Esenienii II

De îndată ce s-au curăţit astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care nici un om străin de sectă, nu are voie să intre: purificaţi, ei înşişi intră în sala de mese ca în incinta unui sanctuar. Cum şi-au ocupat locurile într-o linişte desăvârşită, brutarul le pune rând pe rând câte o pâine în faţă, după care le dă câte un castronaş cu un singur fel de mâncare. Până să înceapă masa, preotul rosteşte o rugăciune şi comite un sacrilegiu cel care începe cumva să manace înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei, preotul se roagă din nou: la început şi la sfârşit, ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii. Apoi ei îşi dezbracă veşmintele, socotindu-le sacre, şi revin la îndeletnicirea lor până la asfinţitul Soarelui. La reîntoarcere, ei se ospătează în acelaşi fel, de astă dată luând loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă şi nici un zgomot nu tulbură vreodată casa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectând rândul. Celor aflaţi în afară, tăcerea celor dinăuntru le apare drept o taină înfiorătoare. Dar liniştea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei şi faptul că ei mănâncă şi beau doar pana se satura..

Regula comunităţii de la Qumrân ne dă o idee despre pedepsele la care se expuneau cei care ar fi încălcat legile vieţii comunitare: ele mergeau de la excluderea pentru o zi până la excluderea definitivă. Preocuparea pe care o manifestau esenieni pentru puritatea corpului era expresia dorinţei lor de curăţie morală, manifestată şi prin curăţenia îmbrăcămintei lor. Făceau abluţiuni în mod frecvent şi refuzau sa-şi ungă trupul cu ulei potrivit obişnuinţei greco-romane a timpului: ei sunt de părere că uleiul pătează şi cel care a fost uns cu el, contrar voinţei sale, trebuie să-şi cureţe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră şi să porţi mereu veşminte albe .

Făceau băi în apă rece înainte de fiecare masă şi după necesităţile fiziologice faţă de care se comportau cu o pudoare particulară. Pudoarea lor se manifesta şi în alte feluri. Când îşi făceau băile rituale, se încingeau cu un şorţ peste coapse. Evitau să scuipe atât în mijlocul adunării, cât şi în partea dreaptă.

Această aspiraţie după puritate explică şi misoginia lor. Faţă de căsătorie au o părere dispreţuitoare şi adoptă copiii la o vârstă destul de fragedă pentru a fi lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor; nu detestă totuşi, căsătoria, nici grija pentru obţinerea urmaşilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea că nici una dintre ele nu-şi păstrează credinţa faţă de un singur om.

O ramificaţie eseniană, totuşi, conştientă de riscul grav care îl reprezintă celibatul pentru viitorul omenirii, recomanda căsătoria. Mai există şi un alt ordin esenian care, prin modul de viaţă, obiceiurile şi legile sale, nu diferă cu nimic, unica divergenţă fiind concepţia asupra căsătoriei: aşadar, cei ce nu se căsătoresc, nesocotesc cea mai înseninată latură a vieţii, asigurarea urmaşilor. Ba mai mult: dacă toată lumea ar gândi la fel, atunci specia umană ar pieri repede. Aceştia îşi pun la încercare logodnicele trei ani la rând şi dacă după cea de a treia purificare au ajuns la concluzia că ele sunt în stare să aducă pe lume copii, abia atunci are loc căsătoria. In timpul sarcinii, ei se abţin de la relaţii sexuale, ca o dovadă că ei nu s-au căsătorit de dragul desfătărilor, ci din dorinţa de a avea copii. Când îşi fac băile lustrale, femeile se înfăşoară într-un veşmânt iar bărbaţii poartă un şorţ.

Concepţia eseniană despre virtute, înţeleasă ca o capacitate de controlare a patimilor şi de stăpânire de sine, îi împingea să fugă de plăceri şi lux: Hainele şi încălţările nu sunt schimbate decât s-au tocit de tot, după o folosire îndelungată. Pentru a-şi manifesta dispreţul lor faţă de bogăţii şi dorinţa de egalitate, noii membri trebuiau să renunţe la propriile bunuri în avantajul comunităţii. Această administrare înţeleaptă, le-ar fi redistribuit fiecăruia după nevoile sale.

Un astfel de principiu era valabil şi pentru întreaga comunitate: un esenian se simţea ca şi în propria-i casă oriunde existau alte grupuri de esenieni. Membrilor veniţi de altundeva, li se pun la îndemână toate lucrurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lor avuţie şi, la nişte oameni pe care nu i-au mai văzut până atunci, ei intră ca şi cum le-ar fi prieteni apropiaţi. De aceea când pleacă la drum. nu iau cu ei nimic, cu excepţia armelor, ca să se apere de tâlhari, în fiecare oraş, un membru anume are sarcina să se îngrijească de oaspeţii sectei, procurându-le hainele şi cele necesare traiului zilnic.

În ceea ce priveşte respectarea Sabatului, esenienii erau de o rigoare excesivă: mai mult decât toţi iudeii luaţi împreună, ei evită să lucreze în a şaptea zi a săptămânii; până şi mâncarea şi-o pregătesc cu o zi înainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute nici un obiect din loc sau să-şi satisfacă necesităţile fiziologice.

În ceea ce priveşte doctrina lor le este atribuita credinţa într-un destin de neschimbat, care ar anula în totalitate liberul arbitru al omului, însă fără îndoială această idee trebuie înţeleasă în sensul unei credinţe absolute în providenţă. Fariseii spun că o parte, dar nu toate faptele stau la îndemâna sorţii, căci unele pot să fie sau să nu fie în puterea noastră. Dar esenieni susţin că toate faptele sunt la cheremul sorţii şi nimic nu i se întâmplă omului, care să nu fi fost hotărât de destin, în schimb saducheii suprimă cu desăvârşire soarta, pretinzând că ea nici nu există şi că întâmplările trăite de oameni nu se datorează acesteia, ci cu toate sunt rodul voinţei noastre, astfel încât noi suntem autorii atât ai celor bune, cât şi ai celor rele, care rezultă din propria noastră prostie. Esenienii fac ca totul să depindă de destin, saducheii nu cred deloc în el, iar fariseii adoptă o poziţie intermediară între cele două, în sensul că esenienii, spre deosebire de farisei, credeau cu convingere în providenţă.

Esenienii împărtăşeau cu fariseii şi credinţa în existenţa sufletului şi nemurirea acestuia. Căci ei au ferma credinţă că şi trupurile sunt sortiţi-pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sunt eterne şi dăinuie veşnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit la voia întâmplării, atrase de o seducţie naturală, ele se îngemănează cu trupurile lor devenite o temniţă a lor. Odată eliberate de trupuri ele se înalţă spre ceruri; sufletelor virtuoase le este destinată o existenţă fericită, pe când celor nelegiuite chinuri veşnice.

Pe lângă cele prezentate trebuie avut în vedere că doctrina esenienilor prezintă multe particularităţi aşa cum reiese din studiul atent al manuscriselor care ne-au fost lăsate de ei cu multă grijă în grotele din împrejurimile Qumrânului.

După descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, unii cercetători au găsit trăsături paralele între lisus şi învăţătorul Dreptăţii. Alţii au socotit că lisus şi-a formulat propriile idei inspirându-se din doctrina esenienilor…

Creştinii poate au uitat şi chiar în final, şi-au negat rădăcinile eseniene, una dintre cele mai mari tragedii ale culturii occidentale. Au ieşit la suprafaţă informaţii noi şi fascinante, inclusiv despre legăturile esenienilor cu druizii, despre existenţa unui grup-nucleu secret în jurul lui Iisus şi despre contactele cu Ordinul lui Melchizedek. Poate că cel mai remarcabil lucru este că îl descoperim pe Iisus esenianul – acea Fiinţă înţeleaptă şi iubitoare, care a fost ascunsă atâta vreme de doctrină şi dogmă. Cuvintele lui ne vorbesc peste secole şi ne arată mai clar Calea pe care a statornicit-o, precum şi scopul suprem al acestei Căi. Este clar faptul că Iisus nu a fost singur. El era susţinut de un grup de esenieni puternici şi dedicaţi, care-l includea şi pe Iosif din Arimateea.

S-a vorbit si continua sa apara ecouri despre un destin privilegiat al românilor. O analogie în timp, foarte puternic sustinuta de Flavius Iosef, este aceea care-i asaza pe dacii patrunsi de sfintenie, alaturi de vechile triburi iudee de esenieni, care constituie un model sacru de gestionare a rânduielilor colective si de credinta în Dumnezeu. Desi este sigur ca nu a calatorit la Sarmizegetusa Regia, el cunoaste foarte bine istoria dacilor, principalii zei, evolutia spirituala a poporului dac. Mai ales ca pe pamântul Daciei, ritualurile spirituale erau atât de diferite de alte zone, de pilda acea sala subterana în care se retragea Zalmoxis din trei în trei ani, simulându-si în chip ritual disparitia din lume pentru a culege "informatii" dintr-un plan transcendental... Istoricul evreu vede în daci ceva asemanator sectei esenienilor; el îi descrie pe acei pleistoi ca fiind niste asceti, ca si esenienii, deosebindu-se de pilda de geti prin îmbracaminte si mai ales prin regimul lor de viata si de constiinta colectiva. Acei dacii purtau niste caciuli aparte care-i distingeau de ceilalti muritori, care umblau cu capul descoperit în anotimpurile calde.

Influenta eseniana asupra dacilor asceti nu poate fi demonstrata concret; esenienii îsi traiau asceza cu trei secole înainte de Iisus Christos, iar Flavius Iosef scrie despre dacii asceti în secolul întâi dupa Christos. Aceasta interesanta analogie sugereaza o legatura necunoscuta înca între spatiul Orientului Mijlociu, religios, si vechea Dacie. Ce se poate spune ca sigur este ca între daci au existat asceti ai credintei, grupari cu totul exceptionale, care aveau constiinta Atotputerii creatoare si se pregateau înca din viata pentru lumea de apoi.

Esenienii I

Esenienii sunt membrii unei secte religioase a frǎțietǎții, care a existat între secolele II-I î.Hr. Nu sunt menționați în Noul Testament. Esenienii excludeau femeile din grupǎrile lor, urmau îndeaproape Legea lui Moise, dar și alte ritualuri. Credeau în nemurirea sufletului și în pedepsirea divinǎ a pǎcatelor.

Dintre grupǎrile religioase din perioada eleno-romanǎ, grupǎri care sunt menționate și în scrierile unor autori greci și latini, aceea a esenienilor este astǎzi, poate, cea mai cunoscutǎ, datoritǎ, mai ales, desoperirii la Manuscriselor de la Marea Moarta în anul 1947. Aceste manuscrise au aparținut esenienilor. Asupra originii esenienilor și a ceea ce înseamnǎ numele lor, cercetǎtorii nu au ajuns la un acord între ei. Foarte probabil esenienii și-au avut începuturile pe la jumǎtatea secolului al II-lea î.Hr., în timpul macabeilor. Ducând o viațǎ separatǎ de restul societǎții, ei s-au organizat în comunitǎți izolate, de tip monastic.

În ceea ce privește credința lor religioasă, se știe cǎ esenienii îl așteptau pe Mesia ca pe un rege al iudeilor, care sǎ-i elibereze de sub dominația pǎgânilor, pentru a putea întemeia Imparatia lui Dumnezeu. Unele obiceiuri ale esenienilor erau asemǎnǎtoare cu acelea ale crestinilor din primele secole, aspect datorat, poate, originii lor iudaice comune și folosirii acelorași Scripturi. Existǎ și diferențe majore: viața izolatǎ pe care o duceau esenienii și sistemul mult mai complex de norme care le reglementau comportamentul.

Astǎzi existǎ grupǎri religioase care se declarǎ descendenți ai esenienilor, unele dinte acestea susțin cǎ Biblia, dar și alte scrieri canonice, au fost modificate prin traducerile fǎcute, cu scopul de a schimba adevǎrata credințǎ.

Iosif Flavius, cea mai importantă sursă din epocă, in „Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor” spune ca „la iudei există trei şcoli de filozofie: cei ce ţin de prima se numesc farisei, din cea de a doua fac parte saducheii, iar din a treia, având faima de a pretinde o viaţă deosebit de pioasă, fac parte esenienii. De obârşie iudaică, ultimii se iubesc unii pe alţii mult mai mult decât în cazul celorlalte secte”

Esenienii constituiau un partid de preoţi şi laici care cuprindea diferite ramificaţii. Toţi esenienii menţineau un anumit grad de separaţie faţă de ceilalţi evrei. Aveau păreri proprii cu privire la multe argumente, în mod particular la cele legate de templu şi puritate, şi atribuiau astfel de păreri, în întregime sau în parte, lui Moise ( sau lui Dumnezeu ). O ramură a partidului era monastică şi trăia într-o zonă izolată şi îndepărtată ( secta de la Marea Moartă ), membrii comunităţii socoteau că superiorii lor – preoţii din casa lui Ţadoc – ar fi trebuit să guverneze Israelul.

După cum indică etimologia cuvântului, esenienii sunt urmaşii Hasidiţilor ( Hasîdîm ) sau „ Evlavioşilor ", din textele ebraice, după separarea unui mare număr dintre ei, perûšîm sau „ fariseii ". Ei sunt înrudiţi deci cu  „ sfinţii, pioşii " despre care vorbeşte Filon din Alexandria. Cuvântul „ esenian " provine din aramaicul hasayya', hasîn, „ pioşii "şi în latină esseni pentru a traduce ebraicul hasîdîm pe care Biblia greacă ( LXX ).

Această abordare a permis cercetătorilor să concludă că Hasidiţii din perioada Maccabeilor trebuie consideraţi strămoşi atât ai fariseilor cât şi ai esenienilor.

În perioada elenistică, când suveranii seleucizi au dominat Palestina, iar Antioh IV Epiphanes le-a interzis săvârşirea cultului, mişcarea de rezistenţă ebraică a fost organizată de aceşti Hasidiţi despre care ne vorbesc cărţile Maccabeilor. Această mişcare, care a început către anul 170 î. Hr., cuprindea câteva grupări diferite, unite de opoziţia politică faţă de Antioh IV. Însă sub Ionatan Maccabeul ( 160 - 143 î. Hr. ), grupul Evlavioşilor s-a împărţit în două: cel al esenienilor şi cel al fariseilor. Ruptura a avut loc în 152 î. Hr. când Ionatan a fost numit Mare Preot, în detrimentul Marelui Preot în funcţie, care aparţinea familiei Oniazilor. Acesta din urmă, numit şi învăţătorul legitim sau „ învăţătorul Dreptăţii " în textele de la Qumrân (zona Ierihon), s-a retras în pustiu cu grupul de credincioşi să ispăşească pentru ţară şi să pregătească o plantaţie veşnică, un templu sfânt pentru Israel.

Este posibil ca noul legământ încheiat în ţinutul din Damasc, să nu se refere nici la Babilonia nici la Qumrân, ci la ţinutul transiordanic unde s-ar fi refugiat un anumit număr de Evlavioşi cu familiile lor. Esenienii care trăiau la Qumrân reprezentau numai o mică parte din vasta mişcare eseniană a Palestinei. Atât losif Flaviu cât şi Filon Alexandrinul spun că numărul esenienilor era de aproximativ 4000 de persoane.

Istoria esenienilor se încadrează în perioada care începe din cea de a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi se încheie în prima jumătate a secolului I d. Hr., o istorie care a lăsat urme nu numai în relatările lui losif Flaviu ci şi în mărturiile arheologice de la Qumrân. Potrivit lui losif Flaviu, se pare că secta esenienilor a cunoscut un moment de strălucire în timpul lui Irod cel Mare ( 37 – 4 î.Hr. ), care i-a scutit de obligativitatea jurământului de credinţă, din cauza profeţiei făcute de esenianul Menahem, care îi prezisese lui Irod că va deveni rege al Iudeilor. Această menţionare evidenţiază faptul că unii dintre profeţii esenieni se aflau prin apropierea curţii regale; Iosif Flaviu vorbeşte chiar de o „ Poartă a Esenienilor " în Ierusalim, ceea ce i-a făcut pe mulţi cercetători să afirme că în timpul lui Irod cel Mare, exista un cartier esenian în Ierusalim, în zona Muntelui Sion.

În zona de la Qumrân s-a calculat că ar fi putut trăi aproximativ 150 până la 200 de persoane, ceea ce înseamnă că aici trăia o mică parte dintre esenienii care acceptaseră celibatul, în timp ce restul de 3800 de esenieni căsătoriţi trăiau împreună cu familiile lor în oaza de la Ain Feshkha la sud de Qumrân şi în oazele situate de-a lungul malului până la Ain Gaddi, după cum demonstrează mărturiile arheologice şi numărul mare de morminte din cimitirul de la Qumrân ( 1200 de morminte ). Atât într-un caz cât şi-n celălalt, mişcarea eseniană era constituită din două ramificaţii, una din ele era un fel de sectă monastică şi întru totul separată, care trăia pe ţărmul mării Moarte, începând probabil din anul 140 î.Hr., iar din cealaltă ramificaţie făceau parte esenieni care se căsătoreau şi nu s-au separat în totalitate de practica religioasă ebraică comună. Regula Comunităţii şi unele suluri găsite în apropiere de Wadi-Qumrân vorbesc de un grup monastic, în timp ce Documentul de la Damasc vorbeşte de un grup care trăia în cetate. Unii cercetători presupun că una din cele două grupări, de obicei cea qumranică, ar fi dat naştere celeilalte. Alţii, mai verosimil, propun că secta de la Qumrân ar fi fost o mişcare secesionistă.

Ocupaţia eseniană de la Qumrân a cunoscut trei perioade principale, cu un apogeu, o distrugere cauzată de un cutremur de pământ în 31 î. Hr. şi reocuparea mai apoi a sitului. Perioada a II până când în iunie 68 d. Hr. legiunea a X – a romană a distrus situl înainte de a urca spre Ierusalim pentru a asedia cetatea, care a căzut în anul 70. Esenienii atunci au ascuns biblioteca lor în grotele din apropiere, înainte de a abandona bătălia şi a fugi în pustiu. Se ştie că unii dintre ei s-au refugiat la Masada, ducând cu ei unele suluri şi au murit aici în 73. Nu poate fi acceptată ipoteza care vrea să facă din Khirbet Qumrân o fortăreaţă, iar din manuscrise un depozit al bibliotecii Templului din Ierusalim, sau aceea conform căreia în prima perioadă ar fi existat aici o vilă a hasmoneilor, şi apoi ocuparea aşezării de către esenieni.

Ei formau o comunitate omogenă foarte solidă, perfect organizată bazată pe reguli proprii de iniţiere şi excludere. Existau grupuri de esenieni în toate cetăţile din Iudeea. Oricine aspira să facă parte dintre ei trebuia să se supună unei perioade de noviciat de trei ani. În primul an trebuia să caute să ducă o viaţă asemănătoare cu a membrilor, să se îmbrace într-un veşmânt alb şi să adopte un fel de şorţ din pânză de in pentru îmbăierile rituale. La sfârşitul acestei perioade, dacă a trecut cu bine proba stăpânirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viaţă al esenienilor şi ia parte la sfinţirea apei purificatoare, fără să fie, totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii. Solicitantul mai avea nevoie încă de doi ani de probe pentru a fi admis cu drepturi depline în comunitate.

O comunitate riguroasă ca cea a esenienilor pretindea din partea membrilor ei un comportament de viaţă sever şi un angajament solemn de a respecta regula comună, înainte de intrarea în comunitate şi participarea la masa şi bucatele comune, solicitanţii trebuiau să depună un „ jurământ teribil: să-1 cinstească pe Dumnezeu; să-şi respecte îndatoririle faţă de oameni şi să nu aducă pagube nimănui atât din proprie iniţiativă cât şi din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepţi şi să lupte alături de cei drepţi; că va păstra credinţa tuturor, mai cu seamă celor ce cârmuiesc, întrucât nimeni nu dobândeşte puterea fără consimţământul lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngâmfat şi asupritor, şi nu-şi va întrece subordonaţii prin strălucirea veşmintelor şi a altor podoabe; că va îndrăgi întotdeauna dreptatea şi va demasca pe mincinoşi; că-şi va ţine mâinile nepângărite de hoţie, iar sufletul curat de orice câştig necinstit; că nu va tăinui nimic membrilor sectei şi nu-i va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor până la moarte, în afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decât le-a primit el însuşi, că se va feri de tâlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cumva cărţile sectei precum şi numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenienii îşi asigură credinţa noilor membrii ai sectei.

Cel mai teribil dintre aceste jurăminte era reprezentat de ceremonia care însoţea iniţierea definitivă, între manuscrisele descoperite în 1947 în grotele de la Qumrân, nu departe de Marea Moartă, şi atribuite sectei eseniene, se găseşte un sul numit „ al Regulei ", care conţine normele interne de organizare a comunităţii care trăia în acea vreme şi în acele locuri. Sunt descrise în amănunt formulele ceremoniale de intrare în Legământ. Preoţii binecuvântau oamenii din neamul lui Dumnezeu, în timp ce leviţii rosteau blesteme împotriva celor care ar fi îndrăznit să violeze jurămintele.

La normele morale prescrise de aceste jurăminte se adăuga un comportament de viaţă foarte riguros, comunitar, rezumat astfel în Regula comunităţii de la Qumrân: fiecare inferior va trebui să asculte de superiorul său în ceea ce priveşte munca şi proprietatea în comun a bunurilor. Vor mânca în comun, în comun vor binecuvânta, în comun vor lua hotărâri. Faţă de Dumnezeu, ei îşi arată evlavia într-un fel aparte, înainte de răsăritul Soarelui, ei nu rostesc nici o vorbă profană, ci îi adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorându-1 parcă să răsară. Abia atunci supraveghetorii lor îi lasă să plece, fiecare la meşteşugul cu care s-a desprins. După ce au muncit cu râvnă până la ora a cincea ( ora 1100 ), se adună iar într-un loc anume, cu o fâşie de pânză de in înfăşurată în jurul şalelor, şi-şi spală trupul cu apă rece.

Reflectii asupra Lucrarii noastre rostuite

Cu toate că umanitatea a cunoscut o ordine ideală, una susceptibilă de a nivela mizeriile condiției umane, omul trăiește în alt tip de societate contemporană. Percepe imediat ordinea comunitară, având totodată capacitatea, grație unei interiorizări reflectate în însăși condiția existenței sale, de a valoriza această trăire drept o posibilă cale către o ordine mai bună. Ne aflăm în fața unei probleme: acea cu privire la ordinea umană. Suntem conștienți că această ordine se raportează la ordinea cosmică. Se raportează la un “centru”, dacă termenul “cosmic” pare prea pretențios. Ori această ordine umană nu poate fi înțeleasă și nici justificată decât în funcție de factorii ce o determină. Adică de factori organici și simbolici. De materie și de spirit.

Menirea francmasoneriei se învederează în interogația asupra condiției umane, în clipa în care devenim, inexplicabil, conștienti de ea. Nu este vorba de a da imediat un răspuns mitologic, cum face în general societatea; ci de a găsi, precum căutătorii solitari, un răspuns practic, construind un uzaj propriu. Tradiția socială a răspuns mereu întrebărilor individuale printr-un discurs justificator cu privire la existență, la caracterul social și la obligațiile individului. Ea a promis un răspuns pentru mâine, sau pentru mai târziu, și a statuat premisele, în mare parte servituți temporare. Dar aceste discursuri mitologice, cunoscute dealtfel de toate societățile care există și care au existat vreodată, nu satisfac spiritele lucide. Cum să faci viața socială să existe, nu pe țesutul organic, ci pe inteligență, pe rațiune, pe voință, pe armonie - iată o temă masonică fundamentală. În acest sens francmasonii își asumă sarcina înțelegerii diverselor opțiuni vehiculate dealungul vremurilor de către umanitate. Iar caracterul revelator al inițierii masonice îl constituie tocmai transpunerea în afara timpului a unei experiențe temporale, transpunerea în simbol a raporturilor sociale. A trăi în lumea profană înseamnă a accepta degradarea intențiilor, deprecierea proiectelor, deturnarea principiilor și ruina speranțelor. A trăi în lumea sacrului înseamnă a evada din condiția servilă, a domina necesitățile, compromisurile, trădările și efectele nocive ale pasiunilor. Remarcăm, conștient, că cele două aspecte ale societății se confundă peste tot și de fiecare dată. Niciun individ și nicio colectivitate, nici în secolul acesta, nici într-un alt secol, nu au putut viețui decât în raport cu implicațiile conjugate ale celor două atitudini. Or, ceea ce fundamentează francmasoneria, este că ea materializează, deliberat și concertat, o sistematizare a relațiilor umane prin care aduce la lumină, fară a le trăda, relațiile ființării adevarate. Intrarea în Lojă, munca în Lojă, reprezintă renunțarea la timpul istoric pentru promisinea timpului veșnic - însă fără a refuza dimensiunea istorică. Finalitatea acestui proiect, pregătirea individului pentru viața socială, se fundamentează în perspectiva întoarcerii în lumea care îl justifică.

Francmasonul nu există definitiv în afara lumii. El există în afara lumii atâta timp cât este necesar achiziției mijloacelor și exercițiului calităților ce îi vor permite să înțeleagă ordinea umană și să-și exercite menirea.

Fr:. Claudiu D.

Ritul de Investitura

Un alt simbol ritual, de o si mai mare importanta si interes, este ritul de investitura. Ritul de investitura, numit in limbaj ethnic colocvial al ordinului, ceremonia de invesmantare , ne determina sa luam in considerare numai decat acel binecunoscut simbol al Francmasoneriei care este SORTUL DIN PIELE DE MIEL.

Ritul de investitura, sau invesmantare a aspirantului, ca un indiciu al faptului ca este pregatit pentru ceremoniile care urmeaza, a prelevat in toate initierile antice. Este necesar sa ne ocupam doar de cateva dintre ele.

Astfel, in economia levitica a israelitilor, preotii purtau intotdeauna abnet ( sortul de in ), sau braul, ca o parte a investiturii preotesti. Aceasta, impreuna cu alte obiecte vestimentare, trebuia purtat, ca sa folosim cuvintele textului, “ pentru glorie si frumusete “, sau, cum a explicat un comentator erudit, “ ca o emblema a sfinteniei si puritatii ce caracterizeaza intotdeauna natura divina si actul de adoratie demn de ea.”

In Misterele persane ale lui Mithra, candidatul, dupa ce a primit mai intai lumina, era investit cu un brau, o coroana sau o mitra, o tunica de purpura si, in final, cu un sort alb.

In initierile practicate in India, in ceremonia de investitura se folosea o esarfa – zennaar-ul consacrat, constand dintr-o funie din noua fire impletite si cu un nod la capat, care atarna de pe umarul stang pe soldul drept. Aceasta va fi fost, poate, prototipul esarfei masonice, care este, sau ar trebui sa fie purtata intotdeauna in aceeasi pozitie.

Secta evreiasca a esenienilor, care, prin forma de organizare, s-a apropiat de Francmasonerie mai mult ca oricare alta institutie secreta a Antichitatii, isi investea intotdeauna novicii cu o roba alba.

In sfarsit, in riturile scandinave, unde geniul militar al locuitorilor a introdus un tip razboinic de initiere, candidatul primea in locul sortului, o pavaza alba, dar insotita intotdeauna de o anume instruire simbolica, asemanatoare cu cea asociata sortului Masonic.

In toate aceste moduri de investitura, indiferent de material sau forma, semnificatia simbolica ce se intentiona a fi transmisa ,era puritatea.

Prin urmare, in Francmasonerie, acelasi simbolism este comunicat prin intermediul sortului, care, fiindca este primul dar primit de aspirant-primul simbol in care este instrui- a fost numit “emblema masonului”. Si este un nume cat se poate de adecvat; caci, oricare va fi progresul ulterior al candidatului in “Arta Regala”, si catre orice taine il vor conduce devotiunea sa fata de institutia mistica, sau setea de cunoastere, el nu se va desparti niciodata de sort - prima lui investitura. Schimbandu-si poate, forma si decoratiunile, si transmitand la fiecare pas cate o noua si frumoasa aluzie, substanta sa ramane aceeasi si continua sa predinda titlul venerabil cu care i-a fost prezentat intaia oara in noaptea initierii.

Sortul isi trage semnificatia de simbol al puritatii din doua surse : culoarea si materialul. De aceea el trebuie examinat sub doua aspecte inainte ca simbolismul sau sa poata fi corect apreciat.

In primul rand, culoarea sortului trebuie sa fie un alb imaculat. In toate timpurile, culoarea aceasta a fost considerata o emblema a inocentei si puritatii. Ca o referire la acest simbol, o parte din vesmintele preotilor evrei erau albe. Din acelasi motiv, lui Aron I s-a poruncit, atunci cand a intrat in sfanta sfintelor ca sa faca act de ispasire pentru pacatele poporului, sa se imbrace in in alb, cu sortul de in, sau braul, peste sale. Merita observat ca termenul ebraic LABAN, care inseamna a albi, are si sensul de a purifica; de aceea si gasim, peste tot in Scripturi, numeroase aluzii la culoarea alba ca emblema a puritatii. “ De vor fi pacatele voastre cum e carmazul “, spune Isaia, “ ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face.” Iar Eremia, descriind starea candva neprihanita a Sionului, spune : “ Nazaritenii erau mai puri decat zapada, erau mai albi ca laptele.”

In Apocalipsa, rasplata pe care Duhul o promite biruitorilor este o “ pietricica alba “ ( Ap.2,17 ); in aceeasi carte mistica, apostolul este invatat sa spuna ca inul alb, curat si alb, este virtutea sfintilor.

In primele timpuri ale bisericii crestine, catehumenul proaspat botezat era intotdeauna imbracat cu un vesmant alb, pentru a arata ca a fost curatat de pacatele sale anterioare si urmeaza sa duca o viata de neprihanire si puritate. Hainele ii erau daruite cu urmatorul indem :

“ Primeste vesmantul acesta alb si neprihanit si adu-l la fel de nepatat in fata judecatii domnului nostrun Iisus Christos, incat sa obtii viata vesnica. ”

In scoala lui Pitagora, imurile sacre erau cantata de discipoli imbracati in haine albe. Druizii daruiau vesminte albe acelora dintre initiatii lor care ajunsesera la gradul suprem, de perfectiune. Scopul era, potrivit ritualului lor, sa-l invete pe aspirant ca nimanui nu I se facea acea onoare daca nu era curatat de toate impuritatile, atat ale corpului cat si ale mintii.

Vesmantul alb a fost utilizat in riturile religioase si Misterele tuturor celorlalte popoare al Antichitatii. In “ Tratatul despre culorile simbolice “, Portal spune ca :

“ albul, simbolul divinitatii si al preotimii, reprezinta intelepciunea divina; asociat unei fete tinere, el denota virginitatea; unei personae acuzate de un delict, nevinovatia; unui judecator, impartialitatea “;

si tot el adauga un fapt foarte semnificativ daca ne raportam la masonerie :

“ ca sem caracteristic al puritatii, albul semnifica speranta de viata dupa moarte.”

Vedem, asadar, ca aceasta culoare a fost adoptata in sistemul Masonic ca un simbol al puritatii. Simbolismul acesta cuprinde intregul ritual, de la gradul cel mai de jos la cel mai inalt, pretutindeni unde se folosec vesminte sau podoabe albe.

Cat despre materialul sortului, acesta nu poate fi decat pielea de miel. Nici un alt material, cum ar fi inul sau matasea, nu i-ar putea lua locul fara a distruge complet simbolismul vestimentar. Potrivit cuvintelor rituale, mielul “ a fost considerat in toate timpurile o emblema a puritatii “; dar simbolismul sau este cu deosebire important in iudaism si crestinism.

Materialul sortului se asociaza, asadar, cu culoarea sa pentru a conferi investiturii unui mason semnificatia simbolica a puritatii. Acest fapt, impreuna cu cel pe care l-am asociat deja, ca ceremonia de investitura era comuna tuturor vechilor rituri religioase, va constitui o alta dovada a identitatii lor de origine cu institutia masonica.

Acest simbolism, indica, de asemenea, caracterul sacru si religios pe care fondatorii Francmasoneriei au dorit sa-l impuna institutiei, si cu care insusirile morale si fizice ale candidatilor nostri au o neindoielnica legatura. In acesta privinta loja masonica se aseamana cu sinagoga evreiasca, despre care s-a spus ca “ nimeni nu trebuie sa se apropie de altar daca poarta un stigmat “, sau cu preotimea pagana , ai carei membri nu trebuiau sa aiba nici un cusur, intrucat se considera ca este o ofensa adusa zeilor ca ei sa fie serviti de cineva avand vreo infirmitate; iar cu ambele, loja masonica se aseamana prin cerinta, ca de lucrurile sacre sa nu se apropie cel care nu este pur si nepatat.

Prin urmare, sortul din piele de miel alba si nepatata, este in Masonerie, simbolul acelei puritati a trupului si a mintii care sunt calitati ale tuturor celor doritori sa participe la misterele sale sacre.

Ritul descaltarii

Ritul descaltarii, sau al descoperirii picioarelor la apropierea de un pamant sacru, provine din cuvantul latin discalceare, a-ti scoate incaltamintea, a te descalta. Uzanta are de partea ei prestigiul antichitatii si al universalitatii.

Aflam nu doar despre prevalenta ei, ci si despre faptul ca era bine inteleasa pe vremea lui Moise, din acel pasaj din Exod, in care ingerul Domnului, in fata rugului aprins, exclama catre patriarh :

“ Nu te apropia aici! Ci scoate-ti incaltarile din picioarele tale, caci locul pe care calci este pamat sfant.” ( Exod iii.5)

Clarke, crede ca de la aceasta porunca se trage obiceiul popoarelor rasaritene de a-si savarsi toate actele de adoratie religioasa cu picioarele goale. Dar este mult mai probabil ca aceasta ceremonie sa fi fost in uz cu mult timp inaintea intamplarii cu rugul aprins, iar legislatorul evreu sa o fi recunoscut numaidecat ca pe un semn familiar de reverenta.

Episcopul Patrick, impartaseste aceasta opinie si crede ca obiceiul provine de la vechii patriarhi, fiind transmis viitorimii printr-o traditie generala. Autorii antici ne furnizeaza dovezi abundente despre existenta acestui obicei la toate popoarele, atat evrei cat si pagani; o parte dintre ele sunt ciudate si interesante.

Pitagora s-a adresat discipolilor sai cu aceste cuvinte :

“ Cand oferi sacrificii si te inchini, scoate-ti incaltarile din picioare. “ ( Iamblichi Vita Pythagora…Intr-un alt loc el spune trebuie sa aducem sacrificii si sa intram in temple desculti. )

Iustin Martirul, ne spune ca acelora care veneau sa se inchine in sactuarele si templele paganilor, preotii le porunceau sa se descalte.

Drusius, in Notele sale la Cartea lui Ioshua, spune ca la cele mai multe popoare rasaritene, era o datorie evlavioasa, sa pasesti cu picioarele goale, pe pardoseala templului.( “ Quod etiam nunc apud plerasque Orientis nations piaculum sit, calceato pede templorum pavimenta calcasse.” )

Maimonide, marele comentator al legii iudaice, afirma ca :

“ Nu era legiuit ca un om sa intre in casa lui Dumnezeu incaltat, sau cu toiagul, sau in straiele sale de lucru, sau cu praf pe picioare. “ ( Beth Habbechirah, cap. VII. )

Rabi Solomon, comentand porunca lui Levitic ( XIX, 30 ) “ Zilele Mele de odihna sa le pazesti si locasul Meu sa-l cinstesti “ , face aceeasi observatie in legatura cu acest obicei, iar Dr. Oliver remarca :

“ Actul de a merge cu picioarele goale a fost dintotdeauna considerat un semn de umilinta si respect; iar in cultul din templu, preotii oficiau intotdeauna cu picioarele goale, desi nu rareori, acest lucru le dauna sanatatii. “

Mede il citeaza pe Zago Zaba, un episcope etiopian, ambasadador al regelui abisinian David pe langa Joao III al Portugaliei ( 1521 – 1557 ), cu urmatoarele cuvinte :

“ Nu ne este ingaduit sa intram in biserica decat cu picioarele goale.”

Cand este sa-si savarseasca ritualurile devotionale, mahomedanii isi lasa intotdeauna papucii la intrarea in moschee. Druizii aveau acelasi obicei ori de cate ori isi celebrau riturile lor sacre; iar despre vechii peruvieni se spune ca-si lasau intotdeauna incaltarile la intrarea in magnificele temple consacrate adorarii Soarelui.

Adam Clarke crede ca obiceiul de a venera Divinitatea cu picioarele goale era atat de raspandit printre popoarele din Antichitate incat il numara printre cele treisprezece dovezi, ca intreaga rasa umana provine dintr-o singura familie.

Se poate avansa urmatoarea teorie : incaltarile sau sandalele, erau purtate in ocazii obisnuite pentru a te proteja de pangarirea pamantului. In aceste conditii, a continua sa le porti intr-un loc consacrat ar fi fost o insinuare tacita ca acolo pamantul este la fel de viciat si capabil sa produca pangarire. Dar, cum caracterul un loc sfant si consacrat exclude insasi idea de pangarire sau impuritate, recunoasterea acestui fapt, era transmisa, in mod simbolic, prin lipsirea picioarelor de orice protectie fata de impuritati si murdarie, care s-ar fi impus in locurile neconsacrate.

La fel, in zilele nostre ne descoperim capul pentru a exprima sentimentul de stima si respect. Odinioara, cand exista mai multa violenta decat acum, casca sau coiful ofereau o buna protectie contra unei lovituri neasteptate, sau a unui dusman neprevazut. Dar nu ne putem astepta la nici o violenta din partea cuiva pe care il stimam sau il respectam; prin urmare, a lipsi capul de protectia obisnuita inseamna o dovada de incredere nelimitata in persoana in careia ii este adresat gestul.

Ritul descaltarii este, asadar, un simbol de respect. El semnifica, in limbajul simbolic, ca locul de care te apropii in acest mod umil si respectuos este consacrat unor scopuri sfinte.

Acum, dupa toate cate s-au spus, masonul inteligent va face numai decat legatura cu gradul al treilea. Dintre toate gradele Masoneriei, acesta este de departe cel mai important si mai sublim. Lectiile sale solemne, scena sacra pe care o reprezinta si ceremoniile impresionante cu care este condus, toate sunt calculate sa inspire sentimente de evlavie si respect. In sfanta sfintelor din templu, dupa ce arca legamantului a fost asezata la locul ei, iar deasupra atarna Shekina, numai marele preot avea dreptul sa intre, si numai intr-o singura zi a anului, descult si dupa cele mai minutioase purificari, pentru a rosti, cu o veneratie plina de cutremurare, tetragrammaton, sau cuvantul atoatecreator.

Iar in loja Maestrului Mason, aceasta sfanta a sfintelor a templului Masonic, unde sunt transmise adevarurile solemne ale mortii si nemuririi, aspirantul la intrare, trebuie sa isi purifice inima de orice contaminare, si sa-si aduca aminte, cu o intelegere adecvata a semnificatiei lor simbolice, cuvintele care au tunat candva in urechile uimite ale batranului patriarh :

“ Ci scoate-ti incaltamintea din picioarele tale, caci locul pe care calci este pamant sfant. “

Despre manusi

Investitura cu manusi este strans legata de ceremonia de investitura cu sortul, iar examinarea simbolismului uneia ne duce in mod firesc la considerarea simbolismului celeilalte. In riturile continentale ale Masoneriei, asa cum sunt ele parcticate in Franta, Germania, si in alte tari din Europa, este un obicei invariabil ca noului initiat sa-i fie daruit nu doar un sort din piele alba, cum facem noi, ci si doua perechi de manusi albe din piele de ied : o pereche barbateasca pentru el insusi, si o pereche de manusi pentru femei, pe care sa o daruiasca sotiei sau logodnicei sale ( potrivit obiceiului masonilor germani ), sau femeii care o respecta cel mai mult (asa cum procedeaza francezii ).

Exista in aceasta, bineinteles, ca in tot ceea ce tine de Francmasonerie, un anumit simbolism. Manusile daruite candidatului pentru el insusi urmaresc sa il invete ca actele unui mason trebuie sa fie la fel de pure si imaculate ca manusile pe care le-a primit. In lojile germane, cuvantul pentru fapte este, fireste, dandlungen sau handlings, “ lucrarea mainilor sale “, ceea ce face ca ideea simbolica sa fie si mai impresionanta.

Dr. Robert Plott, un istoric erudit din sec XVII-lea afirma in Istoria naturala a comitatului Staffordshire ca Societatea Francmasonilor din vremea lui le daruia membrilor manusi pentru ei insusi si pentru sotiile lor. Aceasta arata ca obiceiul, inca pastrat pe continentul European, era practicat odinioara si in Anglia, de unde acum a disparut, la fel ca si din America.

Desi oferirea de manusi candidatului nu mai face parte din ceremonialul din Anglia si America, folosirea lor ca accesoriu vestimentar al unui mason in exercitarea indatoririlor din loja sau in procesiuni, s-a pastrat in continuare si in multe loji bine organizate, membrii poarta manusi albe la fel de regulat ca si sortul alb.

Este un fapt admis ca simbolismul manusilor nu este decat o modificare a simbolismului sortului. Ambele semnifica acelasi lucru; ambele fac aluzie la o purificare a vietii. “ Cine va sui pe muntele Domnului “, intreaba psalmistul, “ si cine va sta in locul cel sfant al Lui ? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima. “ Se poate spune ca sortul se refera la “ inima pura “ iar manusile la “ mainile curate .“ Ambele semnifica purificarea , acea purificare simbolizata intotdeauna de ablutia care precede ceremoniile de initiere in Misterele antice. Dar desi masonii americani si cei englezi au adoptat doar sortul si au respins manusile ca simbol Masonic, acestea din urma par a fi cu mult mai importante in stiinta simbolica, deaorece aluziile la mainile curate sau pure abunda la toti autorii vechi.

In tratatul Clavis Symbolica, Wemyss spune ca :

“Mainile sunt simbolurile actelor umane; mainile pure inseamna fapte pure, iar mainile pangarite inseamna fapte nedrepte.”

Exista numeroase referiri la acest simbolism, la autorii sacri cat si la cei profani. Spalarea mainilor este un semn exterior pentru purificarea interioara . De aceea psalmistul spune : “ Imi spal mainile in nevinovatie si asa inconjur altarul Tau, Doamne. “

In misterele antice, spalarea mainilor era intotdeauna o ceremonie introductiva la initiere si era folosita, fireste, in mod simbolic pentru a indica necesitatea purificarii de o crima ca premisa necesara pentru cei ce cauta admirarea la riturile sacre; de aceea a fost asezata urmatoarea inscriptie pe un templu din insula Creta : “ Curata-ti picioarele, spala-ti mainile, apoi intra. “

Aceeasi practica a prelevat printre evrei, un exemplu frapant al acestui simbolism fiind binecunoscuta fapta a lui Pilat care, atunci cand evreii il revendicau zgomotos pe Iisus pentru a-l crucifica, a aparut inaintea multimii si s-a spalat pe maini declarand : “ Eu sunt nevinovat de sangele neprihanitului acestuia. Treaba voastra. “

In biserica crestina din Evul Mediu, preotii si episcopii purtau intotdeauna manusi cand isi indeplineau sarcinile ecleziastice. Erau facute din in si aveau culoare alba. Iar Durandus, un renumit specialist in ritualuri, spune ca “ manusile albe inseamna puritate si castitate, deoarece in felul acesta mainile raman curate si ferite de orice pangarire.”

Nu este nevoie sa mergem mai departe cu exemplele. Nu incape nici o indoiala ca folosirea manusilor in Masonerie este o idée simbolica, imprumutata din vechiul si universalul limbaj al simbolismului si urmarea, la fel ca si sortul, sa semnifice imperativul unei vieti pure.

Am gasit astfel o sursa comuna pentru manusi si sort. Sa vedem daca nu le putem gasi si o origine istorica comuna.

Adoptarea sortului in Masonerie se datoreaza in mod evident utilizarii acestui articol de imbracaminte de catre masonii operativi din Evul Mediu. Constructorii, care s-au asociat in companii, au traversat Europa si au fost angajati in construirea palatelor si a catedralelor, ne-au lasat noua, ca descendenti ai lor, numele, limbajul tehnic si acea piesa de imbracaminte distinctiva prin care ei isi protejau hainele de murdarie, in timpul muncii lor ostenitoare.

In Annales Archeologique, Didron ne prezinta o gravura reprodusa dupa un vitraliu din catedrala din Chartres, Franta. Pictura a fost executata in sec. al XII-lea si reprezinta cativa masoni operativa la lucru.

Trei dintre ei poarta cununi de laur. Oare acestia nu ii reprezinta pe cei trei ofiteri ai lojei? Toti masonii poarta manusi. Didron, observa ca in vechile documente pe care le-a examinat, se mentioneaza adesea manusile ce urmeaza a fi daruite masonilor si taietorilor de piatra. Intr-un numar ulterior din Annales, el da urmatoarele trei exemple in acest sens :

In anul 1331, castelanul Villaines, in Duemois, a cumparat o cantitate considerabila de manusi pentru a le da muncitorilor, cu scopul “ de a le feri mainile de piatra si var. “

In octombrie 1383, cum aflam dintr-un document din acea perioada, trei duzimi de perechi de manusi au fost cumparate si distribuite masonilor care au inceput constructia manastirii Dijon.

In fine, in 1486 sau 1487, douazeci si doua de perechi de manusi au fost date masonilor si taietorilor de piatra angajati pentru lucrarile din orasul Amiens.

Este, deci, evident ca masonii operativi ( constructorii ) din Evul Mediu purtau manusi ca sa le protejeze mainile de efectele muncii lor. De asemenea, este evident ca masonii speculativi au primit manusile si sortul de la predecesorii lor operativi, adaptandu-le apoi, in spiritul simbolismului, “ la un obiect mai nobil si mai glorios .“

Omagiu unui Mare Maestru - continuare

În 1305, noul Papa, aflat în Franta, a trimis scrisori Marelui Maestru Templier si celui ospitalier pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine rivale. Niciunul nu agrea ideea, dar Papa a insistat si i-a invitat pe amândoi în Franța pentru a discuta situatia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce așteptau, De Molay și Papa Clement au discutat acuzațiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus din ordin. Aceste acuzatii erau considerate false, dar totusi Clement i-a trimis regelui o cerere scrisă pentru ajutor în investigație.

Misiunea militară a Ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat s-a risipit. Situatia era totusi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existentă, Templierii deveniseră o parte a vietii social-economice în Europa. Aveau si o armată cu care puteau străbate liber toate granitele, însă nu mai aveau un câmp de luptă clar, adică un adversar acceptabil si pentru restul societătii. Faptul că aveau dreptul să poarte arme şi să călătorească liber prin lume îi făcea să deţină controlul asupra securităţii drumurilor şi mai ales să aibe monopol asupra transferurilor de bani între Orient şi Occident.

Opulenta Ordinului si regulamentul sau care confera privilegiile unui „stat in stat” nu sunt pe plac Regelui de Fier, Filip al al IVlea, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe.

Poate ca acest proces nedrept impotriva Templierilor sta la baza tutoror proceselor politice. Miza acestei lupte, fabuloasele comorile acumulate era o motivatie puternica, avand in vedere ca regele datora Cavalerilor circa 300.000 de florin, imprumutati pentru a incepe razboiul cu Anglia care urma sa dureze 100 de ani. In plus, aceste averi ar fi rezolvat toate problemele economice ale administratiei sale birocratice. Lacomiei lui Filip i se adaugau si suspiciunea privind loialitatea Templierilor fata de cuvantul lui Christos si o ura mocnita deoarece Ordinul ii refuzase cererea de initiere, refuz bazat pe convingerea ca regele dorea sa devina Mare Maestru doar pentru a pune stapanire pe proprietatile Templului. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui care, profitand de influenta sa asupra Papei Clement l-a insarcinandu-l pe omul sau de incredere, Guillame de Nogaret sa pregateasca in taina distrugerea templierilor.

Actiunea este pusa in miscare de catre un anume Esquieu de Floryan, fost comandant al Comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Guillame de Nogaret dovezi fabricate prin marturii scrise din care reiese ca Templierii practicau in secret ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza simultan pe toti Templierii de pe teritoriul regatului si le confisca averile. Stupefiati de ceea ce li se intampla, fideli principiilor lor si stiindu-se nevinovati, foarte putini protesteaza iar cei care se impotrivesc sunt ucisi pe loc. Este sfarsitul Templierilor si inceputul legendei lor. Ei au fost acuzați de numeroase erezii si torturati cu sadism pentru obtinerea de mărturisiri de blasfemie. Clement a cerut insa audieri papale pentru a determina vinovătia sau nevinovătia Templierilor si, o dată eliberati de tortura inchizitorilor, multi si-au retras declaratiile. Unii aveau suficientă experientă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile fortate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.

Marele Maestru, aflat la Paris pentru inmormantarea Caterinei de Valois, a fost si el intemnitat si mai apoi indelung torturat sub directa supraveghere a Marelui Inchizitor al Frantei, Guillaume Imbert, fiind biciuit si apoi crucificat ca sa marturiseasca crime oribile pe care nu le-a comis.

In dimineaţa zilei de 18 martie, în faţa catedralei Notre Dame se înălţase o estradă lângă care fuseseră aşezate jilţurile ceor trei cardinali trimisi de Papa si care urmau să pronunţe sentinţa în procesul intentat împotriva conducătorilor Templului, proces care se încheiase încă în 1312, când Ordinul fusese abolit prin decizie papală luată în consiliu restrâns. Tot atunci papa Clement V şi-a rezervat sieşi judecarea celor patru demnitari ai Ordinului aflaţi în arest, în frunte cu Marele Maestru. Nu i-a judecat însă personal, aşa cum sperase Molay, ci a numit pentru aceasta pe niste cardinali aleşi cu grijă dintre oamenii devotaţi regelui Filip. Iar acum, în faţa catedralei Notre Dame, de faţă fiind mult popor, se comunica public sentinţa prin care cei patru demnitari, Jacques de Molay, Hugues de Pairaud, Geoffroy de Charnay si Geoffroy de Gonneville, erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. După ce a ascultat sentinţa, Molay a ridicat glasul clamând nevinovăţia Ordinului, gest urmat de maestrul pentru Normandia, Geoffroy de Charnay. Ştiindu-se că ei făceau această mărturisire cu preţul propriei condamnări la moarte, curajul lor de a afirma adevărul a trezit un val de simpatie populară, fapt care desigur i s-a raportat regelui. Filip cel Frumos a înţeles pericolul potenţial ca populatia Parisului, dornica de justiţie, să se mai ridice încă o dată împotriva lui, precum o făcuse în 1306. Astfel, regele şi consilierii lui au gasit soluţia ideala ca rugul să fie amplasat într-un loc greu accesibil pentru eventualii simpatizanţi, dornici să intervină în favoarea templierilor nedreptăţiţi. Astfel, rugul a fost înălţat pe Insula Iudeilor (cunoascuta azi ca Île de la Cité, zona Pont Neuf), loc in care mai multi evrei fusesera omorati astfel, dupa ce Guillame de Nogaret le-a inventat procese masluite si le-a confiscat averile. Locul era protejat de apele adânci ale Senei, pe ambele maluri ale fluviului fiind plasate cordoane de soldaţi, iar transportul condamnaţilor s-a facut mai mult pe apă, ca aceştia să circule cât mai puţin prin mulţimea din oras.

Pe drumul spre supliciu, Maestrul s-a dezbracat de haine, gestul sau avand intelesul ca vesmintele Ordinului nu trebuiau date prada focului, ele fiind fara pata si fara vina. Pentru ca supliciul sa dureze cat mai mult, cei doi au fost arsi incet, la un foc mistuitor. Mai intai le-au fost arse picioarele, apoi organele genitale. De la fereastra palatului regal, Filip a urmarit cu atentie sinistrul oficiu dar Maestrul a rămas drept si sfidător până la sfârșit, cerând să fie legat astfel încât să stea cu fața catre Catedrala Notre Dame si cu mâinile împreunate

"Regula Ordinului Templului este sfîntă, dreaptă şi catolică!" a strigat Maestrul spre popor... "Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile Templierilor!" a spus de Molay.

Departe de a-şi recunoaşte vinovăţia indoielnica şi de a cere iertare, Maestrul chiar l-a provocat pe Filip, infruntandu-l cu privirea şi i-a strigat: „Trupurile sînt ale regelui, sufletele sînt ale Domnului! Clement si tu, Filip, tradatori pe fata, va astept pe amandoi la judecata lui Dumnezeu! Tu, Clement, in patruzece de zile, si tu Filip intr-un an...”

S-a vorbit foarte mult despre acest blestem pe care de Molay, inainte de a fi cuprins de flacari, l-ar fi aruncat asupra persecutorilor sai– care au murit cu totii bizar, inainte de sfarsitul anului. Mai mult decat atat, toti fiii lui Filip IV au murit fara urmasi, astfel ca dupa doar 14 ani avea sa se stinga dinastia Capetienilor, care domnea in Franta de mai bine de trei secole... Moartea neasteptata a Papei a fost si mai invaluita in mister pentru ca acesta a pierit la mai putin de o luna si in timp ce se afla pe nasalie, un fulger a lovit biserica in care fusese depus, trupul lui fiind mistuit de flacari, ca si cele ale Templierilor pe care-i trimisese la moarte. Chiar si Guillame Imbert, marele inchizitor general, a cazut de pe cal si a decedat pe loc in ziua de 2 noiembrie 1314. Sfârşitul tragic al unora dintre regii Franţei care a culminat cu ghilotinarea ultimului monarh ereditar ca reprezentant al Absolutismului si declararea Republicii. Se spune chiar că în 1793, ziua execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, o voce anonimă ar fi răsunat din mulţime: „Jacques de Molay, ai fost răzbunat!”

Foarte interesant este ca o serie de evenimente istorice ulterioare au marcat istoria omenirii in data de 18 martie. -18 martie 1793 : fost declarată Republica din Mainz, Germania cu ajutorul trupelor revoluţionare franceze; -18 martie 1848 : izbucnesc aproape simultan revoluţii în Veneţia, Milano, Stockholm şi Berlin. Acest moment a constituit începutul revoluţiilor pasoptiste din întreaga Europa, inclusiv de la noi. ; -18 martie 1871 : A fost declarată Comuna din Paris; -18 martie 1913 : Regele Georgios I al Greciei este asasinat la Salonic, Etc. Cea mai recenta controversa legata de Jacques de Molay a fost lansata de doi istorici, Christopher Knight si Robert Lomas, care pretind ca pe Giulgiul de la Torino nu ar fi intiparita imaginea lui Hristos, ci cea a lui Marelui Maestru ucis, origine se pare intarita si prin datarea cu carbon. Acest artefact legendar este de fapt o pânză simpla de in, pastrata la capela regală a Catedralei Sf. Ioan Botezatorul și pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. „Imaginea pe care lumea crestina a invatat sa o iubeasca drept fata Domnului este de fapt fata unui om torturat si ucis in numele Domnului, nu de catre romani, ci de un rege francez avid de bani, ajutat de biserica romano-catolica”, afirma cei doi. Odată cu dispariția conducătorilor, restul Templierilor au fost fie arestați și judecați, fie absorbiți în alte ordine militare fie lăsați să se retragă și să trăiască în continuare în pace. Personalitatea proeminentă a lui Jacques de Molay si faptul că mulți îl priveau ca pe un nou Mesia, au facut ca Marele Maestru să fie considerat un inamic si chiar un eretic, prin prisma ritualurilor de inițiere secrete, de către Biserica. In arhivele secrete ale Vaticanului a fost descoperit de curand un document faimos numit „Pergamentul de Chinon” , care redeschide astazi procesul Templierilor, absolvindu-i de orice vină şi ridicând acuzaţiile formulate şi condamnarea tribunalului. S-a crezut pana acum ca toate dosarele întocmite la ancheta pontificală s-au pierdut în timpul jefuirii Vaticanului de către armatele lui Napoleon Bonaparte care au invadat Italia în secolul al XVIII-lea. Actul este un autentic edict papal si poartă însemnele oficiale, precizand că începând din vara anului 1308, Clement al V-lea ridică toate acuzaţiile de erezie formulate împotriva Marelui Maestru al Ordinului şi a celorlalţi demnitari. Este totusi o decizie curajoasă a Papei, prizonier în palatul pontifical din Avignon, si dependent de Coroana franceză, care a avut totusi iniţiativa de a salva Ordinul, ţinând cont de pocăinţa Cavalerilor şi de cererea lor de a reveni în sânul Bisericii. Papa Clement al V-lea, el însuşi de origine franceză şi fost arhiepiscop la Bordeaux, a fost un om slab şi s-a lăsat manevrat, acceptând in totalitate planul regelui. Pontiful agrease explicaţia conform căreia acuzaţiile de sodomie şi de blasfemie se datorau neînţelegerii corecte a ritualurilor străvechi şi secrete, care îşi aveau partial originea în perioada de lupte crâncene a cruciaţilor împotriva sarazinilor, practici destinate să simuleze umilinţele şi torturile la care ar fi fost supusi prizonierii. Consemnând faptul că de Molay şi cavalerii sai au cerut iertare, Papa nota următoarele: “Prin prezentul act decretăm că Biserica îi absolvă de orice vină şi că pot participa din nou la sfintele slujbe şi primi sfintele sacramente”. Poate ca Papa nu a reusit absolvirea publică a Ordinului fiindcă scandalul produs în jurul Templierilor a stârnit patimi atât de mari, încât se temea de o schismă a Bisericii. Regele Filip al IV-lea a ordonat executia înainte ca Papa să facă public verdictul anchetei pontificale, după care acest document a disparut misterios. Este cert faptul ca fara sprijinul direct al Papei Clement al V- lea si fara ca acesta sa-i confirme, practic neconditionat toate initiativele deja luate, fie ele si ilegale, Filip nu ar fi putut duce un razboi victorios împotriva Ordinului, iar procesul nici macar n-ar fi putut începe. Astfel, Clement si-a platit datoria fata de rege, caci numai cu ajutorul acestuia a putut deveni Papa, in timpul pontificatului sau mutandu-si chiar si resedinta oficiala de la Vatican la Avignon; se spune chiar ca a fost o negociere odioasa intre ei si Papa a semnat un document prin care se obliga sa faca patru lucruri dintre care trei le-a îndeplinit imediat, cea de-a patra fiind un fel de „polita în alb“, continutul ei urmând sa fie precizat de Filip la momentul potrivit…Poate totusi Biserica s-ar fi intors contra Templierilor deoarece acestia ar fi stiut o istorie secreta acrestinismului, diferita de cea asumata oficial. In prezent, poziția clar exprimata a Biserici Apostolice este că persecuția medievală a templierilor a fost total nedreaptă, că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi și că papa Clement a fost obligat să acționeze de magnitudinea scandalului public și de influența dominatoare a regelui Filip al IV-lea. Asociatia Internationala DeMolay, originara din SUA, a deschis anul trecut primul Capitol in tara noastra. Aceasta este o organizatie paramasonica dedicata pregatirii tinerilor pentru o viata de succes, fericita si productiva. Bazandu-si abordarea pe principii practice si fara varsta, DeMolay initiaza persoane cu varste cuprinse intre 12 si 21 de ani prin dezvoltarea constiintei civice, a responsabilitatii personale si a calitatilor de lider, atat de necesare in societatea actuala, combinand aceasta misiune serioasa cu o abordare placuta, care creeaza importante legaturi de prietenie intre membri Capitolelor din intreaga lume. Umanitatea contemporana va trebui să întreprindă o adevărată revoluţie spirituala si morală, iar aceasta nu se va putea realiza decât căutând în ceea ce au avut mai bun tradiţiile noastre initiatice ca repere şi ghiduri de acţiune. Poate ca in fiecare dintre noi exista un veritabil Jaques de Molay si un viitor Mare Maestru, insa depinde numai de noi cum ne vom dezvolta umil calitatile si virtutile pentru a ni le insusi si a le intelege spre propria ridicare.

Omagiu unui Mare Maestru

Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent Ordin cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai multi incearca sa descifreze tainele in care este invaluita. La inceput, ascensiunea lor a fost spectaculoasa, dar sfarsitul a fost brutal si crud.

Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099 si 20 ani mai tarziu, doi veterani pe nume Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer, infiinteaza cu acordul Bisericii si impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-razboinici a carui menire era aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini care veneau in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa, ridicata pe ruinele Templului construit de Solomon in jurul anului 950 i.Hr. Deoarece acest Templul era venerat deopotriva de evrei, de crestini si de musulmani, cavalerii resimt puternic influenta multiculturala a acestui loc, adoptand o deschidere neasteptata fata de musulmani si intelegand necesitatea coexistentei cu o civilizatie cel putin la fel de complexa si de dezvoltata precum cea europeana. Deși misiunea lor principală era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă iar restul aveau un rol de sprijin atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât și pentru a asigura buna funcționare a infrastructurii financiare.
Se spune ca templierii venerau in secret, cel putin, o invatatura secreta si ca Templierii ar fi devenit gnostici, incluzand filozofia elenistica in teologia crestina.

Initierea era cunoscuta sub numele de Receptie, iar cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni in randurile inchizitorilor medievali in timpul proceselor ulterioare.
Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea intregii averi Ordinului si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Membrii deveneau frati pe viata, desi unora le era permis sa se alature si pe o anumita perioada de timp. Unui om insurat ii era permis sa se alature doar daca avea permisiunea sotiei, insa nu avea voie sa poarte mantaua alba. Desi acest lucru nu era o necesitate, unii membri fiind acceptati si fara permisiunea sotiei.
Cavalerii templieri aveau pe robe o crucie rosie, simbol al martirului. Era considerata o mare onoare sa moara in lupta, fapt ce asigura un loc in rai. Era o lege de capatai care sublinia faptul ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea niciodata, decat daca steagul templierilor ar fi cazut. Acest principiu, precum si reputatia lor pentru curaj, pregatirea lor excelenta si armamentul greu, au facut din templieri una din fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.
Dupa mica incursiune in aceasta frumoasa istorie a Templierilor, avand in vedere fericita aparitie a primului numar al Revistei Verbum, as vrea sa evoc in cele ce urmeaza una dintre cele mai interesante personalitati ale lumii medievale si nu numai.

Cu siguranta, fiecare dintre noi avem diverse momente deosebite de comemorat insa ca Francmasoni cred ca ar trebui in primul rand sa-l cinstim cum se cuvine pe ultimul Templier...DeMolay a fost unul dintre eroii mei preferati cu multa vreme inainte ca eu sa fiu initiat, constituind un model exemplar de loialitate fata de propria constiinta.

Cu toate ca pentru cei mai luminati dintre noi este prezent in ritualuri simbolice, istoric vorbind la data de 18 martie 1314 murea ars pe rug Jacques de Molay, un nume care este asociat cu prabusirea Templierilor, cu fatidica zi de „Vineri 13" si cu blestemul necrutator abatut asupra Regelui Frantei Filip al IV-lea si a urmasilor sai.

Nu se stie cu exactitate cand s-a nascut (probabil in jurul anului 1244) si se cunosc foarte putine date despre primii patruzeci de ani din viata sa, cu exceptia ca era originar din ducatul Burgundiei, ca avea un rang nobiliar inferior dar provenea dintr-o famile saraca si ca a intrat de tanar in Ordin unde s-a distins prin fapte de vitejie in luptele din Tara Sfanta. A fost cel de al 23-lea Maestru şi ultimul din pacate, conducand între anii 1292 – 1312 pana când Papa Clement al V-lea a Ordinul scos în afara legii. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care VOX IN EXCELSO, care dizolva oficial Ordinul și AD PROVIDAM, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor cavalerilor ospitalieri.

A fost primit printre cavaleri în 1265, la Commanderia de Beaune, de către Humbert de Pairaud, care ocupa postul de Vizitor de Franţa şi de Anglia. Cu acest prilej, Amaury de La Roche, Maestru pentru Franţa şi prieten al regelui Ludovic al IX al Franţei, a fost prezent. Separat de Guillaume de Beaujeu, care a fost ales Mare Maestru în 1273, de Molay a mers în Orient in jurul lui 1270. El a petrecut mulţi ani în străinătate, dar se stie că se afla în Franţa în 1285. Nu exista date concrete despre funcţiile pe care le-a ocupat în Franţa sau în Orient, sau dacă a fost prezent la căderea ultimei cetati cruciate, după un lung asediu al mamelucilor.

După căderea Acrei, francilor li s-a permis să se retragă în Cipru, care a rămas cel mai apropiat ţinut creştin de Ierusalim. Ceea ce i-a determinat pe Jacques de Molay şi pe Thibaud Gaudin, cel de al 22-lea Maestru al Templului, ca să mute Casa Ordinului în Limassol.

La un Capitol General al Ordinului, ce s-a desfăşurat pe insula Afroditei, în toamna lui 1291, Jacques de Molay a luat cuvântul şi s-a prezentat ca un posibil reformator al Ordinului. Moartea lui Gaudin din 1292, a lăsat deschisă calea lui Jacques de Molay spre demnitatea de Mare Maestru. Avand in vedere afinitatea fostului Mare Maestru care l-a vazut ca succesor direct, a câştigat detasat alegerile, după cum se arată într-un document păstrat în arhivele Coroanei de Aragon, care-l recunoaştea deja la acea dată pe de Molay ca fiind noul Mare Maestru. Ascensiunea sa se datoreaza si promisiunii de a reforma Ordinul, pentru a se adapta la noile conditii politice generate de situaţia existentă în Ţara Sfântă, mai ales ca Templierii treceau si printr-o gravă criză de identitate, cauzată de dispariţia statelor cruciate.

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118 cel mai mare grad în cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, poziție câștigată pe viață deși, luând în considerare natura militară, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Un Mare Maestru ales supraveghea toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Tara Sfanta si Europa de Est, cât și afacerile financiare din Occident. Imediat după alegerea sa, a trebuit să acorde atenţie celor mai presante probleme, şi anume cele legate de Cipru şi de regatele Armeniei şi Ciliciei (regiune din sudul Anatoliei). Acestea din urmă au fost, de fapt, ameninţate de atac al mamelucilor.

În primăvara anului 1293, el a părăsit Ciprul pentru o călătorie de trei ani în Occident, pentru a ţine două Capitole Generale ale Ordinului, primul în Montpellier, în 1293 şi apoi în Arles, în 1296. Călătoriile sale l-au dus la Provence în Franţa, dar, de asemenea, în Catalunia, Italia şi Anglia. El a profitat de vizita sa pentru a rezolva mai multe probleme interne şi locale, dar scopul său principal a fost de a solicita ajutorul monarhilor şi Bisericii pentru recucerirea Ţării Sfinte, consolidarea apărării din Cipru şi reconstrucţia forţelor.

În timpul acestei călătorii, Jacques de Molay a stabilit legături strânse cu Papa Bonifaciu al VIII-lea şi relaţii de încredere cu Regii Eduard I al Angliei, Jacques I al Aragonului şi Carol al II-lea din Napole. Cu toate acestea, că nici un astfel de raport nu s-a stabilit cu Regele Franţei, Philippe cel Frumos...

În toamna lui 1296, Marele Maestrul s-a reîntors în Cipru, pentru a apăra Ordinul de agresiunile lui Henric al II-lea al Ciprului, într-un conflict ce data din vremea fostului Maestru, Guillaume de Beaujeu.

Între 1299-1303, Jacques de Molay a pledat pentru o alianţă cu mongolii împotriva mamelucilor. În cadrul acestui plan, ordinele militare creştine, regele Ciprului, Regatul Micii Armenii şi Hanatul mongolilor ar fi trebuit să-şi coordoneze eforturile lor. În plus, în 1298 sau 1299, de Molay a oprit invazia mamelucilor cu o forţă militară în Armenia, dar cu preţul pierderii cetăţii Roche Guillaume, ultimul bastion templier din Cilicia. Cu toate acestea, Hanul mongol al Persiei, Ghazan, a câştigat a treia bătălie, la Homs, în decembrie 1299, împotriva trupelor mameluce, tabăra creştină nu a fost capabilă de a profita de pe urma acestei victorii. În 1300, Jacques de Molay a lansat mai multe raiduri de-a lungul coastelor Siriei şi Egiptului, pentru a slăbi liniile de aprovizionare inamice şi de a-i hărţuii pe mameluci. În noiembrie acelaşi an, a participat în persoană la capturarea micii insule fortificate din Ruad, care era faţă în faţă cu oraşul sirian Tortosa. S-a stabilit crearea unui cap de pod, în conformitate cu acordul încheiat cu mongolii, dar acesta nu a aparut niciodata, nici în 1300, nici în următorii doi ani. În septembrie 1302, Templierii au fost alungaţi din Insula Ruad de către forţele mameluce din Egipt, mulţi dintre ei fiind masacraţi.

Insula Ruad a fost pierdută definitiv atunci când Hanul Ghazan a murit în 1304, perspectiva de recucerire rapidă a Ţării Sfinte, cu sprijinul mongolilor, s-a prăbuşit. Acest episod a fost interpretat greşit de către contemporani, ca o încercare disperată a lui Jacques de Molay, de a păstre prin toate mijloacele o prezenţă permanentă în Ţara Sfântă, dar in realitate, a fost doar un element cheie al strategiei de implicare a mongolilor recucerirea Pamantului Sfant., fapt care devenise utopie si operatiunile Templierilor in Rasarit trezeau deja profunde nemultumiri in Vest.

va urma...

Singuratatea omului

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.

Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.

Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,

Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.

Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,

în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,

Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,

Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!

Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,

Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte

Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.

Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -

Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.

Dar daca te vei tine departe de multime,

Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg

Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.

Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are

Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine

Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,

De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?

De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,

Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.

Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai

Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.

Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.

Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.

Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine

Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.

Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.

Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine

Si ochii tai în umbra parfumata.

N-a fost sultan mai fericit vreodata

Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece

În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum

De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.

Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.

Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,

Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

 

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.

Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,

Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea

Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

de Omar Khayyam (1048-1131)
poet, matematician si filosof persan

Lodge Humour

After receiving his enterred apprentice degree the candidate returned home. His wife asked him what happened to him. Recalling that he couldn’t give up the secrets of that degree all he could muster was, “Well honey, there were a lot of walkers, talkers and preachers.” With a somewhat confused look on her face she asked what he meant. He explained, “Well, I couldn’t see anybody in the room and was guided around. I would stop then somebody would talk. Then I was guided around by someone else, was stopped, then somebody else talked.”

His wife then asked, “That explains the walkers and talkers … what about the preachers?”

He pondered for a moment then finally replied, “Well, often when somebody finished talking I would hear some other people whispering ‘Oh, God!’”

***

A small Lodge had had a string of bad luck. It was preparing to initiate a candidate on a steamy evening in June and it’s air conditioner had stopped working. After sweating their way though part of the work, the Master had asked the candidate what he most desired. The candidate replied “a beer”.

At this juncture the WM., being startled, whispered “light” to the candidate. “OK,” the candidate replied, “a lite beer.”

***

The temple board consisting of several old and frugal Master Masons were meeting to discuss the replacement of the lodge hall. After months of meetings, they finally declared that they had worked out the way to build a new lodge hall without spending any more money than needed. They stipulated three conditions that would be a cost savings. No. 1 – They would build the new lodge hall on the site of the current lodge hall. No. 2 – They would use as much of the materials from the original lodge hall in construction of the new lodge hall and No. 3 – They would continue to use the old lodge hall until the new one was built.

***

The festive board is coming to an end and the Brethren are preparing to make their way home.

Suddenly, a car bursts out of the car park and weaves unsteadily up the road, and is persued by the waiting patrol car. The officer asks the usual questions and soon ascertains that the driver is stone cold sober. Attempting to be friendly, ha askes the driver what position he holds in the Lodge. “Ah!”, replies the driver, “I’m the Junior Decoy…”