Sadoveanu voia să inlăture suspiciunile la adresa masonilor români spunand adesea ca „ Invinuirile de batjocură a celor sfinte si altele sunt cu totul gratuite”. El tinea intotdeauna să se delimiteze de ateismul masoneriei franceze a „Marelui Orient” care „a proclamat de câteva decenii libera cugetare si s-a amestecat in politică”, si se solidarizează, in schimb, cu masoneria engleză si cu cea americană care, la rându-le, declaraseră masoneria franceză „eretică si trădătoare a principiilor de bază ale ordinului, care sunt credinta in Dumnezeu si abtinerea de la discutiile politice si dogmatice”.
Caracterul discret al masoneriei, crede Sadoveanu, constituie o cauză a mistificărilor pe seama ordinului. Or, ceea ce-i rău inteles devine otravă pentru prestigiul masoneriei: „A fi inteles rău de neinteligenti sau rău-voitori e dăunător si primejdios. Masoneria, in oficiile ei, se adresează inteligentei, si imaginatiei si sentimentului. Traditiile si simbolurile ei nu pot fi expuse in convorbiri particulare, in mijlocul frivolitătii obisnuite, fără a provoca zâmbete ori nedumerire. Profunda ei seriozitate stă in realizări utile; lucrarea ei are un caracter personal si netransmisibil, uneori pe plan mistic”. Discretia vizează indeobste semnele de recunoastere, ritualul, care, desi „de mult au fost divulgate” si cunoscute până si-n dictionarele enciclopedice”, rămân, in realitate, un mister si fac masoneria necunoscută: „Ezoterismul nu e susceptibil de divulgare”. Nu oricine a trecut prin ritualuri devine mason, un initiat cu adevărat. Mason devine numai cel in care sământa luminării rodeste, „după parabola divinului invătător”: „Cei care rămân opaci si insensibili, veniti aici din indemnuri amicale, din curiozitate ori din intâmplare, se desfac incet-incet de institutie”, fiindcă a fi mason este o vocatie, precum talentul in artă: „Liberii constructori se exercită intr-o artă dintre cele mai subtile. Nu pot deveni calfe si mesteri buni decât dacă s-au născut cu anume daruri”.
Subtilitate, artă, esoterism sunt semne masonice de recunoscut in opera lui Sadoveanu, dovadă că scriitorul si-a trăit in profunzime vocatia masonică, unde nu a ajuns intâmplător. Nu e de mirare că abia un critic subtil, mason el insusi, ca Al. Paleologu, a putut să-i interpreteze opera dintr-un unghi de vedere care, la vremea respectivă, a trezit fie nedumerire, fie elogii. (Vezi Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1978). Intr-adevăr, cel putin in planul artei, Sadoveanu a reusit să „reabiliteze” prestigiul Masoneriei, printr-o constructie impresionantă si durabilă, fiindcă in planul destinului politic al tării, pe care a fost convins că o slujeste, el a esuat intr-o proportie similară cu a operei sale grandioase. Faptul oglindeste o inconsecventă pe care el s-a iluzionat că o poate evita, afirmând neamestecul masonic in politică. Ba chiar din asemenea inconsecventă si-a putut compromite si ultimele creatii, dovadă stând nefericitul roman Mitrea Cocor. Atins de orbetia compromisului politic este si celălalt roman al său postbelic – Nicoară Potcoavă, desi pare a reveni la marele roman istoric care l-a consacrat. In realitate, cum observă Marian Popa in Istoria literaturii române de azi pe mâine, această carte este la fel de ideologizată si de nocivă ca Mitrea Cocor, fiindcă avea ca fundament mistificatoarea „prietenie de veacuri” româno-rusă. Dar cu aceasta intrăm intr-o zonă profund tragică a iluziilor de stânga din cariera lui Mihail Sadoveanu, vrednică de compasiunea si de rugăciunile lui Noica din testamentara carte Rugati-vă pentru fratele Alexandru.
Ironia face că ultimul Sadoveanu si-a incălcat jurământul masonic fie si in sensul că, prin credulitatea lui, a identificat in comunismul de ocupatie sovietică o cale de izbăvire a Patriei. El, care in anii lui buni, judeca relativist conceptul de adevăr, comparându-l cu unicitatea soarelui, de la care primim lumină: „Cum fiecare din noi e susceptibil de a primi din el numai o parte, nimeni nu poate fi in posesia adevărului absolut, nimeni nu-i in eroare absolută. N-a fost incă om pământean care să stăpânească adevărul intreg si perfect. De unde urmează că trebuie să fim ingăduitori cu părerile care se exprimă si să nu pretindem a impune un punct de vedere al nostru”. Asa este! Si totusi Sadoveanu nu s-a alarmat când ocupantul sovietic si-a impus cu forta punctul de vedere exclusivist, departe de orice ingăduintă. Mai mult, a crezut că lumina vine doar de la Răsărit.
