Romania de maine!

La multi ani, Frate roman! La multi ani!

Iar ne-a mai plecat un mare regizor...

Regizorul Alexandru Tocilescu a murit la vârsta de 65 de ani, din cauza unei supradoze de medicamente, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Capitală. Surse medicale au precizat că regizorul, care suferea de mai multe boli grave, a luat o supradoză din tratamentul prescris pentru tulburările cardiace cu care fusese diagnosticat.

Alexandru Tocilescu, născut pe 27 iulie 1946, este unul dintre cei mai apreciaţi regizori de teatru români. A montat cu succes piese ca "O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu", "Elizaveta Bam", "Comedie roşie" (în cadrul programului Teatrului Naţional Bucureşti "Procesul comunismului prin teatru"), "Casa Zoicăi", "Eduard al III-lea", "Sfârşit de partidă", "Comedie roşie" etc.

Printre filmele regizate de Alexandru Tocilescu se numără "Bani de dus, bani de-ntors" (2005), "Ultima haltă în Paradis" (2002) şi "Tristeţea vânzătorului de sticle goale" (1981).

În 1999, Alexandru Tocilescu a primit premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol - "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, montat la Teatrul Naţional Bucureşti, iar în 2002 i-a fost decernat premiul UNITER pentru întreaga activitate. Totodată, în 2006, Tocilescu a primit premiul pentru cea mai bună regie, cu piesa "O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu", în cadrul Festivalului Comediei Româneşti - festCO.

În luna iulie a acestui an, regizorul Alexandru Tocilescu a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor - Walk of Fame, un proiect cultural dedicat "valorilor artistice ale teatrului şi filmului românesc", situat în Piaţa Timpului din Capitală.

Vestea tristă e copleşitoare. Deşi făcea de mai mulţi ani dializă, verva artistică îi dădea forţă fizică, se afla în această perioadă în repetiţii la Teatrul Bulandra cu un spectacol după un text japonez de Kobo Abe. Este tatăl scriitorului, jurnalistului şi muzicianului român Alex Tocilescu.

Odihneste-te in pace, Maestre !

Parada masonica

Rudyard Kipling "If"

Lectii cu Nichita Stanescu

Manuscrisele de la Marea Moarta

Manuscrisele de la Marea Moartă au fost scrise cu aproximativ 2.000 de ani în urmă şi conţin aproape 900 de texte. Au fost descoperite între 1947 şi 1956, iar lumea ştiinţei continuă să fie marcată de controverse referitoare la autorii textelor.

Manuscrisele, sub forma unor suluri, au fost descoperite în peşteri aflate în apropierea localităţii Qumran, din Cisiordania. Cele mai multe dintre texte sunt scrise pe pergament, iar câteva pe papirus.

O ipoteză sugerează că autorii manuscriselor au făcut parte dintr-o sectă evreiască de la Qumran, din deşertul Iudeii.

Alţi specialişti cred însă că manuscrisele ar fi fost redactate la Ierusalim sau alte regiuni din Israel şi că ar fi fost ascunse în peşteri atunci când populaţia s-a refugiat în anul 70 e.n., fugind din calea romanilor, care au înăbuşit o răscoală a evreilor din provincia romană Iudeea şi au distrus Templul lui Solomon din Ierusalim.

Unii cercetători consideră că autorii au fost esenienii, oameni ce aparţineau unei secte religioase a fraternităţii, care a existat între secolele II şi I î.Hr.; alţii cred că nu există argumente suficiente pentru a afirma clar că a fost vorba despre esenieni.

Noi descoperiri, legate de data acesta de textilele găsite în peşteri, au reaprins polemica între arheologi.

S-a descoperit că toate fragmentele de materaile textil găsite sunt ţesute din in şi nu din lâna, care era ţesătura cea mai larg utilizată în acea vreme în Israel. În plus, s-a descoperit că, iniţial, materialul făcuse parte din articole de îmbrăcăminte şi, deşi oamenii obişnuiau la acea vreme să poarte ţesături colorate, mare parte din pânza găsită în peşteri a fost albită în mod special şi este lipsită de decoraţiuni.

Orit Shamir, de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi, şi Naama Sukenik, de la Universitatea Bar-Ilan, consideră că autorii manuscriselor purtau îmbrăcăminte foarte simplă, în dorinţa de a se deosebi de romani (care purtau veşminte colorate), de a se distanţa de cultura acestora.

Nu era vorba despre o alegere impusă de lipsa mijloacelor materiale, deoarece, consideră cei doi arheologi, cei care au purtat hainele respective nu erau săraci. Dintre cele cca. 200 de fragmente de textile, unul singur arăta că ar fi fost peticit - un indiciu care arată, cred Orit Shamir şi Naama Sukenik, că era vorba despre oameni cu o stare materială bună.

Robert Cargill, profesor la Universitatea din Iowa, SUA, care a scris mult despre Qumran, e şi el de părere că locuitorii din regiune nu erau săraci, judecând după artefactele - precum monede şi sticlărie - descoperite aici. El crede că era vorba despre oameni care producea bunuri în cantitate îndestulătoare şi făceau şi comerţ cu aceste produse.

Alţi doi arheologi, Yitzhak Magen şi Yuval Peleg, de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi, care au efectuat recent cercetări în regiune, cred că situl de la Qumran n-ar fi putut fi locuit de mai mult de câteva zeci de persoane şi că nu are de-a face cu manuscrisele. Ei sunt susţinători ai ideii că sulurile au fost aduse şi ascunse aici de oameni din alte părţi ale provinciei, care fugeau din cale armatei romane, după ce aceasta cucerise Ieruslimul, în anul 70 e.n.

Shamir şi Sukenik, în schimb, susţin ideea că textele au fost redactate chiar la Qumran. Dacă ele ar fi fost aduse, odată cu alte bunuri proprii, de către refugiaţi, atunci s-ar fi găsit în peşteri şi fragmente textile din lână, cea mai comună fibră utilizată atunci.

Faptul că s-au găsit resturi de pînză albă de in trimite cu gândul la descrierea făcută esenienilor de către Iosephus Flavius, un scriitor evreu antic, care spune că esenienii se îmbrăcau întotdeauna în alb (dar nu şi că ar fi purtat veşminte de in).

Robert Cargill crede că textilele găsite sunt un argument în favoarea ideii că manuscrisele ar fi fost create de o sectă care trăia la Qumran. Totuşi, "dacă era sau nu vorba despre esenieni, asta e o altă chestiune", a declarat el.

Identitatea celor care au redactat manuscrisele de la Marea Moartă rămâne, în continuare, subiect de dezbateri în lumea arheologilor.

Analizele arată că unele dintre suluri ar putea data din secolul al III-lea î.e.n., în vreme ce altele ar fi fost scrise în secolul I e.n. Faptul că unele datează dintr-o vreme în care Qumran nu exista încă l-a condus pe Cargill la o teorie de compromis: unele dintre manuscrise ar fi putut fi create de membrii unei comunităţi din Qumran care, în paralel, ar fi colecţionat şi alte manuscrise, mai vechi, redactate de oameni din afara comunităţii.

http://www.livescience.com/

Despre leviti

Profeţia Apocalipsului vorbeşte despre două grupuri, aflate în relaţie fraternă unul cu celălalt în serviciul lui Dumnezeu, care vor supravieţui necazului celui mare: unul preoţesc din "toate seminţiile fiilor lui Israel" şi unul levitic "din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă" (Apoc. 7:4, 9). Aceasta ne aminteşte că în Israelul antic leviţii erau fraţii naturali şi de serviciu sacru ai preoţilor, aşa cum arată limbajul folosit în Vechiul Testament.

Şi Domnul a zis lui Aaron: „...Apropie de asemenea de tine, pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, seminţia tatălui tău, ca să fie ataşaţi de tine şi să-ţi slujească; dar tu şi fiii tăi împreună cu tine, veţi fi înaintea cortului întâlnirii... Iată că am luat pe fraţii voştri, leviţii, din mijlocul fiilor lui Israel, ca unii care sunt daţi ca un dar Domnului ca să facă slujba cortului întâlnirii. Tu, şi fiii tăi, împreună cu tine, să împliniţi slujbele preoţiei voastre în tot ce priveşte altarul şi tot ce este dincolo de perdea; aceasta este slujba pe care o veţi face. Vă dăruiesc slujba preoţiei.“ (Num. 18:1-7)

Relaţia era valabilă şi în sens invers: preoţii erau 'fraţii' leviţilor.

Aceştia erau fiii lui Levi, după casele lor părinteşti. Şi ei, ca şi fraţii lor, fiii lui Aaron, au tras la sorţi. (1 Cron. 24:30, 31; vezi şi 23:32*)

De asemenea, profeţia din Isaia 66:20, 21 arată că cei luaţi dintre naţiuni pentru preoţi ca leviţi sunt "fraţii" acestora:

"Vor aduce pe toţi fraţii voştri [ai israeliţilor deveniţi preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu conform cu Isaia 61:6*] din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar pentru Domnul, pe cai, în care şi pe tărgi, pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim", zice Domnul, "cum îşi aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului. Şi voi lua şi dintre ei, pe unii ca... leviţi [lit. pentru preoţi ca leviţi]", zice Domnul.

În Apocalips expresia "fraţii" apare cu această conotaţie profetică de două ori. În prima dintre apariţii, leviţii care compun marea mulţime sunt numiţi "fraţii" celor 144000 de 'preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu' pecetluiţi. Apocalips 6:9-11 spune:

Şi când a rupt pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza mărturiei pe care o ţinuseră [preoţii deja ucişi]. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: "Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?" Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei [preoţii supravieţuitori] şi al fraţilor lor, care aveau [lit. erau pe punctul] să fie omorâţi ca şi ei.

Cuvintele de mai sus vorbesc despre împlinirea numărului celor "împreună slujitori cu ei ŞI al fraţilor lor care erau pe punctul de a fi omorâţi ca şi ei". Întrucât în continuare în capitolul 7 sunt prezentate două clase, cei 144000 de sclavi ai lui Dumnezeu (preoţi) şi marea mulţime levitică care slujeşte zi şi noapte în templu, 'fraţii' trebuie să fie marea mulţime. Aceasta arată că întârzierea răzbunării lui Dumnezeu asupra locuitorilor pământului, care intervine la sfârşitul necazului celui mare, este motivată nu doar de 'împlinirea' numărului celor 144000 de aleşi, ci şi de acela al "fraţilor lor" - marea mulţime (comp. Apoc. 14:6, 7*). Aşa cum a explicat Isus, prin scurtarea oportună a zilelor necazului celui mare, de dragul celor aleşi ai lui Dumnezeu, aceştia vor rămâne în viaţă pentru a predica Evanghelia împărăţiei în toată lumea ca mărturie pentru toate popoarele (Mat. 24:14, 22*).

Al doilea loc unde apare cuvântul semnificativ "fraţi", pentru a descrie în lumina profetică a Vechiului Testament relaţia dintre cele două grupuri de slujitori ai lui Dumnezeu, este Apocalips 12:10:

Şi am auzit în cer un glas puternic, care zicea: "Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos".

Aici marea mulţime este cea care îi numeşte 'fraţi' pe cei din clasa preoţească. Cuvintele din Apocalips 12:7-12 se bazează pe Zaharia, capitolul 3. Versetul 8 al acestui capitol spune: "Ascultă, dar, Iosua, mare preot, tu şi însoţitorii tăi care stau înaintea ta; căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată voi aduce pe Robul Meu, Vlăstarul". Marele preot Iosua, căruia i se împotrivea Satan, îi reprezintă pe preoţi, iar "însoţitorii" lui pe leviţii marii mulţimi. Datorită numărului mare de membri, marea mulţime are un "glas puternic" atunci când se exprimă. Comparativ, despre glasul mulţimii din Apocalips 19:6, se spune că este "ca vuietul unor ape multe şi ca bubuitul unor tunete puternice". Aflându-se înaintea marelui preot, care se afla la rândul lui înaintea îngerului care vorbea, "însoţitorii" lui levitici aud şi au astfel cunoştinţă de ce se întâmplă în curţile templului. Iosua este purificat ceremonial şi numit în funcţie, iar Satan se opune fără succes. Există însă o veste bună pe care ei sunt îndemnaţi în mod expres să o audă şi să slujească ca "semne" pentru ea: Din acest moment înainte Dumnezeu va aduce în scurt timp pe robul lui, Vlăstarul (comp. Isaia 11:1-10). În Apocalips 12:10-12 găsim sinteza profetică a mesajului pe care îl va înţelege şi îl va vesti marea mulţime, cu 'glas puternic ca bubuitul unor tunete puternice', adică în auzul fiecărui om de pe pământ, pe parcursul necazului celui mare:

"Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului său, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp".

Faptul că cele doua grupuri, cei 144000 şi marea mulţime, sunt prezentate în Apocalipsa în relaţie de fraternitate asemenea preoţilor şi leviţilor din antichitate, este un element în plus al puzzle-lui, care ajută la identificarea lor ca preoţi şi leviţi spirituali.

Levitii, cunoscuti si sub denumirea de "neaaroniti", constituiau acea categorie de slujitori ai Templului care se trageau din cei trei fii ai lui Levi, si anume: Gherson (ghersoniti), Cahat (cahatiti) si Merari (merariti). Acesti descendenti din neamul lui Levi, numiti "leviti", au fost randuiti de Domnul sa ajute preotilor, la Templu, in numele celor intai-nascuti ai lui Israel.

"Iarasi a grait Domnul cu Moise, in pustiul Sinai, si a zis: "Numara pe fiii lui Levi, dupa familiile lor, dupa neamurile lor; pe toti cei de parte barbateasca, de la o luna in sus sa-i numeri." Si i-au numarat Moise si Aaron, dupa cuvantul Domnului, cum le poruncise Domnul. Iata dar care sunt fiii lui Levi, dupa numele lor: Gherson, Cahat si Merari. (...) Deci toti levitii numarati, pe care i-au numarat Moise si Aaron, cum poruncise Domnul, dupa neamurile lor, parte barbateasca, de la o luna in sus, au fost douazeci si doua de mii. Apoi a zis Domnul catre Moise: "Socoteste pe tot barbatul intai-nascut dintre fiii lui Israel, de la o luna in sus, si ia numarul numelor lor. Si in locul tuturor intai-nascutilor ai fiilor lui Israel, sa iei pentru Mine pe leviti. Eu sunt Domnul" (Numeri 3, 15-17; 39-41).

Levitii au fost randuiti, spre a-si indeplini misiunea, printr-un act special, de sfintire. Astfel, mai intai, levitii au fost stropiti de catre Aaron cu "apa curatiei", luata din baia aflata in curtea Templului, iar mai apoi au fost rasi cu briciul pe tot corpul, spalandu-li-se si toate vestmintele. In cele din urma, fiind adusi in fata Cortului Marturiei, batranii poporului si-au pus mainile pe ei.

Punerea mainilor batranilor asupra levitilor nu insemna consacrarea lor, caci poporul nu avea aceasta putere sacramentala, ci prin acest gest se arata ca pacatele poporului erau puse asupra levitilor, care urmau sa le ispaseasca, oferindu-se pe ei insisi ca jertfa sfanta lui Dumnezeu.

Dupa ce avea loc punerea mainilor batranilor asupra levitilor, se jertfeau doi vitei de parte barbateasca, unul ca ardere de tot, iar altul ca jertfa pentru pacat. Mai inainte de a fi jertfiti viteii, levitii isi puneau mainile asupra capetelor lor, in semn de transmitere a pacatului asupra acelora.

In sfarsit, ritualul de sfintire a levitilor se incheia cu rostirea unor rugaciuni, de catre Aaron. "S-au curatit deci levitii si si-au spalat hainele, iar Aaron a savarsit sfintirea lor inaintea Domnului si s-a rugat pentru ei, ca sa fie curati. Dupa aceea au intrat levitii sa-si faca slujbele lor la Cortul Adunarii, inaintea lui Aaron si inaintea fiilor lui. Cum poruncise Domnul lui Moise pentru leviti, asa au facut cu ei" (Numeri 8, 21-22).

Levitilor li s-au incredintat mai multe sarcini, precum citim: "Sa lucreze la Cortul Adunarii" (Numeri 4, 23). Levitii erau incredintati lui Aaron si fiilor lui, spre a le ajuta si a indeplini lucrari pregatitoare cultului in sine (curatenie, aprovizionare, etc). Ei erau mijlocitori, intre preoti si popor. Cat timp evreii au calatorit, pana la intrarea in Canaan, transportarea, montarea si pazirea Cortului Sfant a fost incredintata tot levitilor.

Preotii strangeau Cortul si Sfintele Vase, invelindu-le in mai multe straturi de panza, iar abia apoi le puteau cara levitii. Acestia din urma nu aveau voie sa se atinga singuri de cele sfinte. Atingerea sau, uneori, chiar simpla vedere a celor Sfinte, de catre leviti, le putea atrage acestora moartea. Levitii se ingrijeau ca nici poporul sa nu priveasca direct spre acestea.

Slujba levitilor se aseamana deci cu cea a diaconilor crestini. Astfel, ei lucrau numai langa Cortul Sfant, indeplinind doar sarcini secundare: pazirea Cortului, inchiderea si deschiderea acestuia, pastrarea curateniei, prepararea painilor punerii inainte, achizitionarea de aromate si de alte materiale liturgice, strangerea zeciuielii, administrarea veniturilor de la Templu, strangerea de colecte pentru reparatii, ingrijirea celor leprosi, cantarea vocala si instrumentala de la slujbe, etc.

Ca si in cazul actualilor diaconi, levitii puteau sluji la Templu abia dupa indeplinirea varstei de 30 de ani, aceasta scazand, mai apoi, la 25 de ani. Pana la intrarea in Tara Sfanta, cand cararea Cortului era o sarcina grea, varsta minima a levitilor era de 30 de ani: "Numara din fiii lui Levi pe fiii lui Cahat, dupa neamurile si dupa familiile lor, pe toti cei buni de slujba, de la treizeci de ani in sus, pana la cincizeci de ani, ca sa lucreze la Cortul Adunarii" (Numeri 4, 2-3).

Dupa asezarea in Canaan, evreii nu au mai trebuit sa care Cortul Sfant, acesta avand un loc fix. Astfel, sarcinile levitilor puteau fi indeplinite si de evrei mai tineri, varsta minima de consacrare a acestora scazand la 25 de ani, precum citim: "Si a grait Domnul cu Moise si a zis: Aceasta este legea levitilor: de la douazeci si cinci de ani in sus sa intre sa lucreze la Cortul Adunarii; iar la cincizeci de ani sa inceteze si sa nu mai lucreze. De acolo inainte sa ajute fratilor lor a strajui la Cortul Adunarii, dar de lucrat sa nu mai lucreze. Asa sa faci cu levitii, ca fiecare sa fie la slujba lui de paznic" (Numeri 8, 24-26).

In vremea regelui David, numarul levitilor era deosebit de mare. Astfel, la indemnul profetilor Gad si Natan, regele David ii va imparti pe leviti in functie de slujirea acestora, astfel: o parte ca ajutor preotilor, o parte ca scriitori si judecatori, o parte ca portari ai Cortului, iar o alta parte ca si cantareti.

La randul lor, levitii incredintati preotilor au fost impartiti in cate 24 de cete, fiecare ceata avand cate un levit principal. Fiecare ceata slujea la Cortul Sfant cate o saptamana, ordinea acestora fiind trasa la sorti.

Vestmantul levitilor nu era unul special, ci unul destul de simplu: o camasa lunga, pana jos, confectionata insa dintr-un material mai special. In vreme ce hainele evreilor de rand erau tesute din in, cele ale levitilor erau confectionate din bumbac. Sursa de venit a levitilor se tragea din zeciuiala oferita de neamurile evreiesti. Levitii, in calitatea lor de slujitori ai celor sfinte, erau scutiti de taxe si de serviciul militar.

In secolul ce-a urmat victoriei asiriene, levitii tribului lui Iuda au început sa scrie Vechiul Testament, începând cu cartea a cincea, Deutoronomul, pe care au citit-o poporului în templul din Ierusalim. Asa s-a nascut "legea mozaica" pe care Moise, daca ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoasca. Toti eruditii rabinici sunt de acord asupra faptului ca desi textele îi sunt atribuite lui Moise si uneori lui Iehova, ele au fost în realitate scrise si rescrise de leviti dupa bunul lor plac. Cartea Deuteronomul sta la baza textului Thora, care la rândul sau sta la baza Talmudului, de unde deriva nesfârsita serie de comentarii si comentarii asupra comentariilor care în întregimea lor constituie "legea iudaica". "Deuteronomul" înseamna "cea de-a doua lege", a levitilor si a fost scrisa înaintea primelor doua carti ale Facerii si Iesirii; celelalte doua carti din Vechiul Testament care apartin la Thora, Leviticul si Numerii, au fost scrise si mai târziu, desi toate patru au pretentia ca sunt o naratiune cronologica. Rescriind "legea", levitii au produs în Deuteronomul o lege total opusa celor zece porunci pe care legenda zice ca le-a primit Moise. Eruditii sionisti declara ca ei aveau dreptul de a "face fata conditiilor existentei în continua schimbare în spiritul învataturilor traditionale" (Dr. Joseph Kastein). Levitii justifica dreptul lor de a rescrie si modifica textul legii la bunul lor plac printr-o porunca a lui Iehova care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvaluit o Thora secreta numai lui: de a nu scrie niciodata aceasta lege si de a o transmite numai oral celor initiati, "caci", zice Talmudul (citat de Dr. Funk), "Iehova a prevazut ca într-o zi goimii vor citi Thora si vor pretinde ca sunt si ei fii lui Dumnezeu, dar nu va fi asa, caci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învatatura secreta orala".

Nu se poate stabili cât de aproape este textul cartii a cincea din Vechiul Testament de textul citit original în templul din Ierusalim, caci levitii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus si publicat, dupa care nu le-a mai fost posibil sa schimbe prea mult; probabil ca ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu contine textul integral, dar contine destule. În timp ce cele zece porunci ziceau sa nu ucizi, sa nu furi, etc., "cea de-a doua lege" (Deuteronomul) porunceste în mod expres sa asasinezi, sa ucizi, sa distrugi cu desavârsire popoarele învecinate, sa le iei averea, sa-i transformi în robi, sa n-ai mila, sa nu cruti pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care rasplateste pe credinciosii sai cu o singura conditie: credinciosii sa nu se abata deloc de la "lege si judecati", care lege consta în primul rând din obligatia de a ucide si anihila pe ceilalti oameni. Iehova cere intoleranta. Stapânirea lumii prin masacru si teroare este primul lucru pe care-l cere "legea" pe care Moise ar fi lasat-o pe patul de moarte (Deuteronomul 2). Aceasta carte a cincea din Vechiul Testament contine istorii despre cum a fost aplicata "legea" si cum au fost distruse triburi si sate, de catre piosii credinciosi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este "ucide", "distruge cu desavârsire", "masacreaza". Cititorul de azi al Vechiului Testament nu da atentie acestor cuvinte: dar ele zugravesc o realitate, care a avut loc în 1948, de exemplu, când populatia palestiniana pasnica a satului Deir Yasin a fost masacrata cu toata cruzimea prescrisa de "lege" si n-a fost lasat în viata nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7:2. Trupele britanice care au venit dupa masacru la fata locului au gasit cadavrele femeilor si copiilor casapiti de catre comandourile israeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, asa cum cere "legea". Palestinienii vazând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel si cum Natiunile Unite si puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lasându-si pamântul si avutul în mâna cotropitorilor -- exact asa cum prescrie Deuteronomul 7:1; 20:16; etc. Caci în parlamentarile lor cu puterile occidentale, sionistii zic "Biblia este mandatul nostru" (Dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel); si cartea cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.

În continuare în Deuteronomul Iehova porunceste prin legea sa sa fie distruse toate celelalte religii (7:5), ceea ce se aplica în mod special crestinismului. Aici apartine distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-crestin, canonizarea lui Iuda Iscariotul si toata ofensiva anti-crestina a guvernului bolsevic imediat ce-a preluat puterea. Tot în virtutea acestei "legi" au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13:5); si tot aici se prescrie denuntul practicat împotriva membrilor familiei, asa cum îl cer autoritatile comuniste (Deuteronomul 13:6). În privinta cinstei în afaceri, ea este prescrisa în raportul cu co-religionarii, dar este interzisa în relatiile cu ceilalti (Deuteronomul 23:19-20). Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o lista de blesteme care vor cadea asupra celor ce nu respecta "legea", în eficacitatea carora se mai crede si astazi în cercurile talmudice unde se invoca blestemele împotriva celor proscrisi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva dusmanilor, daca credinciosii vor reveni la sentimente mai bune si vor executa "legea". Astfel, rolul "goimilor" prescris de "lege" este ca sa serveasca drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmeaza întocmai "legea", când împotriva lor însisi pentru ca au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28:64-66; 30:7). Astfel se explica vesnicele plângeri si acuze ca evreii sunt persecutati peste tot de catre toate natiunile din lume, indiferent cât de prosperi si de privilegiati sunt în sânul acestor natiuni: "legea" le cere aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseste pe iudei împrastiindu-i printre ceilalti oameni, ceea ce în sine constituie opresiune din partea celorlalti oameni prin simplul fapt ca exista; apoi "persecutorii", adica ceilalti oameni, trebuie pedepsiti ca persecutori si distrusi. Faptul ca tribul lui Iuda traieste în sânul altor natiuni este în acelasi timp prescris de Iehova si un act de persecutie din partea celorlalte natiuni. Astfel, daca într-un accident 5 evrei mor alaturi de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecutie antisemita.

La conciliul din Trent o mâna de prelati au hotarât ca Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptura egala cu Noul Testament - lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atentie si cu întelegere Vechiul Testament. Caci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva "legii" din Deuteronomul si cele doua Testamente sunt diametral opuse.

La vreo 20 de ani dupa ce levitii au publicat "legea" în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni care l-au dus în robie în Babilon.

Geneza 4:1-26

1. Adam s-a împreunat cu nevasta-sa Eva; ea a ramas însarcinata, si a nascut pe Cain. Si a zis: "Am capatat un om cu ajutorul Domnului!"

2. A mai nascut si pe fratele sau Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.

3. Dupa o bucata de vreme, Cain a adus Domnului o jertfa de mâncare din roadele pamântului.

4. Abel a adus si el o jertfa de mâncare din oile întâi nascute ale turmei lui si din grasimea lor. Domnul a privit cu placere spre Abel si spre jertfa lui;

5. dar spre Cain si spre jertfa lui, n-a privit cu placere. Cain s-a mâniat foarte tare, si i s-a posomorât fata.

6. Si Domnul a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, si pentru ce ti s-a posomorât fata?

7. Nu-i asa? Daca faci bine, vei fi bine primit; dar daca faci rau, pacatul pândeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu sa-l stapânesti."

8. Însa Cain a zis fratelui sau Abel: "Haidem sa iesim la câmp." Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui sau Abel, si l-a omorât.

9. Domnul a zis lui Cain: "Unde este fratele tau Abel?" El a raspuns: "Nu stiu. Sunt eu pazitorul fratelui meu?"

10. Si Dumnezeu a zis: "Ce ai facut? Glasul sângelui fratelui tau striga din pamânt la Mine.

11. Acum blestemat esti tu, izgonit din ogorul acesta, care si-a deschis gura ca sa primeasca din mâna ta sângele fratelui tau!

12. Când vei lucra pamântul, sa nu-ti mai dea bogatia lui. Pribeag si fugar sa fii pe pamânt."

13. Cain a zis Domnului: "Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.

14. Iata ca tu ma izgonesti azi de pe fata pamântului; eu va trebui sa ma ascund de Fata Ta, sa fiu pribeag si fugar pe pamânt; si oricine ma va gasi, ma va omorî."

15. Domnul i-a zis: "Nicidecum; ci daca va omorî cineva pe Cain, Cain sa fie razbunat de sapte ori." Si Domnul a hotarât un semn pentru Cain, ca oricine îl va gasi, sa nu-l omoare.

16. Apoi, Cain a iesit din Fata Domnului, si a locuit în tara Nod, la rasarit de Eden.

17. Cain s-a împreunat cu nevasta-sa; ea a ramas însarcinata si a nascut pe Enoh. El a început apoi sa zideasca o cetate, si a pus acestei cetati numele fiului sau Enoh.

18. Enoh a fost tatal lui Irad. Irad a fost tatal lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatal lui Metusael; si Metusael a fost tatal lui Lameh.

19. Lameh si-a luat doua neveste: numele uneia era Ada, si numele celeilalte era Tila.

20. Ada a nascut pe Iabal; el a fost tatal celor ce locuiesc în corturi si pazesc vitele.

21. Numele fratelui sau era Iubal: el a fost tatal tuturor celor ce cânta cu alauta si cu cavalul.

22. Tila, de partea ei a nascut si ea pe Tubal-Cain, fauritorul tuturor uneltelor de arama si de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama.

23. Lameh a zis nevestelor sale: "Ada si Tila, ascultati glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultati cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea, si un tânar pentru vânataile mele.

24. Cain va fi razbunat de sapte ori, iar Lameh de saptezeci de ori câte sapte.

25. Adam s-a împreunat iarasi cu nevasta-sa; ea a nascut un fiu, si i-a pus numele Set; "caci", a zis ea, "Dumnezeu mi-a dat o alta samânta în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain."

26. Lui Set i s-a nascut si lui un fiu si i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii sa cheme Numele Domnului.

Înainte de a trece la Seth, străbunul în linie directă a lui Noe şi, deci, a întregii rase omeneşti, Biblia mai face un ultim lucru pentru noi: prezintă urmaşii lui Cain. E foarte greu să se găsească o justificare acelei liste pentru că, în primul rând, acele personaje nu au nici o contribuţie la istoria evreilor. Mai mult, numele acestor urmaşi sunt variaţii la numele urmaşilor lui Seth. Întâlnim un Enoch în fiecare listă, un Irad (în linia lui Seth Iared), un Metuşael (Metuşala), un Lameh… Singurii care nu au corespondenţi sunt fraţii Iabal şi Iubal şi Tubal-Cain. De fapt, doar aceştia trei par a avea un rol: Iabal a fost „tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele”, adică, a păstorilor nomazi, dar atunci ce altceva era Abel? Această frază îi descrie de fapt atât pe semiţi (nu numai pe arabi), cât şi pe evrei. Să fi fost evreii urmaşii lui Iabal? Nici vorbă! Iar Iubal era „tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta şi cu cavalul.” Deci, a tuturor cântăreţilor din instrumentele respective. Chiar şi al lui David? Sau al instrumentiştilor din Templu? Se ştie că ei erau urmaşii lui Kohan… Iar Tubal-Cain era, poate, pur şi simplu Cain care aducea din Asia Mică secretul prelucrării metalelor. Oricum, acest lucru nu mai are importanţă. Urmaşii lui Cain au pierit, alături de toţi ceilalţi urmaşi ai lui Adam şi Seth, la Potop. Doar Noe şi fii lui au rămas, şi din aceştia se trag toţi păstorii, toţi plugarii, toţi trăitorii în corturi, toţi muzicienii şi toţi faurii. Ce rost are lista descendenţilor lui Cain? Pe parcursul poveştii biblice se vorbeşte despre „revoluţiile” mijloacelor de producţie ale civilizaţiei umane. În istorie ele se numesc, folosind limbajul de fag al foştilor „istoricieni” români, diviziuni sociale ale muncii. După culegător a venit agricultorul. A venit apoi păstorul şi apoi meşteşugarul. Au apărut mai apoi şi preotul, militarul, nobilimea… Aproape de fiecare dată aceste „diviziuni” s-au produs prin (sau au fost însoţite de) convulsii sociale, vorba domnului Iliescu. Povestea lui Cain şi Abel vorbeşte şi ea despre o astfel de convulsie. Agricultorul nu a privit cu bucurie la nomad – de cele mai multe ori acesta era cotropitorul. În istoria adevărată, ucigaşul nu a fost Cain, ci Abel. Dar autorii Torei, ei înşişi urmaşi ai unui popor de păstori nomazi, nu puteau fi decât partinici în judecata lor. Agricultorul era sedentarul, cananitul, cel care, prin zeci de tentacule ale civilizaţiei, reuşea, până la urmă, să „cucerească” nomadul. Cine ştie dacă povestea nu este un lament despre tradiţia nomadă – pură, sălbatică, dar atât de liberă, pierdută de evrei? Un ultim lucru. Cum s-a explicat numele lui Cain, să o facem şi cu numele lui Abel. În ebraică el este Hebel, şi s-ar traduce prin „puf de aer”, nestatornicie sau chiar prin „nimic”. O indicaţie, poate, despre nestatornicia nomadului. Dar mai are un posibil înţeles: cuvântul sumerian aplu înseamnă fiu. Deci, e foarte posibil ca şi această legendă, atât de organic redactată în ţesătura Bibliei, să fie de origine sumeriană…

Marea Loja a Frantei, adevaratul vinovat in scandalul MLNaR

În ultimii ani de zile masoneria franceză oferă României, în mod special, un exemplu extrem de negativ şi nociv din punct de vedere al relaţiilor de fraternitate. Pe fondul crizei acute din sânul Marii Loji Naţionale Franceze, actualmente nerecunoscută de Marea Lojă Unită a Angliei, Marea Lojă a Franţei, ce se pretinde a fi cea mai veche obedienţă din Franţa a lovit constant în încrederea acordată de Masonii români.

Totul a început din perioada fostului Mare Maestru Alain Graesel, vârful de lance al vinovăţiei masoneriei fraceze în România. Jocul dublu al acestuia şi ambiguitatea de care au dat dovadă liderii GLdF până în prezent a dus la escaladarea unui conflict tipic GLdF. De fapt, această metodă de lucru a francezilor de la GLdF este deja cunoscută în România şi nu numai. Modul în care se spală pe mâini de îndată ce apare conflictul, provocat tot de ei şi de incapacitatea lor de leadership, este probat în ţara noastră în ziua de azi.

De fapt, aceasta este politica duplicitară dusă de obedienţa franceză în majoritatea ţărilor din spaţiul fost comunist. Mai întâi recunosc o Mare Lojă, vezi cazul României, sau fondează una, vezi cazul Bulgariei şi Ungariei (încă nu beneficiază de "tratamentul" României), după care retrag recunoaşterea atunci când interesele lor nu mai conincid cu cele naţionale din acele state. Este un mod colonialist la nivel masonic, asta dacă ne uităm în trecutul Franţei ca stat.

O analiză profundă a acestor aspecte ne arată că actuala conducere nu a făcut nimic pentru a remedia greşelile lui Graesel de frică ca nu cumva să se admită că Marea Lojă greşeşte în politica sa externă. De fapt, GLdF nu are o politică externă, aceasta fiind moartă de mulţi ani de zile. GLdF există doar în Franţa şi atât, nimic mai mult. Este doar o iluzie înghiţită de cele mai multe ori de Fraţi masoni în căutare re recunoaştere, însă după ce a fost înghiţită pastila începe şi indigestia.

Însă revenind la aspectul naţional din România, putem considera actele de o josnică morală provenite din Paris ca fiind o trădare în plan nu doar masonic, ci şi uman. Lipsa responsabilităţii, puterea tot mai scăzută a acestei obedienţe şi caracterul său masonic lipsit de specific internaţional arată o condamnare la moarte din punct de vedere moral.

Cu toate acestea, o întrebare circulă şi în Franţa şi în România: va recunoaşte oare GLdF faptul că a greşit în mod voit şi repetat în acţiunile sale politice şi masonice în România? Răspunsul este unul categoric NU! Prin urmare am putea crede că în ceea ce priveşte Masoneria naţională română nu există nicio vină sau cel puţin nu una atât de marea ca cea franceză.

http://jurnalmasonic.blogspot.com/

Scottish Rite creed

Human progress is our cause, liberty of thought our supreme wish, freedom of conscience our mission, and the guarantee of equal rights to all people everywhere our ultimate goal.

Tot ce va doriti!

În fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteşte Soborul Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri. Lumea îngerească a fost creată de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent şi nici din fiinţa Sa.

Aceasta sărbătoare a fost la origine o simplă aniversare anuală a sfinţirii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail, ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare în cele mai vechi sinaxare ca fiind o sărbătoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu, ea a devenit o sărbătoare comună a tuturor Sfintilor Îngeri.

În limba ebraică, numele Sfântului Arhanghel Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”. Conform Scripturii, toţi morţii vor ieşi din morminte la glasul trâmbiţei Sfântului Arhanghel Mihail. În limba ebraică, Gavriil înseamnă „bărbat-Dumnezeu”. Numele său conţine vestea că Dumnezeu Se va face barbat, că va asuma firea omenească.

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, îngeri ai adevărului şi dreptăţii, să vă stea alături mereu, la bine şi la greu, să vă lumineze calea şi să vă arate destinul. Sfântul caruia îi purtaţi numele să vă ocrotească în fiecare zi, să vă aducă linişte, pace şi să nu lase ca speranţa să se stingă din sufletul voastru. La mulţi ani, dragii mei FF.’. si prieteni!

Geometrie sacra

Toate dimensiunile piramidelor se bazeaza pe o uluitoare acrobatie a celor mai controversate numere ale matematicii si ale naturii: pi (3,14) si 1,618 (numarul de aur), din a caror combinare geometrica ar fi rezultat tot ceea ce poate cladi armonios omul, inspirat de dinastia sapientiala a zeului Thot. Mai mult, diametrelor planetelor Sistemului Solar au loc si ele in geometria riguroasa a piramidelor. Poate o mâna si o minte de geniu au existat pe aceste meleaguri cu milenii in urma deaoarece:

1. Axa care uneste marea sala subterana a platoului Giseh cu centrul micii piramide asociata Sfinxului trece prin Ierusalim. Or acest oras nici nu exista pe vreo harta la vremea construirii Sfinxului (de fapt nici nu se punea problema cunostintelor geografice in cadrul civilizatiei egiptene din mileniul III i.Ch.).

2. O linie dreapta, care uneste vârfurile piramidelor lui Keops si Mikerinos si trece pe la jumatatea muchiei piramidei lui Kefren, ajunge pâna la misterioasele ruine ale unor edificii descoperite in plin desert. S-a gândit oare arhitectul sa atraga atentia asupra vreunei legaturi oculte intre monumentele platoului Giseh si acele neelucidate morminte izolate si ingropate in nisipul mileniilor?

3. Cum a fost posibila asezarea centrelor de simetrie ale celor trei piramide si a Sfinxului dupa criteriile extrem de riguroase ale unor triunghiuri cu totul speciale, necunoscute in acea epoca? Este vorba de triunghiul sacru al lui Pitagora (dreptunghic, cu laturile 3, 4 si 5) si triunghiul sublim (isoscel, cu doua laturi egale cu numarul de aur si o latura egala cu unitatea).

Este evident ca nu ne putem imagina cum niste blocuri de piatra de peste doua tone au fost parca asezate cu o mâna fermecata si nu cu o populatie de muncitori având dispozitive rudimentare. Dar mai presus de orice, nimeni nu poate decât specula pe marginea motivatiei unei astfel de gândiri arhitectonice incompatibile cu epoca edificarii respectivelor monumente. Egiptologii sunt unanimi intr-o singura privinta: faraonii nu au fost niste excentrici doritori sa-si puna supusii la treaba in urma unor capricii. Religiozitatea lor este mai presus de orice indoiala, dar de la credinta la arhitectura (privita nu numai ca arta, ci si ca geometrie si trigonometrie in vremea când aceste stiinte nu existau nici macar in faza de embrion) este o distanta inexplicabila.

Mai adaugam un aspect cel putin la fel de straniu: raza cercului care se inscrie in triunghiul piramidei lui Keops este proportionala cu distanta medie dintre Mercur si Soare.

Simbolismul Templului din Ierusalim

Templul, in viziunea iudaica, cultivata mai tarziu de Filon si Iosif Flaviu, capata o interpretare simbolica, cosmica. Structura Templului face parte din descoperirea facuta de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, unde primeste "tablele legii".

Coloanele de la intrare, simbolizau puterea lui Dumnezeu, forta Lui creatoare si acceptul Lui de a locui in casa facuta de maini omenesti. In viziunea lui Solomon si a poporului evreu, Templul inchipuia si prefigura cosmosul. Cele trei parti constructive ale lui, debirul - Sfanta Sfintelor, hekalul - sfanta si ulamul - pridvorul, aveau un simbolism profund in cosmologia iudaica, ele reprezentand cele trei elemente fundamentale ale creatiei; cerul, pamantul si apa. Iosif Flaviu, vorbind despre semnificatia cosmica a Templului, spune: "chivotul legii, cu elementele lui sacre, simboliza natura universului".

Partea a treia a templului - Sfanta Sfintelor - unde preotii si poporul nu aveau voie sa intre, ci numai arhiereul o data pe an, era cerul, care se deschidea numai lui Dumnezeu, iar cele doua parti, sfanta si pridvorul, accesibile preotilor, este pamantul si marea, accesibile oamenilor (Antiq. jud. III, 6, 4; III, 7, 7). Aceasta cosmologie a Templului a fost preluata mai tarziu an literatura rabinica.

Filon din Alexandria dezvolta in operele sale acest simbolism, descriind templul cosmic. El compara cerul cu Sfanta Sfintelor si obiectele din Templu cu astrele. Chivotul legii, care se afla in debir si era impodobit cu ghirlande de aur, simbolizeaza astrele, stelele si planetele; cele doua laturi ale lui sunt cele doua echinoctiuri, iar cele patru inele de aur, cu care era prins la capete, sunt cele patru anotimpuri. Cei doi heruvimi, din Adyton, sunt cele doua emisfere "caci lumea intreaga este inaripata". Este o viziune dualista a lumii inteligibile.

Este o lume in care Moise a fost initiat pe muntele Sinai si de acolo el a exprimat simbolismul prin chivot, care, in obscuritatea debirului, a pastrat simbolul Dumnezeului ascuns al lui Israel. Chivotul este arhetipul sau modelul. Heruvimii sunt cele doua puteri primordiale, cea creatoare, prin care sunt toate si cea conducatoare care stapaneste lumea.

Masa de aur din Templu este puterea binefacatoare. Cele doua table ale legii simbolizeaza carmuirea si judecata. Cuvantul care se face auzit in mijlocul heruvimilor este Logosul, care sta pe scaunul puterii. Se poate vedea aici o conceptie platonica, care se opune simbolicii cosmice a stoicismului. Jahve este, in conceptia iudaica, un Dumnezeu ascuns, care ramane in obscuritate. El exista inainte de lumea vizibila, care este opera sa. Marele preot este initiatorul si numai el are acces in lumea misterului ascuns. Filon, in interpretarea adytonului, are o conceptie originala, in raport cu simbolica cosmica a Templului. Va relua in schimb simbolica traditionala, in interpretarea celor doua parti ale Templului - ulamul si hekalul.

Obiectivelor din hekal le da o interpretare anagogica. El vede in candelabrul cu sapte brate (menora) Logosul inconjurat de cele sapte puteri. Simbolismul cosmic al Templului se refera in mod special la trei obiecte care erau in Sfanta; candelabrul cu sapte brate (menora), masa punerii painilor si altarul tamaierii. Aceste trei obiecte simbolizeaza actiunea harului, gratiei in lume: masa punerii painilor vietuitoarelor terestre, candelabrul - astrele, iar locul central in cosmos il ocupa altarul tamaierii, simbolul actionarii gratiei in apa si pamant.

Masa punerii painilor, cu cele 12 paini, evoca, pentru Iosif Flaviu, cele 12 luni ale anului (Antiq.jud. III, 7, p. 7). La Filon, ele mai au si semnificatia lumii sensibile, de unde provine hrana, spre deosebire de chivot, simbolul lumii inteligibile. Masa, este situata in partea nordica a Sfintei Sfintelor, iar pe ea sunt doua elemente: paine si sare, pentru ca vanturile din nord sunt cele mai fecunde (Viata lui Moise, III, 10). Filon vede in tija centrala a candelabrului soarele in mijlocul celor sapte planete. Simbolismul sau se intinde la toate partile componente ale candelabrului: aurul-ciclul periodic al planetelor (aurul fiind un material ductil). Cele trei sfesnice din mijlocul candelabrului care isi are tija sa proprie, sunt cele 3 semne ale zodiacului care corespunde fiecarui sezon.

In anumite sinagogi din primele secole crestine, se poate vedea soarele deasupra celor patru puncte cardinale, inconjurat de sapte raze. Acestea sunt inconjurate de 12 semne ale zodiacului si flancate de figuri de ingeri. Aceste semne zodiacale apar frecvent si-n unele biserici crestine, cat si pe unele obiecte de cult crestin, transmise fiind de cosmologia iudaica. Usile din lemn de maslin, cu heruvimi, flori, finici imbracati in aur care separau Sfanta de Sfanta Sfintelor, in viziunea lui Filon este catapeteasma.

Cele patru culori care se intalnesc frecvent pe ea, simbolizau cele patru elemente: byssus (panza fina de in) - pamantul; purpura (rosu inchis, demnitatea regala) simbolizeaza marea; rosu aprins - focul, iar hiacintul (albastru violet) - aerul. Acest simbolism comun il gasim si la Iosif Flaviu (Antiq, jud. III, 7,7) care va fi preluat si de Parintii Bisericii Crestine. Vesmintele preotilor si arhiereilor simbolizeaza universul, iar culorile vii si multiple ale lor, lumea alcatuita din mai multe elmente. Intrarea in Sfanta Sfintelor Se face prin catapeteasma, adica prin Trapul Sau, prin Sangele Sau (Evrei X, 20-21), prin elementele vietii. Catapeteasma separa Sfanta Sfintelor, care este lumea inteligibila, de hekal si ulam - pamantul si apa.

Lampile aprinse, noaptea in hekal sunt stelele cerului care stalucesc de seara pana dimineata, iar altarul de jerfa din pridvor, cu cele patru coloane ale sale - cele patru directii (puncte cardinale - vanturi).

Dupa interpretarea Talmudului, tronul lui Dumnezeu sta in ceruri exact in fata tronului din Templu. Portile cerului stau deasupra portilor Templului din Ierusalim. Asezarea portilor cerului deasupra locului sfant pamantesc, apare aici ca o legatura intre cer si pamant.

Alta traditie rabinica descrie Templul lui Solomon ca fiind nascut in centrul pamantului (Nabel). Nu a existat aceasta traditie niciodata in Babiion, despre vreun templu de-al lor. Nabucodonosor a avut in schimb, o parere similara despre palatul sau, pe care-l considera punctul din mijloc al tarii.

Comentatorii Talmudului socotesc Israelul, tara din mijlocul pamantului, Ierusalimul in mijlocul Israelului, Templul, in mijlocul Ierusalimului, Hekalul, in mijlocul Templului, iar chivotul, in mijlocul Sfintei Sfintelor si in spatele chivotului se afla piatra de temelie a lumii, din care a fost facuta lumea.

Aceasta traditie se intemeiaza pe textul din Iezechiel V, 5: "Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus in mijlocul neamurilor si al tarilor dimprejur". Atat textul din Iezechiel, cat si proorociile lui Isaia despre Ierusalim, nu se refera in speta la templul pamantesc din Ierusalim, asa cum le-au interpretat talmudistii, ci are viziunea templului ceresc, a Ierusalimului ceresc pe care trebuie sa-l cladim in sufletele noastre. Acest adevar nu l-au inteles fariseii si carturarii din timpurile lui Iisus, cand le-a vorbit de Templu "pe care-l va ridica in trei zile". Vorbea de templul sufletului, de moarte si inviere. Aveau ochi, dar nu vedeau, si urechi, dar nu auzeau. Misterul Templului din Ierusalim il putem gasi in fiecare din noi, in Adytonul sufletelor noastre; numai sa vrem, sa ridicam spre cer mainile si inima s-o deschidem Lui: celui ascuns in umbra, in obscuritatea "din fundul incaperii", Logosul intrupat care doreste sa traiasca in noi, in mod armonios, asa cum strajuia prin heruvimii sai, poporul lui Dumnezeu.

Pr. dr. IOAN STANCU