De îndată ce s-au curăţit astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care nici un om străin de sectă, nu are voie să intre: purificaţi, ei înşişi intră în sala de mese ca în incinta unui sanctuar. Cum şi-au ocupat locurile într-o linişte desăvârşită, brutarul le pune rând pe rând câte o pâine în faţă, după care le dă câte un castronaş cu un singur fel de mâncare. Până să înceapă masa, preotul rosteşte o rugăciune şi comite un sacrilegiu cel care începe cumva să manace înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei, preotul se roagă din nou: la început şi la sfârşit, ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii. Apoi ei îşi dezbracă veşmintele, socotindu-le sacre, şi revin la îndeletnicirea lor până la asfinţitul Soarelui. La reîntoarcere, ei se ospătează în acelaşi fel, de astă dată luând loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă şi nici un zgomot nu tulbură vreodată casa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectând rândul. Celor aflaţi în afară, tăcerea celor dinăuntru le apare drept o taină înfiorătoare. Dar liniştea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei şi faptul că ei mănâncă şi beau doar pana se satura..
Regula comunităţii de la Qumrân ne dă o idee despre pedepsele la care se expuneau cei care ar fi încălcat legile vieţii comunitare: ele mergeau de la excluderea pentru o zi până la excluderea definitivă. Preocuparea pe care o manifestau esenieni pentru puritatea corpului era expresia dorinţei lor de curăţie morală, manifestată şi prin curăţenia îmbrăcămintei lor. Făceau abluţiuni în mod frecvent şi refuzau sa-şi ungă trupul cu ulei potrivit obişnuinţei greco-romane a timpului: ei sunt de părere că uleiul pătează şi cel care a fost uns cu el, contrar voinţei sale, trebuie să-şi cureţe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră şi să porţi mereu veşminte albe .
Făceau băi în apă rece înainte de fiecare masă şi după necesităţile fiziologice faţă de care se comportau cu o pudoare particulară. Pudoarea lor se manifesta şi în alte feluri. Când îşi făceau băile rituale, se încingeau cu un şorţ peste coapse. Evitau să scuipe atât în mijlocul adunării, cât şi în partea dreaptă.
Această aspiraţie după puritate explică şi misoginia lor. Faţă de căsătorie au o părere dispreţuitoare şi adoptă copiii la o vârstă destul de fragedă pentru a fi lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor; nu detestă totuşi, căsătoria, nici grija pentru obţinerea urmaşilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea că nici una dintre ele nu-şi păstrează credinţa faţă de un singur om.
O ramificaţie eseniană, totuşi, conştientă de riscul grav care îl reprezintă celibatul pentru viitorul omenirii, recomanda căsătoria. Mai există şi un alt ordin esenian care, prin modul de viaţă, obiceiurile şi legile sale, nu diferă cu nimic, unica divergenţă fiind concepţia asupra căsătoriei: aşadar, cei ce nu se căsătoresc, nesocotesc cea mai înseninată latură a vieţii, asigurarea urmaşilor. Ba mai mult: dacă toată lumea ar gândi la fel, atunci specia umană ar pieri repede. Aceştia îşi pun la încercare logodnicele trei ani la rând şi dacă după cea de a treia purificare au ajuns la concluzia că ele sunt în stare să aducă pe lume copii, abia atunci are loc căsătoria. In timpul sarcinii, ei se abţin de la relaţii sexuale, ca o dovadă că ei nu s-au căsătorit de dragul desfătărilor, ci din dorinţa de a avea copii. Când îşi fac băile lustrale, femeile se înfăşoară într-un veşmânt iar bărbaţii poartă un şorţ.
Concepţia eseniană despre virtute, înţeleasă ca o capacitate de controlare a patimilor şi de stăpânire de sine, îi împingea să fugă de plăceri şi lux: Hainele şi încălţările nu sunt schimbate decât s-au tocit de tot, după o folosire îndelungată. Pentru a-şi manifesta dispreţul lor faţă de bogăţii şi dorinţa de egalitate, noii membri trebuiau să renunţe la propriile bunuri în avantajul comunităţii. Această administrare înţeleaptă, le-ar fi redistribuit fiecăruia după nevoile sale.
Un astfel de principiu era valabil şi pentru întreaga comunitate: un esenian se simţea ca şi în propria-i casă oriunde existau alte grupuri de esenieni. Membrilor veniţi de altundeva, li se pun la îndemână toate lucrurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lor avuţie şi, la nişte oameni pe care nu i-au mai văzut până atunci, ei intră ca şi cum le-ar fi prieteni apropiaţi. De aceea când pleacă la drum. nu iau cu ei nimic, cu excepţia armelor, ca să se apere de tâlhari, în fiecare oraş, un membru anume are sarcina să se îngrijească de oaspeţii sectei, procurându-le hainele şi cele necesare traiului zilnic.
În ceea ce priveşte respectarea Sabatului, esenienii erau de o rigoare excesivă: mai mult decât toţi iudeii luaţi împreună, ei evită să lucreze în a şaptea zi a săptămânii; până şi mâncarea şi-o pregătesc cu o zi înainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute nici un obiect din loc sau să-şi satisfacă necesităţile fiziologice.
În ceea ce priveşte doctrina lor le este atribuita credinţa într-un destin de neschimbat, care ar anula în totalitate liberul arbitru al omului, însă fără îndoială această idee trebuie înţeleasă în sensul unei credinţe absolute în providenţă. Fariseii spun că o parte, dar nu toate faptele stau la îndemâna sorţii, căci unele pot să fie sau să nu fie în puterea noastră. Dar esenieni susţin că toate faptele sunt la cheremul sorţii şi nimic nu i se întâmplă omului, care să nu fi fost hotărât de destin, în schimb saducheii suprimă cu desăvârşire soarta, pretinzând că ea nici nu există şi că întâmplările trăite de oameni nu se datorează acesteia, ci cu toate sunt rodul voinţei noastre, astfel încât noi suntem autorii atât ai celor bune, cât şi ai celor rele, care rezultă din propria noastră prostie. Esenienii fac ca totul să depindă de destin, saducheii nu cred deloc în el, iar fariseii adoptă o poziţie intermediară între cele două, în sensul că esenienii, spre deosebire de farisei, credeau cu convingere în providenţă.
Esenienii împărtăşeau cu fariseii şi credinţa în existenţa sufletului şi nemurirea acestuia. Căci ei au ferma credinţă că şi trupurile sunt sortiţi-pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sunt eterne şi dăinuie veşnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit la voia întâmplării, atrase de o seducţie naturală, ele se îngemănează cu trupurile lor devenite o temniţă a lor. Odată eliberate de trupuri ele se înalţă spre ceruri; sufletelor virtuoase le este destinată o existenţă fericită, pe când celor nelegiuite chinuri veşnice.
Pe lângă cele prezentate trebuie avut în vedere că doctrina esenienilor prezintă multe particularităţi aşa cum reiese din studiul atent al manuscriselor care ne-au fost lăsate de ei cu multă grijă în grotele din împrejurimile Qumrânului.
După descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, unii cercetători au găsit trăsături paralele între lisus şi învăţătorul Dreptăţii. Alţii au socotit că lisus şi-a formulat propriile idei inspirându-se din doctrina esenienilor…
Creştinii poate au uitat şi chiar în final, şi-au negat rădăcinile eseniene, una dintre cele mai mari tragedii ale culturii occidentale. Au ieşit la suprafaţă informaţii noi şi fascinante, inclusiv despre legăturile esenienilor cu druizii, despre existenţa unui grup-nucleu secret în jurul lui Iisus şi despre contactele cu Ordinul lui Melchizedek. Poate că cel mai remarcabil lucru este că îl descoperim pe Iisus esenianul – acea Fiinţă înţeleaptă şi iubitoare, care a fost ascunsă atâta vreme de doctrină şi dogmă. Cuvintele lui ne vorbesc peste secole şi ne arată mai clar Calea pe care a statornicit-o, precum şi scopul suprem al acestei Căi. Este clar faptul că Iisus nu a fost singur. El era susţinut de un grup de esenieni puternici şi dedicaţi, care-l includea şi pe Iosif din Arimateea.
S-a vorbit si continua sa apara ecouri despre un destin privilegiat al românilor. O analogie în timp, foarte puternic sustinuta de Flavius Iosef, este aceea care-i asaza pe dacii patrunsi de sfintenie, alaturi de vechile triburi iudee de esenieni, care constituie un model sacru de gestionare a rânduielilor colective si de credinta în Dumnezeu. Desi este sigur ca nu a calatorit la Sarmizegetusa Regia, el cunoaste foarte bine istoria dacilor, principalii zei, evolutia spirituala a poporului dac. Mai ales ca pe pamântul Daciei, ritualurile spirituale erau atât de diferite de alte zone, de pilda acea sala subterana în care se retragea Zalmoxis din trei în trei ani, simulându-si în chip ritual disparitia din lume pentru a culege "informatii" dintr-un plan transcendental... Istoricul evreu vede în daci ceva asemanator sectei esenienilor; el îi descrie pe acei pleistoi ca fiind niste asceti, ca si esenienii, deosebindu-se de pilda de geti prin îmbracaminte si mai ales prin regimul lor de viata si de constiinta colectiva. Acei dacii purtau niste caciuli aparte care-i distingeau de ceilalti muritori, care umblau cu capul descoperit în anotimpurile calde.
Influenta eseniana asupra dacilor asceti nu poate fi demonstrata concret; esenienii îsi traiau asceza cu trei secole înainte de Iisus Christos, iar Flavius Iosef scrie despre dacii asceti în secolul întâi dupa Christos. Aceasta interesanta analogie sugereaza o legatura necunoscuta înca între spatiul Orientului Mijlociu, religios, si vechea Dacie. Ce se poate spune ca sigur este ca între daci au existat asceti ai credintei, grupari cu totul exceptionale, care aveau constiinta Atotputerii creatoare si se pregateau înca din viata pentru lumea de apoi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu