoxis este incerta. Herodot considera ca a fost un sclav al lui Pitagora (580 - 500 î.H.) care ulterior si-a castigat libertatea, dar tot el afirma: "acest Zalmoxis a trait cu multa vreme mai înaintea lui Pythagoras" Herodot mai spune: "Zalmoxis (...) a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si îi ospata pe cetatenii de frunte; în timpul ospetelor îi învata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. În tot timpul cât îsi ospata oaspetii si le cuvânta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamânt. Când locuinta îi fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încaperilor subpamântene, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însa iarasi în fata tracilor si asa îi facu Zalmoxis sa creada în toate spusele lui". Desi este întâlnit sub numele de Zalmoxis în sursele grecesti, unii istorici presupun ca numele real al sau era Zamolxis. Aceasta presupunere se bazeaza pe cuvântul trac "zamol", care înseamna pamânt si este legat de experienta initiatica a celor 3 ani petrecuti sub pamânt. De aceea Zalmoxis a fost considerat un zeu chtonic. Totuşi, considerentele anterioare sunt în întregime false: numele corect este cel menţionat de greci, Zalmoxis, el provenind de la cuvântul trac "zalmos" care înseamnă piele. El se referea mai exact la credinţa că oamenii care la naştere ies "împieliţaţi", adică înveliţi în placentă, numită popular căiţă, sunt predestinaţi a fi mari magicieni, zalmonari. De aici a derivat cuvântul solomonar, folosit în evul mediu pentru a desemna un mare magician şi tot din această credinţă a rezultat cuvântul împieliţat, cu sensul de copil afurisit sau expresia "drac împieliţat", aplicată numai la copii. Solomonar este un cuvânt de origine dacă, "creştinizat" după numele regelui Solomon din vechiul testament. Faptul că Zalmoxis a fost un zalmonar/solomonar, deci născut cu căiţă, împieliţat, este sugerat de relatarea lui Herodian (232 - 304) din lucrarea sa "Viaţa lui Pitagora": "Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care îl dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece, la naştere, i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea "zalmos"." Cuvântul zalmos însemna însă şi "căiţă" (placentă). Aceasta este confirmată de cuvântul trac "zelmis", din aceiaşi familie, care însemna nou-născut. De aici a derivat cuvântul românesc a zămisli. Deci Zalmoxis însemna cel învelit în piele, împieliţatul. Platon, unul din discipolii lui Pitagora, mentioneaza pe "acei doctori ai regelui trac Zalmoxis, despre care se zice ca stapânesc mestesugul de a te face nemuritor"(Charmide, 156d). Anticii greci au sesizat asemanarea dintre învatatura despre nemurire a lui Zalmoxis si cea a lui Pitagora referitoare la metempsihoza sau reîncarnarea sufletelor, Pitagora însusi afirmând ca îsi reaminteste ultimele sale 20 de vieti. De asemenea, atât Zalmoxis cât si Pitagora au pus bazele unor scoli initiatice. Din aceasta cauza grecii l-au considerat pe Zalmoxis un fost sclav al lui Pitagora, care a fost initiat în tainele stapânului sau. Pitagoreicii, adeptii lui Pitagora, au afirmat pentru prima oara ca pamântul se misca în jurul unui foc central (Soarele). Acest fapt era cunoscut si de daci. O alta asemanare este între discipolii lui Zalmoxis, asceti contemplativi, abstinenti si vegetarieni, numiti "ktistai" sau "polistai" si discipolii lui Pitagora care erau organizati într-o confrerie si duceau o viata simpla, modesta si austera, cultivându-si rabdarea si autocontrolul si care erau vegetarieni.
Preotii daci învatati, asemenea lui Pitagora si druizilor (preotii celti) nu permiteau consemnarea în scris a învataturii lor, desi în celelalte treburi, de ordin public si privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc, conform marturiei lui Cezar. Strabon confirma faptul ca cei învatati îsi transmiteau cunostintele catre discipoli pe cale orala. Preotii traci oficiau cântând si acompaniându-se cu o titera sau cetera, conform lui Iordanes. "Muzica în întregimea ei este socotita traca si asiatica (...) Ba si cei care s-au ocupat de vechea muzica erau, se spune, tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris" (Strabon) Platon spunea în Charmides: Asa stau lucrurile, Charmides si cu cu descântecul nostru. L-am învatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se spune ca au si darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arata ca medicii greci spun, pe buna dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: "numai ca Zalmoxis, adauga el regele nostru, care este zeu, mai spune ca asa cum nu trebuie sa încerci a vindeca ochii fara sa vindeci capul si nici capul fara trup, la fel nu poti vindeca nici trupul fara suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli ramân nevindecate de medicii greci, faptul ca ei nu tin seama de întregul, a carui îngrijire ar trebui s-o întreprinda si ca, daca acesta nu se simte bine, este cu neputinta ca partea sa se simta bine". Caci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului si ale fiintei noastre întregi, revarsându-se din suflet, asa cum se rasfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie sa-i dam îngrijire, daca vrem ca deopotriva capul cât si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeste cu anumite descântece... Aratându-mi deci leacul si descântecul, el îmi spunea: "Sa nu te lasi înduplecat sa îngrijesti capul nimanui, care nu-si va fi daruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greseala pe care, acum, o savârsesc oamenii, ca încearca sa devina un fel de medici ai câte unei parti, fara de cealalta". Multe descoperiri arheologice confirma cunostintele de chirurgie ale dacilor. Practicarea trepanatiilor este dovedita de craniile gasite la Cristesti (lânga Targu Mures), Decea Mures, Dinias Timis, Holboca (lânga Iasi), Poiana-Bârlad, Sarata-Monteoru (lânga Buzau). Interventiile asupra regiunilor frontale si parietale erau mai frecvente. Ele erau realizate cu ajutorul cutitelor de silex sau cu instrumente din fier. Scopul lor era fie îndepartarea fragmentelor osoase rezultate în urma ranirii fie eliberarea persoanei de spiritele rele care au cauzat boala. Unele trepanatii prezinta calus, confirmând succesul operatiei si însanatosirea. Însusi Hipocrate, considerat parintele medicinii, a stat o vreme în nordul Traciei, iar unele carti hipocratice au fost scrise într-o greaca tracica (cartile I si II ale Epidemiilor). (Mircea Eliade, "De la Zamolxis la Gingis-Han)
Faptul ca Zalmoxis nu a fost o personalitate izolata în civilizatia geto-daca este confirmat prin existenta unui alt personaj ilustru: Deceneu, marele preot al lui Burebista. Iata ce spune Iordenes, un istoric din secolul sase, despre Deceneu: "i-a instruit pe daci în aproape toate ramurile filozofiei, caci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învatat morala (...), i-a instruit în stiintele fizicii (...), i-a învatat logica, facându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...), demonstrându-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita Lunii si cum globul de foc al Soarelui întrece masura globului pamântesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit si pâna la apus, spre a se apropia sau îndeparta de polul ceresc".
Herodot declara ca getii "sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.(...) Ei se cred nemuritori (...) credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina." "Aceiasi traci, altadata, cand tuna si fulgera, sloboda sageti in aer impotriva cerului, amenintandu-l pe acest zeu: caci ei nu cred ca exista vreun alt zeu decat al lor."
Ritualul consacrat acestuia presupunea trimiterea la fiecare patru ani a unui sol insarcinat sa-i comunice zeului "ceea ce doresc in fiecare imprejurare". Cativa barbati tineau cu varful in sus trei sulite si cel desemnat prin tragere la sorti era aruncat in aer; cazand, el era strapuns de varfurile celor trei sulite. Sacrificiul facea posibila comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raportul dintre geti si zeul lor, asa cum fusesera ele la inceput, cand Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul si trimiterea mesagerului constituiau intrucatva o repetitie simbolica a intemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capatul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi si beatitudinii sufletului.
Cultul lui Zalmoxis nu poate fi inteles decat dupa ce se dezvaluie sensul initiatic al ocultarii zeului. Mitul cosmogonic romanesc isi reveleaza trasaturile sale specifice dupa ce descifram nu numai preistoria „dualismului“ balcanic si central-asiatic, dar si sensul ascuns al „oboselii lui Dumnezeu„ dupa ce a creat Pamantul, expresie surprinzatoare a unui deus otiosus reinventat de crestinismul popular intr-un efort disperat de a-l desolidariza pe Dumnezeu de imperfectiunile lumii si de aparitia raului...
Spirit razboinic, Zalmoxis, personaj consubstantial a daruit Daciei o religie compatibila cu sufletul razboinic al stramosilor nostri. Zamolxis precede eroii nostri nationali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu si bineînteles si multi altii. Acesti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.
“Niciodata adoratorii lui Zalmoxis n-au înteles sa cedeze fara lupta” afirma un istoric contemporan. Aceasta credinta în nadejdea existentei razboinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esential în etica – “...sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate, la razboi el trebuie judecat fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdarire a sufletului. Prin ascelasi monoteism, dacii respectau precepte crestine înainte de crestinism.”
Prin aceasta mostenire ancestrala zalmoxiana românii s-au ridicat întotdeauna la lupta, razvratire, razboi de câte ori fiinta lor a fost agresata de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trairii românesti s-au nascut simboluri nationale unice, colectivitati unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din sirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trairii telurice, chtonice ancestrale, metafizice - Timpul transcendentei ce leaga pe Pamânt si în Ceruri omul si neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a vesniciei. Pentru neam sacrificiul eroului reprezinta mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explica sacriflciul individual al celui mai bun si frumos fiu al neamului, pe altarul credintei lui Zalmoxis pentru victoria în razboi - Fiinta Omului pentru perenitatea fiintei Neamului, într-o simbioza indestructibila. Pentru români, urmasii dacilor, mitul, credinta în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament. Pornind de la aceasta adorare a lui Zalmoxis de catre vechii daci, putem descoperi cai nebanuite ale sufletului stramosilor nostri.
Zalmoxes gratia, ab Romania condita…
Perioada în care a trait Zalmoxis este incerta. Herodot considera ca a fost un sclav al lui Pitagora (580 - 500 î.H.) care ulterior si-a castigat libertatea, dar tot el afirma: "acest Zalmoxis a trait cu multa vreme mai înaintea lui Pythagoras" Herodot mai spune: "Zalmoxis (...) a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si îi ospata pe cetatenii de frunte; în timpul ospetelor îi învata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. În tot timpul cât îsi ospata oaspetii si le cuvânta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamânt. Când locuinta îi fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încaperilor subpamântene, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însa iarasi în fata tracilor si asa îi facu Zalmoxis sa creada în toate spusele lui". Desi este întâlnit sub numele de Zalmoxis în sursele grecesti, unii istorici presupun ca numele real al sau era Zamolxis. Aceasta presupunere se bazeaza pe cuvântul trac "zamol", care înseamna pamânt si este legat de experienta initiatica a celor 3 ani petrecuti sub pamânt. De aceea Zalmoxis a fost considerat un zeu chtonic. Totuşi, considerentele anterioare sunt în întregime false: numele corect este cel menţionat de greci, Zalmoxis, el provenind de la cuvântul trac "zalmos" care înseamnă piele. El se referea mai exact la credinţa că oamenii care la naştere ies "împieliţaţi", adică înveliţi în placentă, numită popular căiţă, sunt predestinaţi a fi mari magicieni, zalmonari. De aici a derivat cuvântul solomonar, folosit în evul mediu pentru a desemna un mare magician şi tot din această credinţă a rezultat cuvântul împieliţat, cu sensul de copil afurisit sau expresia "drac împieliţat", aplicată numai la copii. Solomonar este un cuvânt de origine dacă, "creştinizat" după numele regelui Solomon din vechiul testament. Faptul că Zalmoxis a fost un zalmonar/solomonar, deci născut cu căiţă, împieliţat, este sugerat de relatarea lui Herodian (232 - 304) din lucrarea sa "Viaţa lui Pitagora": "Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care îl dobândise în Tracia, numit Zalmoxis, deoarece, la naştere, i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea "zalmos"." Cuvântul zalmos însemna însă şi "căiţă" (placentă). Aceasta este confirmată de cuvântul trac "zelmis", din aceiaşi familie, care însemna nou-născut. De aici a derivat cuvântul românesc a zămisli. Deci Zalmoxis însemna cel învelit în piele, împieliţatul. Platon, unul din discipolii lui Pitagora, mentioneaza pe "acei doctori ai regelui trac Zalmoxis, despre care se zice ca stapânesc mestesugul de a te face nemuritor"(Charmide, 156d). Anticii greci au sesizat asemanarea dintre învatatura despre nemurire a lui Zalmoxis si cea a lui Pitagora referitoare la metempsihoza sau reîncarnarea sufletelor, Pitagora însusi afirmând ca îsi reaminteste ultimele sale 20 de vieti. De asemenea, atât Zalmoxis cât si Pitagora au pus bazele unor scoli initiatice. Din aceasta cauza grecii l-au considerat pe Zalmoxis un fost sclav al lui Pitagora, care a fost initiat în tainele stapânului sau. Pitagoreicii, adeptii lui Pitagora, au afirmat pentru prima oara ca pamântul se misca în jurul unui foc central (Soarele). Acest fapt era cunoscut si de daci. O alta asemanare este între discipolii lui Zalmoxis, asceti contemplativi, abstinenti si vegetarieni, numiti "ktistai" sau "polistai" si discipolii lui Pitagora care erau organizati într-o confrerie si duceau o viata simpla, modesta si austera, cultivându-si rabdarea si autocontrolul si care erau vegetarieni.
Preotii daci învatati, asemenea lui Pitagora si druizilor (preotii celti) nu permiteau consemnarea în scris a învataturii lor, desi în celelalte treburi, de ordin public si privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc, conform marturiei lui Cezar. Strabon confirma faptul ca cei învatati îsi transmiteau cunostintele catre discipoli pe cale orala. Preotii traci oficiau cântând si acompaniându-se cu o titera sau cetera, conform lui Iordanes. "Muzica în întregimea ei este socotita traca si asiatica (...) Ba si cei care s-au ocupat de vechea muzica erau, se spune, tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris" (Strabon) Platon spunea în Charmides: Asa stau lucrurile, Charmides si cu cu descântecul nostru. L-am învatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se spune ca au si darul de-a te face nemuritor. Iar tracul acesta arata ca medicii greci spun, pe buna dreptate, cele pe care le-am amintit eu acum: "numai ca Zalmoxis, adauga el regele nostru, care este zeu, mai spune ca asa cum nu trebuie sa încerci a vindeca ochii fara sa vindeci capul si nici capul fara trup, la fel nu poti vindeca nici trupul fara suflet, iar tocmai aceasta e pricina pentru care cele mai multe boli ramân nevindecate de medicii greci, faptul ca ei nu tin seama de întregul, a carui îngrijire ar trebui s-o întreprinda si ca, daca acesta nu se simte bine, este cu neputinta ca partea sa se simta bine". Caci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele cât si cele bune ale trupului si ale fiintei noastre întregi, revarsându-se din suflet, asa cum se rasfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie sa-i dam îngrijire, daca vrem ca deopotriva capul cât si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul, spunea el, se îngrijeste cu anumite descântece... Aratându-mi deci leacul si descântecul, el îmi spunea: "Sa nu te lasi înduplecat sa îngrijesti capul nimanui, care nu-si va fi daruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântecului. Aceasta, zicea el, este greseala pe care, acum, o savârsesc oamenii, ca încearca sa devina un fel de medici ai câte unei parti, fara de cealalta". Multe descoperiri arheologice confirma cunostintele de chirurgie ale dacilor. Practicarea trepanatiilor este dovedita de craniile gasite la Cristesti (lânga Targu Mures), Decea Mures, Dinias Timis, Holboca (lânga Iasi), Poiana-Bârlad, Sarata-Monteoru (lânga Buzau). Interventiile asupra regiunilor frontale si parietale erau mai frecvente. Ele erau realizate cu ajutorul cutitelor de silex sau cu instrumente din fier. Scopul lor era fie îndepartarea fragmentelor osoase rezultate în urma ranirii fie eliberarea persoanei de spiritele rele care au cauzat boala. Unele trepanatii prezinta calus, confirmând succesul operatiei si însanatosirea. Însusi Hipocrate, considerat parintele medicinii, a stat o vreme în nordul Traciei, iar unele carti hipocratice au fost scrise într-o greaca tracica (cartile I si II ale Epidemiilor). (Mircea Eliade, "De la Zamolxis la Gingis-Han)
Faptul ca Zalmoxis nu a fost o personalitate izolata în civilizatia geto-daca este confirmat prin existenta unui alt personaj ilustru: Deceneu, marele preot al lui Burebista. Iata ce spune Iordenes, un istoric din secolul sase, despre Deceneu: "i-a instruit pe daci în aproape toate ramurile filozofiei, caci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învatat morala (...), i-a instruit în stiintele fizicii (...), i-a învatat logica, facându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...), demonstrându-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita Lunii si cum globul de foc al Soarelui întrece masura globului pamântesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la rasarit si pâna la apus, spre a se apropia sau îndeparta de polul ceresc".
Herodot declara ca getii "sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.(...) Ei se cred nemuritori (...) credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina." "Aceiasi traci, altadata, cand tuna si fulgera, sloboda sageti in aer impotriva cerului, amenintandu-l pe acest zeu: caci ei nu cred ca exista vreun alt zeu decat al lor."
Ritualul consacrat acestuia presupunea trimiterea la fiecare patru ani a unui sol insarcinat sa-i comunice zeului "ceea ce doresc in fiecare imprejurare". Cativa barbati tineau cu varful in sus trei sulite si cel desemnat prin tragere la sorti era aruncat in aer; cazand, el era strapuns de varfurile celor trei sulite. Sacrificiul facea posibila comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raportul dintre geti si zeul lor, asa cum fusesera ele la inceput, cand Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul si trimiterea mesagerului constituiau intrucatva o repetitie simbolica a intemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capatul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi si beatitudinii sufletului.
Cultul lui Zalmoxis nu poate fi inteles decat dupa ce se dezvaluie sensul initiatic al ocultarii zeului. Mitul cosmogonic romanesc isi reveleaza trasaturile sale specifice dupa ce descifram nu numai preistoria „dualismului“ balcanic si central-asiatic, dar si sensul ascuns al „oboselii lui Dumnezeu„ dupa ce a creat Pamantul, expresie surprinzatoare a unui deus otiosus reinventat de crestinismul popular intr-un efort disperat de a-l desolidariza pe Dumnezeu de imperfectiunile lumii si de aparitia raului...
Spirit razboinic, Zalmoxis, personaj consubstantial a daruit Daciei o religie compatibila cu sufletul razboinic al stramosilor nostri. Zamolxis precede eroii nostri nationali, Mircea, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu si bineînteles si multi altii. Acesti eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zamolxis.
“Niciodata adoratorii lui Zalmoxis n-au înteles sa cedeze fara lupta” afirma un istoric contemporan. Aceasta credinta în nadejdea existentei razboinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esential în etica – “...sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate, la razboi el trebuie judecat fara parere de rau. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curatându-se de orice fel de patimi, carnea, vinul, femeile sunt o murdarire a sufletului. Prin ascelasi monoteism, dacii respectau precepte crestine înainte de crestinism.”
Prin aceasta mostenire ancestrala zalmoxiana românii s-au ridicat întotdeauna la lupta, razvratire, razboi de câte ori fiinta lor a fost agresata de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trairii românesti s-au nascut simboluri nationale unice, colectivitati unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Stefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din sirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trairii telurice, chtonice ancestrale, metafizice - Timpul transcendentei ce leaga pe Pamânt si în Ceruri omul si neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a vesniciei. Pentru neam sacrificiul eroului reprezinta mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explica sacriflciul individual al celui mai bun si frumos fiu al neamului, pe altarul credintei lui Zalmoxis pentru victoria în razboi - Fiinta Omului pentru perenitatea fiintei Neamului, într-o simbioza indestructibila. Pentru români, urmasii dacilor, mitul, credinta în Zalmoxis, în “a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament. Pornind de la aceasta adorare a lui Zalmoxis de catre vechii daci, putem descoperi cai nebanuite ale sufletului stramosilor nostri.
Zalmoxes gratia, ab Romania condita…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu