Esenienii I

Esenienii sunt membrii unei secte religioase a frǎțietǎții, care a existat între secolele II-I î.Hr. Nu sunt menționați în Noul Testament. Esenienii excludeau femeile din grupǎrile lor, urmau îndeaproape Legea lui Moise, dar și alte ritualuri. Credeau în nemurirea sufletului și în pedepsirea divinǎ a pǎcatelor.

Dintre grupǎrile religioase din perioada eleno-romanǎ, grupǎri care sunt menționate și în scrierile unor autori greci și latini, aceea a esenienilor este astǎzi, poate, cea mai cunoscutǎ, datoritǎ, mai ales, desoperirii la Manuscriselor de la Marea Moarta în anul 1947. Aceste manuscrise au aparținut esenienilor. Asupra originii esenienilor și a ceea ce înseamnǎ numele lor, cercetǎtorii nu au ajuns la un acord între ei. Foarte probabil esenienii și-au avut începuturile pe la jumǎtatea secolului al II-lea î.Hr., în timpul macabeilor. Ducând o viațǎ separatǎ de restul societǎții, ei s-au organizat în comunitǎți izolate, de tip monastic.

În ceea ce privește credința lor religioasă, se știe cǎ esenienii îl așteptau pe Mesia ca pe un rege al iudeilor, care sǎ-i elibereze de sub dominația pǎgânilor, pentru a putea întemeia Imparatia lui Dumnezeu. Unele obiceiuri ale esenienilor erau asemǎnǎtoare cu acelea ale crestinilor din primele secole, aspect datorat, poate, originii lor iudaice comune și folosirii acelorași Scripturi. Existǎ și diferențe majore: viața izolatǎ pe care o duceau esenienii și sistemul mult mai complex de norme care le reglementau comportamentul.

Astǎzi existǎ grupǎri religioase care se declarǎ descendenți ai esenienilor, unele dinte acestea susțin cǎ Biblia, dar și alte scrieri canonice, au fost modificate prin traducerile fǎcute, cu scopul de a schimba adevǎrata credințǎ.

Iosif Flavius, cea mai importantă sursă din epocă, in „Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor” spune ca „la iudei există trei şcoli de filozofie: cei ce ţin de prima se numesc farisei, din cea de a doua fac parte saducheii, iar din a treia, având faima de a pretinde o viaţă deosebit de pioasă, fac parte esenienii. De obârşie iudaică, ultimii se iubesc unii pe alţii mult mai mult decât în cazul celorlalte secte”

Esenienii constituiau un partid de preoţi şi laici care cuprindea diferite ramificaţii. Toţi esenienii menţineau un anumit grad de separaţie faţă de ceilalţi evrei. Aveau păreri proprii cu privire la multe argumente, în mod particular la cele legate de templu şi puritate, şi atribuiau astfel de păreri, în întregime sau în parte, lui Moise ( sau lui Dumnezeu ). O ramură a partidului era monastică şi trăia într-o zonă izolată şi îndepărtată ( secta de la Marea Moartă ), membrii comunităţii socoteau că superiorii lor – preoţii din casa lui Ţadoc – ar fi trebuit să guverneze Israelul.

După cum indică etimologia cuvântului, esenienii sunt urmaşii Hasidiţilor ( Hasîdîm ) sau „ Evlavioşilor ", din textele ebraice, după separarea unui mare număr dintre ei, perûšîm sau „ fariseii ". Ei sunt înrudiţi deci cu  „ sfinţii, pioşii " despre care vorbeşte Filon din Alexandria. Cuvântul „ esenian " provine din aramaicul hasayya', hasîn, „ pioşii "şi în latină esseni pentru a traduce ebraicul hasîdîm pe care Biblia greacă ( LXX ).

Această abordare a permis cercetătorilor să concludă că Hasidiţii din perioada Maccabeilor trebuie consideraţi strămoşi atât ai fariseilor cât şi ai esenienilor.

În perioada elenistică, când suveranii seleucizi au dominat Palestina, iar Antioh IV Epiphanes le-a interzis săvârşirea cultului, mişcarea de rezistenţă ebraică a fost organizată de aceşti Hasidiţi despre care ne vorbesc cărţile Maccabeilor. Această mişcare, care a început către anul 170 î. Hr., cuprindea câteva grupări diferite, unite de opoziţia politică faţă de Antioh IV. Însă sub Ionatan Maccabeul ( 160 - 143 î. Hr. ), grupul Evlavioşilor s-a împărţit în două: cel al esenienilor şi cel al fariseilor. Ruptura a avut loc în 152 î. Hr. când Ionatan a fost numit Mare Preot, în detrimentul Marelui Preot în funcţie, care aparţinea familiei Oniazilor. Acesta din urmă, numit şi învăţătorul legitim sau „ învăţătorul Dreptăţii " în textele de la Qumrân (zona Ierihon), s-a retras în pustiu cu grupul de credincioşi să ispăşească pentru ţară şi să pregătească o plantaţie veşnică, un templu sfânt pentru Israel.

Este posibil ca noul legământ încheiat în ţinutul din Damasc, să nu se refere nici la Babilonia nici la Qumrân, ci la ţinutul transiordanic unde s-ar fi refugiat un anumit număr de Evlavioşi cu familiile lor. Esenienii care trăiau la Qumrân reprezentau numai o mică parte din vasta mişcare eseniană a Palestinei. Atât losif Flaviu cât şi Filon Alexandrinul spun că numărul esenienilor era de aproximativ 4000 de persoane.

Istoria esenienilor se încadrează în perioada care începe din cea de a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi se încheie în prima jumătate a secolului I d. Hr., o istorie care a lăsat urme nu numai în relatările lui losif Flaviu ci şi în mărturiile arheologice de la Qumrân. Potrivit lui losif Flaviu, se pare că secta esenienilor a cunoscut un moment de strălucire în timpul lui Irod cel Mare ( 37 – 4 î.Hr. ), care i-a scutit de obligativitatea jurământului de credinţă, din cauza profeţiei făcute de esenianul Menahem, care îi prezisese lui Irod că va deveni rege al Iudeilor. Această menţionare evidenţiază faptul că unii dintre profeţii esenieni se aflau prin apropierea curţii regale; Iosif Flaviu vorbeşte chiar de o „ Poartă a Esenienilor " în Ierusalim, ceea ce i-a făcut pe mulţi cercetători să afirme că în timpul lui Irod cel Mare, exista un cartier esenian în Ierusalim, în zona Muntelui Sion.

În zona de la Qumrân s-a calculat că ar fi putut trăi aproximativ 150 până la 200 de persoane, ceea ce înseamnă că aici trăia o mică parte dintre esenienii care acceptaseră celibatul, în timp ce restul de 3800 de esenieni căsătoriţi trăiau împreună cu familiile lor în oaza de la Ain Feshkha la sud de Qumrân şi în oazele situate de-a lungul malului până la Ain Gaddi, după cum demonstrează mărturiile arheologice şi numărul mare de morminte din cimitirul de la Qumrân ( 1200 de morminte ). Atât într-un caz cât şi-n celălalt, mişcarea eseniană era constituită din două ramificaţii, una din ele era un fel de sectă monastică şi întru totul separată, care trăia pe ţărmul mării Moarte, începând probabil din anul 140 î.Hr., iar din cealaltă ramificaţie făceau parte esenieni care se căsătoreau şi nu s-au separat în totalitate de practica religioasă ebraică comună. Regula Comunităţii şi unele suluri găsite în apropiere de Wadi-Qumrân vorbesc de un grup monastic, în timp ce Documentul de la Damasc vorbeşte de un grup care trăia în cetate. Unii cercetători presupun că una din cele două grupări, de obicei cea qumranică, ar fi dat naştere celeilalte. Alţii, mai verosimil, propun că secta de la Qumrân ar fi fost o mişcare secesionistă.

Ocupaţia eseniană de la Qumrân a cunoscut trei perioade principale, cu un apogeu, o distrugere cauzată de un cutremur de pământ în 31 î. Hr. şi reocuparea mai apoi a sitului. Perioada a II până când în iunie 68 d. Hr. legiunea a X – a romană a distrus situl înainte de a urca spre Ierusalim pentru a asedia cetatea, care a căzut în anul 70. Esenienii atunci au ascuns biblioteca lor în grotele din apropiere, înainte de a abandona bătălia şi a fugi în pustiu. Se ştie că unii dintre ei s-au refugiat la Masada, ducând cu ei unele suluri şi au murit aici în 73. Nu poate fi acceptată ipoteza care vrea să facă din Khirbet Qumrân o fortăreaţă, iar din manuscrise un depozit al bibliotecii Templului din Ierusalim, sau aceea conform căreia în prima perioadă ar fi existat aici o vilă a hasmoneilor, şi apoi ocuparea aşezării de către esenieni.

Ei formau o comunitate omogenă foarte solidă, perfect organizată bazată pe reguli proprii de iniţiere şi excludere. Existau grupuri de esenieni în toate cetăţile din Iudeea. Oricine aspira să facă parte dintre ei trebuia să se supună unei perioade de noviciat de trei ani. În primul an trebuia să caute să ducă o viaţă asemănătoare cu a membrilor, să se îmbrace într-un veşmânt alb şi să adopte un fel de şorţ din pânză de in pentru îmbăierile rituale. La sfârşitul acestei perioade, dacă a trecut cu bine proba stăpânirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viaţă al esenienilor şi ia parte la sfinţirea apei purificatoare, fără să fie, totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii. Solicitantul mai avea nevoie încă de doi ani de probe pentru a fi admis cu drepturi depline în comunitate.

O comunitate riguroasă ca cea a esenienilor pretindea din partea membrilor ei un comportament de viaţă sever şi un angajament solemn de a respecta regula comună, înainte de intrarea în comunitate şi participarea la masa şi bucatele comune, solicitanţii trebuiau să depună un „ jurământ teribil: să-1 cinstească pe Dumnezeu; să-şi respecte îndatoririle faţă de oameni şi să nu aducă pagube nimănui atât din proprie iniţiativă cât şi din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepţi şi să lupte alături de cei drepţi; că va păstra credinţa tuturor, mai cu seamă celor ce cârmuiesc, întrucât nimeni nu dobândeşte puterea fără consimţământul lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngâmfat şi asupritor, şi nu-şi va întrece subordonaţii prin strălucirea veşmintelor şi a altor podoabe; că va îndrăgi întotdeauna dreptatea şi va demasca pe mincinoşi; că-şi va ţine mâinile nepângărite de hoţie, iar sufletul curat de orice câştig necinstit; că nu va tăinui nimic membrilor sectei şi nu-i va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor până la moarte, în afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decât le-a primit el însuşi, că se va feri de tâlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cumva cărţile sectei precum şi numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenienii îşi asigură credinţa noilor membrii ai sectei.

Cel mai teribil dintre aceste jurăminte era reprezentat de ceremonia care însoţea iniţierea definitivă, între manuscrisele descoperite în 1947 în grotele de la Qumrân, nu departe de Marea Moartă, şi atribuite sectei eseniene, se găseşte un sul numit „ al Regulei ", care conţine normele interne de organizare a comunităţii care trăia în acea vreme şi în acele locuri. Sunt descrise în amănunt formulele ceremoniale de intrare în Legământ. Preoţii binecuvântau oamenii din neamul lui Dumnezeu, în timp ce leviţii rosteau blesteme împotriva celor care ar fi îndrăznit să violeze jurămintele.

La normele morale prescrise de aceste jurăminte se adăuga un comportament de viaţă foarte riguros, comunitar, rezumat astfel în Regula comunităţii de la Qumrân: fiecare inferior va trebui să asculte de superiorul său în ceea ce priveşte munca şi proprietatea în comun a bunurilor. Vor mânca în comun, în comun vor binecuvânta, în comun vor lua hotărâri. Faţă de Dumnezeu, ei îşi arată evlavia într-un fel aparte, înainte de răsăritul Soarelui, ei nu rostesc nici o vorbă profană, ci îi adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorându-1 parcă să răsară. Abia atunci supraveghetorii lor îi lasă să plece, fiecare la meşteşugul cu care s-a desprins. După ce au muncit cu râvnă până la ora a cincea ( ora 1100 ), se adună iar într-un loc anume, cu o fâşie de pânză de in înfăşurată în jurul şalelor, şi-şi spală trupul cu apă rece.