Caracterul discret al masoneriei, crede Sadoveanu, constituie o cauză a mistificărilor pe seama ordinului. Or, ceea ce-i rău inteles devine otravă pentru prestigiul masoneriei: „A fi inteles rău de neinteligenti sau rău-voitori e dăunător si primejdios. Masoneria, in oficiile ei, se adresează inteligentei, si imaginatiei si sentimentului. Traditiile si simbolurile ei nu pot fi expuse in convorbiri particulare, in mijlocul frivolitătii obisnuite, fără a provoca zâmbete ori nedumerire. Profunda ei seriozitate stă in realizări utile; lucrarea ei are un caracter personal si netransmisibil, uneori pe plan mistic”. Discretia vizează indeobste semnele de recunoastere, ritualul, care, desi „de mult au fost divulgate” si cunoscute până si-n dictionarele enciclopedice”, rămân, in realitate, un mister si fac masoneria necunoscută: „Ezoterismul nu e susceptibil de divulgare”. Nu oricine a trecut prin ritualuri devine mason, un initiat cu adevărat. Mason devine numai cel in care sământa luminării rodeste, „după parabola divinului invătător”: „Cei care rămân opaci si insensibili, veniti aici din indemnuri amicale, din curiozitate ori din intâmplare, se desfac incet-incet de institutie”, fiindcă a fi mason este o vocatie, precum talentul in artă: „Liberii constructori se exercită intr-o artă dintre cele mai subtile. Nu pot deveni calfe si mesteri buni decât dacă s-au născut cu anume daruri”.
Subtilitate, artă, esoterism sunt semne masonice de recunoscut in opera lui Sadoveanu, dovadă că scriitorul si-a trăit in profunzime vocatia masonică, unde nu a ajuns intâmplător. Nu e de mirare că abia un critic subtil, mason el insusi, ca Al. Paleologu, a putut să-i interpreteze opera dintr-un unghi de vedere care, la vremea respectivă, a trezit fie nedumerire, fie elogii. (Vezi Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1978). Intr-adevăr, cel putin in planul artei, Sadoveanu a reusit să „reabiliteze” prestigiul Masoneriei, printr-o constructie impresionantă si durabilă, fiindcă in planul destinului politic al tării, pe care a fost convins că o slujeste, el a esuat intr-o proportie similară cu a operei sale grandioase. Faptul oglindeste o inconsecventă pe care el s-a iluzionat că o poate evita, afirmând neamestecul masonic in politică. Ba chiar din asemenea inconsecventă si-a putut compromite si ultimele creatii, dovadă stând nefericitul roman Mitrea Cocor. Atins de orbetia compromisului politic este si celălalt roman al său postbelic – Nicoară Potcoavă, desi pare a reveni la marele roman istoric care l-a consacrat. In realitate, cum observă Marian Popa in Istoria literaturii române de azi pe mâine, această carte este la fel de ideologizată si de nocivă ca Mitrea Cocor, fiindcă avea ca fundament mistificatoarea „prietenie de veacuri” româno-rusă. Dar cu aceasta intrăm intr-o zonă profund tragică a iluziilor de stânga din cariera lui Mihail Sadoveanu, vrednică de compasiunea si de rugăciunile lui Noica din testamentara carte Rugati-vă pentru fratele Alexandru.
Ironia face că ultimul Sadoveanu si-a incălcat jurământul masonic fie si in sensul că, prin credulitatea lui, a identificat in comunismul de ocupatie sovietică o cale de izbăvire a Patriei. El, care in anii lui buni, judeca relativist conceptul de adevăr, comparându-l cu unicitatea soarelui, de la care primim lumină: „Cum fiecare din noi e susceptibil de a primi din el numai o parte, nimeni nu poate fi in posesia adevărului absolut, nimeni nu-i in eroare absolută. N-a fost incă om pământean care să stăpânească adevărul intreg si perfect. De unde urmează că trebuie să fim ingăduitori cu părerile care se exprimă si să nu pretindem a impune un punct de vedere al nostru”. Asa este! Si totusi Sadoveanu nu s-a alarmat când ocupantul sovietic si-a impus cu forta punctul de vedere exclusivist, departe de orice ingăduintă. Mai mult, a crezut că lumina vine doar de la Răsărit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu