In aceste invataturi am fost instruiti din cuvintele sfinte, dupa cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul: Dumnezeu este cauza si principiul tuturor, este fiinta existentelor, viata vietuitoarelor, ratiunea existentelor rationale, spiritualitatea existentelor spirituale, rechemarea si invierea celor care au cazut de la El, reinnoire si prefacere pentru cei care au corupt starea naturala, zidire sfintita pentru cei miscati de vreo tulburare necurata, siguranta pentru cei care stau, cale si calauza, care inalta, pentru cei care se urca la dansul (Despre numele dumnezeiesti , MG, III, col. 589 BC.). Voi adauga, insa, ca El este Tatal celor facuti de El, - Dumnezeu, care ne-a adus de la neexistenta la existenta, este mai degraba Tatal nostru decat cei care ne-au nascut si care au luat de la El si existenta si capacitatea de a naste - El este pastorul celor care-L urmeaza si al celor pastoriti de El; luminarea celor luminati; principiul dcsavarsirii celor desavarsiti; pricipiul indumnezeirii celor indumnezeiti; pacea celor invrajbiti; simplitatea celor simpli; unirea celor uni ti; fiinta superioara oricarui inceput, pentru ca este un inceput mai presus de orice inceput (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 17v.); buna partasenie a ceea ce este ascuns, adica a cunostintei Lui, atat cat este ingaduit si cat este accesibil fiecaruia.
Pentru ca Dumnezeirea este incomprehensibila, va fi negresit si fara nume. Asadar, prin faptul ca nu cunoastem fiinta ei, sa nu cautam numele fiintei ei, caci numele indica lucrurile. Dumnezeu este bun, si pentru a ne impartasi cu bunatatea Lui, ne-a adus de la neexistenta la existenta si ne-a inzestrat cu facultatea cunoasterii; cu toate acestea nu ne -a impartasit cu fiinta Lui si nici cu cunostinta fiintei Lui. Caci este cu neputinta ca firea sa cunoasca in chip desavarsit o fire superioara ei. Daca cunostintele sunt in legatura cu existentele, cum se va putea cunoaste ceea ce este mai presus de existenta? Dar pentru ca sa participam cat de putin cunostintei lui Dumnezeu si sa avem chiar o idee cat de slaba de El, Dumnezeu, din pricina bunatatii Lui nespuse, a binevoit sa fie numit prin acelea care sunt proprii naturii noastre. Prin urmare, intrucat Dumnezeu este incomprehensibil, este si fara nume. Dar prin faptul ca este cauza tuturora si ca are mai inainte in El ratiunile si cauzele tuturor existentelor este numit dupa toate existentele si dupa cele contrarii, spre exemplu: lumina si intuneric, apa si foc, ca sa cunoastem ca fiinta lui Dumnezeu nu este acestea, ci este mai presus de fiinta si fara nume. Si prin faptul ca este cauza tuturor existentelor, este numit dupa toate cele cauzate.
Pentru aceea unele din numirile dumnezeiesti sunt spuse in chip negativ si arata ca Dumnezeu este mai presus de fiinta, spre exemplu: nefiintial, netemporal, neinceput, nevazut, nu in sensul ca este mai mic decat cineva sau ca ii lipseste ceva - caci toate sunt ale Lui si din El si prin El s-au facut si in El se tin (Coloseni I, 16.) - ci pentru ca el depaseste intr-un grad cu totul superior toate existentele: el nu este nimic din existente, ci este mai presus de toate. Alte numiri sunt date lui Dumnezeu in mod afirmativ, din aceea ca el este cauza tuturor. Prin faptul ca el este cauza tuturor existentelor si a intregii fiinte, se numeste “Cel ce este” si “Fiinta”. Iar prin faptul ca este cauza oricarei ratiuni si intelepciuni, a ceea ce este rational si intelept se numeste “ratiune” si “rational”, “intelepciune” si “intelept”; de asemenea se numeste “gandire” si “ganditor”, viata” si “viu”, “putere” si “puternic” si in acelasi fel si cu toate celelalte. Dar mult mai propriu este ca sa fie numit din cele mai cinstite si cele mai adecvate Lui. Sunt mai cinstite si mult mai adecvate Lui cele imateriale decat cele materiale, cele curate decat cele intinate, cele sfinte decat cele blestemate, deoarece acestea si participa mai mult la El. Asadar, mult mai propriu va fi numit “soare” si “loc” decat intuneric, “zi” decat noapte, “viata” decat moarte, “foc”, “duh” si “apa”, ca elemente vitale, decat pamant; dar inainte de toate si mai mult, “bunatate” decat rautate, ceea ce este identic cu a spune “existenta” decat inexistenta. Si aceasta pentru motivul ca binele este existenta si cauza existentei, iar raul lipsa binelui sau a existentei. Acestea sunt insusirile negative si afirmative ale lui Dumnezeu. Dar numele cel mai placut este acela care rezulta din unirea acestor doua, spre exemplu: “Fiinta mai presus de fiinta”, Dumnezeire mai presus de Dumnezeire”, “Principiu mai presus de principiu” si altele ca acestea. Sunt apoi si unele numiri afirmative ale lui Dumnezeu, care au o putere de negatie covarsitoare, spre exemplu: “intuneric”, nu in sensul ca Dumnezeu este intuneric, ci ca nu este lumina, ci ceva mai presus de lumina.
Prin urmare Dumnezeu se numeste “minte”, “ratiune”, “duh”, “intelepciune”, “putere”, pentru ca este cauza acestora, pentru ca este imaterial si pentru ca este atoatelucrator si atotputernic. Numirile acestea, atat cele negative cat si cele pozitive, se aplica intregii Dumnezeiri. Si la fel, in acelasi chip si fara de deosebire si fiecareia din ipostasele Sfintei Treimi. Cand ma gandesc, insa, la una din ipostase, stiu ca ea este Dumnezeu desavarsit si fiinta desavarsita; iar cand unesc si numar impreuna pe cele trei ipostase stiu ca sunt un singur Dumnezeu desavarsit, caci Dumnezeirea nu este compusa, ci este o unitate desavarsita, neimpartita si necompusa, in trei ipostase desavarsite. Dar cand ma gandesc la raportul reciproc al ipostaselor stiu ca Tatal este soare mai presus de fiinta, izvor al bunatatii, abis al fiintei, al ratiunii, al intelepciunii, al puterii, al luminii, al Dumnezeirii; izvor nascator si producator al binelui ascuns in El. El este mintea, abisul ratiunii, nascatorul Cuvantului, iar prin Cuvant purcedatorul Duhului revelator. Si ca sa nu spun multe, nu este in Tatal, Cuvant, intelepciune, putere, vointa decat Fiul, care este singura putere a Tatalui, cauza primara a crearii tuturor. Astfel El este nascut, cum numai El stie, ca ipostasa desavarsita din o ipostasa desavarsita; El este si se numeste Fiu. Iar Duhul Sfant este puterea Tatalui, care reveleaza cele ascunse ale Dumnezeirii, purces, cum numai El stie, nu nascut, din Tatal prin Fiul.
Pentru aceea Duhul cel Sfant este implinitorul crearii tuturor. Prin urmare toate cate convin Tatalui care cauzeaza, izvorului, nascatorului, trebuie atribuite numai Tatalui. Toate cate se potrivesc celui cauzat, Fiului nascut, Cuvantului, puterii care este cauza primara a creatiei, vointei, intelepciunii, trebuie atribuite Fiului. Si toate cate convin puterii cauzate, purcese, revelatoare si desavarsitoare trebuie atribuite Duhului Sfant. Tatal este izvorul si cauza Fiului si a Sfantului Duh, Tata numai al Fiului si purcedator al Duhului Sfant. Fiul este Fiu, Cuvant, intelepciune, putere, icoana, stralucire, chip al Tatalui (Evrei I, 3; I Corinteni I, 24; Coloseni I, 15.) si din Tatal. Sfantul Duh nu este Fiu al Tatalui, ci Duh al Talalui, pentru ca purcede din Tatal - caci nu este miscare fara duh - si Duh al Fiului, nu in sensul ca este din El, ci in sensul ca este purces din Tatal prin El. Caci numai Tatal este cauza.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu