Omagiu unui Mare Maestru

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent Ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi incearca sa descifreze tainele in care este invaluita. La inceput, ascensiunea lor a fost spectaculoasa, dar sfarsitul a fost brutal si crud.

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099 si 20 ani mai tarziu, doi veterani pe nume Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza cu acordul Bisericii si impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire era aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care veneau in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa, ridicata pe ruinele Templului construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr. Deoarece acest Templul era venerat deopotriva de evrei, de crestini si de musulmani, cavalerii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana. Deși misiunea lor principală era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă iar restul aveau un rol de sprijin atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât și pentru a asigura buna funcționare a infrastructurii financiare.
Se spune ca templierii venerau in secret, cel putin, o invatatura secreta si ca Templierii ar fi devenit gnostici, incluzand filozofia elenistica in teologia crestina.

Initierea era cunoscuta sub numele de Receptie, iar cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni in randurile inchizitorilor medievali in timpul proceselor ulterioare.
Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea intregii averi Ordinului si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Membrii deveneau frati pe viata, desi unora le era permis sa se alature si pe o anumita perioada de timp. Unui om insurat ii era permis sa se alature doar daca avea permisiunea sotiei, insa nu avea voie sa poarte mantaua alba. Desi acest lucru nu era o necesitate, unii membri fiind acceptati si fara permisiunea sotiei.
Cavalerii templieri aveau pe robe o crucie rosie, simbol al martirului. Era considerata o mare onoare sa moara in lupta, fapt ce asigura un loc in rai. Era o lege de capatai care sublinia faptul ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea niciodata, decat daca steagul templierilor ar fi cazut. Acest principiu, precum si reputatia lor pentru curaj, pregatirea lor excelenta si armamentul greu, au facut din templieri una din fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.
Dupa mica incursiune in aceasta frumoasa istorie a Templierilor, avand in vedere fericita aparitie a primului numar al Revistei Verbum, as vrea sa evoc in cele ce urmeaza una dintre cele mai interesante personalitati ale lumii medievale si nu numai.

Cu siguranta, fiecare dintre noi avem diverse momente deosebite de comemorat insa ca Francmasoni cred ca ar trebui in primul rand sa-l cinstim cum se cuvine pe ultimul Templier...DeMolay a fost unul dintre eroii mei preferati cu multa vreme inainte ca eu sa fiu initiat, constituind un model exemplar de loialitate fata de propria constiinta.

Cu toate ca pentru cei mai luminati dintre noi este prezent in ritualuri simbolice, istoric vorbind la data de 18 martie 1314 murea ars pe rug Jacques de Molay, un nume care este asociat cu prabusirea Templierilor, cu fatidica zi de „Vineri 13" si cu blestemul necrutator abatut asupra Regelui Frantei Filip al IV-lea si a urmasilor sai.

Nu se stie cu exactitate cand s-a nascut (probabil in jurul anului 1244) si se cunosc foarte putine date despre primii patruzeci de ani din viata sa, cu exceptia ca era originar din ducatul Burgundiei, ca avea un rang nobiliar inferior dar provenea dintr-o famile saraca si ca a intrat de tanar in Ordin unde s-a distins prin fapte de vitejie in luptele din Tara Sfanta. A fost cel de al 23-lea Maestru şi ultimul din pacate, conducand între anii 1292 – 1312 pana când Papa Clement al V-lea a Ordinul scos în afara legii. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care VOX IN EXCELSO, care dizolva oficial Ordinul și AD PROVIDAM, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor cavalerilor ospitalieri.

A fost primit printre cavaleri în 1265, la Commanderia de Beaune, de către Humbert de Pairaud, care ocupa postul de Vizitor de Franţa şi de Anglia. Cu acest prilej, Amaury de La Roche, Maestru pentru Franţa şi prieten al regelui Ludovic al IX al Franţei, a fost prezent. Separat de Guillaume de Beaujeu, care a fost ales Mare Maestru în 1273, de Molay a mers în Orient in jurul lui 1270. El a petrecut mulţi ani în străinătate, dar se stie că se afla în Franţa în 1285. Nu exista date concrete despre funcţiile pe care le-a ocupat în Franţa sau în Orient, sau dacă a fost prezent la căderea ultimei cetati cruciate, după un lung asediu al mamelucilor.

După căderea Acrei, francilor li s-a permis să se retragă în Cipru, care a rămas cel mai apropiat ţinut creştin de Ierusalim. Ceea ce i-a determinat pe Jacques de Molay şi pe Thibaud Gaudin, cel de al 22-lea Maestru al Templului, ca să mute Casa Ordinului în Limassol.

La un Capitol General al Ordinului, ce s-a desfăşurat pe insula Afroditei, în toamna lui 1291, Jacques de Molay a luat cuvântul şi s-a prezentat ca un posibil reformator al Ordinului. Moartea lui Gaudin din 1292, a lăsat deschisă calea lui Jacques de Molay spre demnitatea de Mare Maestru. Avand in vedere afinitatea fostului Mare Maestru care l-a vazut ca succesor direct, a câştigat detasat alegerile, după cum se arată într-un document păstrat în arhivele Coroanei de Aragon, care-l recunoaştea deja la acea dată pe de Molay ca fiind noul Mare Maestru. Ascensiunea sa se datoreaza si promisiunii de a reforma Ordinul, pentru a se adapta la noile conditii politice generate de situaţia existentă în Ţara Sfântă, mai ales ca Templierii treceau si printr-o gravă criză de identitate, cauzată de dispariţia statelor cruciate.

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118 cel mai mare grad în cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, poziție câștigată pe viață deși, luând în considerare natura militară, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Un Mare Maestru ales supraveghea toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Tara Sfanta si Europa de Est, cât și afacerile financiare din Occident. Imediat după alegerea sa, a trebuit să acorde atenţie celor mai presante probleme, şi anume cele legate de Cipru şi de regatele Armeniei şi Ciliciei (regiune din sudul Anatoliei). Acestea din urmă au fost, de fapt, ameninţate de atac al mamelucilor.

În primăvara anului 1293, el a părăsit Ciprul pentru o călătorie de trei ani în Occident, pentru a ţine două Capitole Generale ale Ordinului, primul în Montpellier, în 1293 şi apoi în Arles, în 1296. Călătoriile sale l-au dus la Provence în Franţa, dar, de asemenea, în Catalunia, Italia şi Anglia. El a profitat de vizita sa pentru a rezolva mai multe probleme interne şi locale, dar scopul său principal a fost de a solicita ajutorul monarhilor şi Bisericii pentru recucerirea Ţării Sfinte, consolidarea apărării din Cipru şi reconstrucţia forţelor.

În timpul acestei călătorii, Jacques de Molay a stabilit legături strânse cu Papa Bonifaciu al VIII-lea şi relaţii de încredere cu Regii Eduard I al Angliei, Jacques I al Aragonului şi Carol al II-lea din Napole. Cu toate acestea, că nici un astfel de raport nu s-a stabilit cu Regele Franţei, Philippe cel Frumos...

În toamna lui 1296, Marele Maestrul s-a reîntors în Cipru, pentru a apăra Ordinul de agresiunile lui Henric al II-lea al Ciprului, într-un conflict ce data din vremea fostului Maestru, Guillaume de Beaujeu.

Între 1299-1303, Jacques de Molay a pledat pentru o alianţă cu mongolii împotriva mamelucilor. În cadrul acestui plan, ordinele militare creştine, regele Ciprului, Regatul Micii Armenii şi Hanatul mongolilor ar fi trebuit să-şi coordoneze eforturile lor. În plus, în 1298 sau 1299, de Molay a oprit invazia mamelucilor cu o forţă militară în Armenia, dar cu preţul pierderii cetăţii Roche Guillaume, ultimul bastion templier din Cilicia. Cu toate acestea, Hanul mongol al Persiei, Ghazan, a câştigat a treia bătălie, la Homs, în decembrie 1299, împotriva trupelor mameluce, tabăra creştină nu a fost capabilă de a profita de pe urma acestei victorii. În 1300, Jacques de Molay a lansat mai multe raiduri de-a lungul coastelor Siriei şi Egiptului, pentru a slăbi liniile de aprovizionare inamice şi de a-i hărţuii pe mameluci. În noiembrie acelaşi an, a participat în persoană la capturarea micii insule fortificate din Ruad, care era faţă în faţă cu oraşul sirian Tortosa. S-a stabilit crearea unui cap de pod, în conformitate cu acordul încheiat cu mongolii, dar acesta nu a aparut niciodata, nici în 1300, nici în următorii doi ani. În septembrie 1302, Templierii au fost alungaţi din Insula Ruad de către forţele mameluce din Egipt, mulţi dintre ei fiind masacraţi.

Insula Ruad a fost pierdută definitiv atunci când Hanul Ghazan a murit în 1304, perspectiva de recucerire rapidă a Ţării Sfinte, cu sprijinul mongolilor, s-a prăbuşit. Acest episod a fost interpretat greşit de către contemporani, ca o încercare disperată a lui Jacques de Molay, de a păstre prin toate mijloacele o prezenţă permanentă în Ţara Sfântă, dar in realitate, a fost doar un element cheie al strategiei de implicare a mongolilor recucerirea Pamantului Sfant., fapt care devenise utopie si operatiunile Templierilor in Rasarit trezeau deja profunde nemultumiri in Vest.

va urma...